Legality of public audit remedial measures: ultra vires attribution of state inventory and concession obligations and applicability of short-term prescription to unpaid dividends

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 22.10.2014 reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României: - anularea în parte a încheierii nr. 7/20.02.2014 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor - Departamentul IV al Curţii de Conturi în privinţa respingerii în parte a pct. 7 şi a respingerii integrale a pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20 şi 21 din Contestaţia nr. 39875/20.12.2013 formulată de CNTEE Transelectrica S.A. împotriva Deciziei nr. 37/09.12.2013 emisă de Departamentul IV al Curţii de Conturi prin care s-a dispus înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Raportul de control nr. x/06.11.2013; - anularea în integralitate a Deciziei nr. 37/09.12.2013 emisă de Departamentul IV al Curţii de Conturi prin care s-a dispus înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Raportul de control nr. x/06.11.2013, - anularea în integralitate a Raportului de control nr. x/06.11.2013 emis de Curtea de Conturi - Departamentul IV, Direcţia 2.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 2771 din 13 iunie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte încheierea nr. 7/20.02.2014, decizia nr. 37/9.12.2013 şi raportul de control nr. x/6.11.2012 emise de pârâtă în ceea ce priveşte măsurile dispuse prin decizia mai sus indicată la pct. I.1, I.3, I.6, I.8, I.11, II.14, II, 15, II.17, II.18, II.20, II.21, II.22 şi parţial măsura de la pct. II.13 în sensul înlăturării sintagmei "inclusiv pentru cele constatate în cazul facturilor emise de S.C. A. SRL", a respins în rest, acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, a omologat raportul de expertiză tehnică electroenergetică întocmit în cauză de expert B. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 121375 RON cheltuieli de judecată (parţial onorarii de expert şi taxă judiciară de timbru).

Pentru a pronunţa această hotărâre, în esenţă, prima instanţă a arătat că nu poate reţine susţinerea reclamantei în sensul că actele contestate ar fi lovite de nulitate pentru lipsa temeiului juridic deoarece atât în decizia mai sus indicată, cât şi în încheierea prin care a fost soluţionată contestaţia, dar şi în raportul de control au fost indicate temeiurile juridice considerate a fi încălcate de către reclamantă, implicit cele care au stat la baza luării măsurilor. Referitor la nerespectarea dreptului la apărare pentru că nu s-ar fi răspuns punctual şi concret tuturor obiecţiunilor sale, notelor de relaţii s-a reţinut că procedura administrativă derulată de emitentul deciziei contestate nu este o procedură contencioasă, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare. Mai mult decât atât prin posibilitatea de a se adresa instanţei şi de a invoca orice apărări în legătură cu legalitatea şi temeinicia actelor contestate dovedeşte că dreptul la apărare al reclamantei nu este afectat.

In altă ordine de idei nulitatea este o sancţiune care trebuie expres prevăzută de lege, astfel că în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă nulitatea actelor atacate pe motiv că nu s-a răspuns punctual la obiecţiunile părţii şi orice alte susţineri ale acesteia din etapa administrativă, curtea nu a putut reţine ca fiind întemeiată susţinerea reclamantei că raportul de control şi decizia atacată, precum şi încheierea contestată ar fi lovite de nulitate.

În ceea ce priveşte măsura de la pct. I.1 din decizia nr. 37/2013 s-a reţinut că s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind încheierea contractelor de achiziţie lucrări de reparaţii capitale la liniile electrice în conformitate cu prevederile H.G. nr. 925/2006, art. 96 alin. (1) şi (2).

Curtea a reţinut că această măsură este nelegală pentru că din constatările de la pct. 4 din decizie, precum şi cele din raportul de control rezultă că ceea ce i s-a imputat reclamantei este faptul că a acceptat subcontractarea unor lucrări ce făceau obiectul unui contract (nr. C310/2011) fără a cunoaşte preţurile subcontractanţilor, fiind posibilă situaţia în care subcontractanţii au prestat serviciile la preţuri mai mici. Interpretarea dată de pârâtă prevederilor art. 96 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 925/2006 este eronată.

S-a mai arătat că, la pct. I.2 din aceeaşi decizie s-a dispus luarea de măsuri şi intrarea în legalitate, de către conducerea reclamantei cu privire la "achiziţia de aparatură birotică (echipamente IT)" în conformitate cu prevederile art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 şi art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2009, precum şi extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor de achiziţii de bunuri efectuate în perioada 2010-2012, în vederea identificării şi a altor cazuri de achiziţii efectuate fără bază legală. Curtea a apreciat această măsură ca fiind legală, contrar susţinerilor reclamantei.

Prin următoarea măsură, cea de la pct. I.3 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei dispunerea de măsuri pentru extinderea verificărilor (atât la nivel central precum şi la nivelul sucursalelor) asupra tuturor contractelor de lucrări de investiţii pentru linii şi staţii electrice, derulate în perioada 2011-2012, în cazul identificării şi a altor cazuri de lucrări de realizare a unor noi capacităţi energetice, precum şi de retehnologizare a celor existente, executate fără autorizaţii de înfiinţare acordate în condiţiile legii, pentru care se vor dispune măsuri de intrare în legalitate. Referitor la această măsură la pct. 8 din capitolul constatări s-a reţinut că reclamanta nu a obţinut autorizaţii de înfiinţare de la ANRE.

Această măsură este nelegală deoarece opinia reclamantei, confirmată şi de ANRE este în sensul că prin O.U.G. nr. 43/2010 s-a modificat legea nr. 13/2007 în sensul că ANRE emite "autorizaţii de înfiinţare pentru realizarea de noi capacităţi energetice de producere a energiei electrice, inclusiv de capacităţi de producere a energiei electrice şi termice în cogenerare, sau retehnologizarea acestora, dacă puterea electrică instalată a capacităţilor respective depăşeşte 1 MW".

Prin măsura de la pct. I.4 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "calcularea şi recuperarea penalităţilor/dobânzilor legale pentru neachitarea în termen a facturilor emise în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1) şi (2) şi 6, precum şi al clauzelor din contractele încheiate în condiţiile legii. De asemenea s-a dispus şi extinderea verificărilor cu privire la acest aspect asupra tuturor facturilor emise.

Deşi reclamanta a contestat la acelaşi punct (al contestaţiei administrative) atât această măsură cât şi pe cea de la pct. 22, Curtea a constatat că temeiurile celor două măsuri sunt diferite astfel că nu se impune tratarea lor împreună.

Instanţa a apreciat ca fiind legală măsura de la pct. I.4 din decizie deoarece reclamanta nu a combătut în niciun fel că a avut încheiat un contract cu S.C. C. S.R.L. şi că în acest contract s-a prevăzut la art. 30 în mod expres că pentru neonorarea facturilor se datorează penalităţi de întârziere.

Măsura de la pct. I.5 din decizia atacată vizează luarea de măsuri de către conducerea reclamantei "pentru analiza dividendelor cuvenite acţionarilor (evidenţiate în contabilitate) şi a termenului legal de prescripţie în cadrul căruia trebuiau plătite, în vederea identificării şi a altor cazuri, a stabilirii sumelor pentru care termenul de prescripţie este depăşit, înregistrarea în contabilitate a diferenţelor cuvenite bugetului de stat şi virarea acestor pe destinaţiile legale inclusiv accesoriile aferente calculate până la data plăţii".

Măsura este legală deoarece, contrar susţinerilor reclamantei dreptul la dividende este un drept de creanţă şi nu un drept de proprietate. Dreptul de proprietate este exercitat în legătură cu acţiunile deţinute şi nu cu drepturile ce li se cuvin acţionarilor în calitate de acţionari.

Prin măsura de la pct. I.6 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi urmărirea intrării în legalitate cu privire la "constituirea garanţiei financiare pentru tranzacţiile efectuate pe piaţa de energie" în conformitate cu prevederile Codului comercial al pieţei angro de energie electrică şi a convenţiilor/contractelor încheiate în condiţiile legii. De asemenea s-a dispus extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor/convenţiilor având ca obiect tranzacţii cu energie încheiate şi derulate în perioada 2011-2012.

Măsura atacată este netemeinică şi nelegală având în vedere faptul că deşi pârâta a reţinut ca fiind incidente prevederi ale codului comercial al pieţei angro de energie electrică totuşi a ignorat apărările reclamantei prin raportare la acele dispoziţii.

Prin măsura de la pct. I.7 din decizia nr. 37/2013 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate referitor la "evidenţierea în contabilitate a mijloacelor fixe (reţele electrice de transport şi staţii) realizate din taxa de racordare" în conformitate cu prevederile legii nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) şi (2), pct. 14 din anexa, art. 2 alin. (1), (2), (3) şi 5 din H.G. nr. 1705/2006 şi pct. 46 alin. (1) şi (2) din OMFP nr. 3055/2009.

Contrar susţinerilor reclamantei măsura este temeinică şi legală, reclamanta interpretând eronat dispoziţiile art. 3 din legea nr. 213/1998, ale anexei la această lege şi chiar şi prevederile art. 40 din H.G. nr. 90/2008 pe care le-a citat în acţiune.

Prin măsura de la pct. I.8 al deciziei s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi urmărirea intrării în legalitate privind "concesionarea Sistemului Naţional de Transport" în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 54/2006 (art. 4 alin. (2), (59) alin. (1), (2) şi 3, 70) şi a art. 1 şi 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999. Pârâta a reţinut că reclamanta a utilizat bunuri aparţinând proprietăţii publice fără a avea încheiat un contract de concesiune în condiţiile legii şi a plătit o redevenţă care nu asigură refacerea capitalului imobilizat.

Această măsură este nelegală deoarece obligaţia de a se încheia un contract de concesiune, precum şi ca acesta să fie atribuit în anumite condiţii, ori să fie publicat nu aparţine reclamantei ci ministerului de resort (Ministerului Energiei).

Referitor la măsurile de la pct. I.9 şi I.10 din decizia 37/2013, Curtea a reţinut că reclamanta nu a precizat motivele de nelegalitate ale acestor măsuri susţinând doar că ar fi efectuat în mod corespunzător inventarierea şi că până la emiterea deciziei ar fi îndeplinit măsurile dispuse.

Aceste împrejurări nu demonstrează nelegalitatea măsurilor dispuse ci conformarea reclamantei respectivelor măsuri. Prin urmare nu se poate constata nelegalitatea măsurilor mai sus indicate.

Prin măsura de la pct. I.11 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "actualizarea valorii de inventar a bunurilor ce aparţin domeniului public al statului" în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1705/2006 (art. 2 alin. (1), (2), (3), (5) şi art. 5 alin. (1) şi (3).

Conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1705/2006, citat chiar de către pârâtă "modificările intervenite în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului se aprobă în condiţiile legii, prin acte normative adoptate în acest sens, iniţiate de către ministere sau de alte organe de specialitate ale autorităţilor publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum şi de autorităţi administrative autonome şi autorităţile administraţiei publice locale, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor".

Textul nu lasă loc de interpretări, iniţiativa modificărilor privind inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului se face la iniţiativa ministerului prin hotărâre de guvern, astfel că nu se poate reţine culpa reclamantei în nerespectarea acestor dispoziţii legale. Pe de altă parte reclamanta a arătat că ulterior H.G. nr. 984/2012 a fost adoptată H.G. nr. 1009/2012, iar pârâtul nu a luat în considerare acest act normativ de modificare a valorilor de inventar a bunurilor aparţinând domeniului public al statului.

La pct. I.12 al deciziei nr. 37/2013 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei dispunerea de măsuri şi urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse prin decizia nr. 14/2011, respectiv a măsurilor de la pct. I.1, I.3, I.4, I.5 şi I.6 şi comunicarea modului de realizare al acestora.

Referitor la măsura de la pct. I.1 din decizia nr. 14/2011 curtea constată neîntemeiate apărările reclamantei. Doar o îndeplinire integrală a măsurii din decizia nr. 14/2011 ar fi determinat nelegalitatea măsurii de la pct. I.12 din decizia contestată în prezenta cauză.

La pct. II.13 din decizia contestată s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri pentru analiza majorării taxei pentru servicii acceptată în perioada 2011-2012 în raport de prevederile contractului nr. x/4.12.2009 (art. 6.2.1., 6.2.2, 8.4.1 lit. d) şi k) în vederea identificării şi a altor cazuri de cheltuieli nedatorate, a stabilirii prejudiciului produs ca urmare a decontării acestei taxe majorate în mod nejustificat cu cheltuieli nedatorate (inclusiv pentru cele constate în cazul facturilor emise de S.C. A. S.R.L., a facturilor de servicii de mentenanţă instalaţii aer condiţionat şi lucrări de întreţinere ascensoare precum şi impozitul pe clădiri), înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite şi recuperarea acestora (inclusiv a beneficiilor nerealizate) în condiţiile legii, corectarea rezultatelor contabile înregistrate, determinarea diferenţelor cuvenite bugetului de stat şi virarea acestora pe destinaţiile legale, inclusiv accesoriile. Abaterea a fost reţinută la pct. 1 din capitolul constatări al deciziei atacate.

Din susţinerile părţilor, raportul de expertiză contabilă, obiecţiunile pârâtei la acest raport şi răspunsul la obiecţiunile pârâtei şi actele normative incidente curtea reţine că măsura este nelegală numai în ceea ce priveşte sintagma (inclusiv pentru cele constate în cazul facturilor emise de S.C. A. SRL). În decizia contestată pârâta a reţinut că reclamanta a acceptat majorarea nejustificată a taxei pe servicii prin includerea unor cheltuieli nedatorate, respectiv a sumei de 961.565 RON care nu se regăsesc înregistrate în situaţiile financiare ale S.C. A. S.R.L. care a emis facturile către S.C. D. S.R.L. şi nu către proprietarul clădirii, S.C. E. S.R.L..

Din raportul de control, pagina 8 se constată că se impută reclamantei că s-a acceptat stabilirea taxei pentru servicii în baza unor facturi care nu se regăsesc înregistrate în totalitate în situaţiile financiare ale societăţii publicate de Ministerul Finanţelor. Curtea a reţinut ca fiind eronată această susţinere a pârâtei deoarece nu i se poate imputa reclamantei că nu a verificat modul în care o societate, în raport de care este terţ, şi-a înregistrat sau nu în contabilitate ori în situaţiile financiare anumite facturi privind prestarea de servicii către o altă societate.

Prin măsura de la pct. II.14 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "atribuirea contractelor de prestări servicii de întreţinere a culoarelor de trecere a liniilor electrice aeriene" cu respectarea prevederilor art. 43 alin. (4) din H.G. nr. 1660/2006 şi a documentaţiei de atribuire elaborată în condiţiile legii. Totodată s-a dispus şi extinderea verificărilor asupra tuturor contractele de prestări servicii de acest fel atribuite în perioada 2011-2012, stabilirea prejudiciilor, recuperarea lor, corectarea rezultatelor contabile.

Măsura este nelegală deoarece pârâta a interpretat eronat prevederile art. 43 alin. (4) din H.G. nr. 1660/2006. Astfel se reţine că textul are următoarea reglementare "Ofertele depuse în cadrul licitaţiei electronice de către ofertanţii participanţi nu pot decât să îmbunătăţească ofertele depuse anterior organizării acestei faze".

Faza anterioară a licitaţiei finale electronice este prima fază a licitaţiei când au fost depuse ofertele iniţiale şi nu, cum în mod greşit a apreciat pârâta, faza electronică a licitaţiei care a fost anulată în urma unei decizii a CNSC ori a instanţei de judecată. Prin urmare ofertanţii în cadrul procedurii electronice trebuiau să-şi îmbunătăţească oferta prin raportare la prima lor ofertă şi nicidecum la o ofertă din cadrul unei proceduri anulate în totalitate.

La pct. II.15 din aceeaşi decizie s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei dispunerea de măsuri şi intrarea în legalitate privind efectuarea serviciilor/lucrărilor de defrişare (inclusiv tăieri de arbori) în conformitate cu prevederile în vigoare stabilite de către ANRE, decretul nr. 237/1978, legea nr. 46/2008, art. 62 din O.G. nr. 119/1999, art. 1, 5 alin. (1), (10) alin. (4) din Protocoalele în vigoare încheiate cu Romsilva şi a caietelor de sarcini încheiate în condiţiile legii.

De asemenea s-a dispus extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor de prestări servicii de întreţinere a culoarelor de trecere a liniilor electrice aeriene, derulate în perioada 2011-2012, în vederea identificării şi a altor cazuri de lucrări de defrişare executate de subcontractanţi, la tarife superioare faţă de cele acceptate pentru acelaşi tip de lucrare, în contractele încheiate direct cu acelaşi prestator, de lucrări executate pe acelaşi suprafeţe şi decontate pe mai multe contracte, precum şi de lucrări executate în alte condiţii decât cele stabilite prin caietele de sarcini, de a stabili întinderea prejudiciului produs urmare a plăţilor efectuate (inclusiv pentru contractele indicate în decizie), recuperarea prejudiciilor în condiţiile legii, corectarea rezultatelor contabile.

În ceea ce priveşte legalitatea şi temeinicia acestei măsuri în cauză a fost efectuată o expertiză tehnică de specialitate electroenergetică pentru că nici instanţa şi nici pârâta nu au cunoştinţe de specialitate în acest domeniu, iar apărările reclamantei au vizat consecinţele pe care le poate avea neefectuarea lucrărilor de întreţinere a culoarelor de trecere a liniilor electrice aeriene asupra SEN (sistemului energetic naţional).Mai mult decât atât instanţa a reţinut că pârâta în nenumărate rânduri a invocat prevalenţa economicului asupra juridicului, fără a ţine cont niciun moment de acest principiu.

Referitor la măsura de la pct. II.16 din decizia atacată, curtea constată că reclamanta nu a contestat această măsură decât sub aspectul imposibilităţii verificării tuturor contractelor prin prisma perturbării grave a activităţii. Aşa fiind se constată că reclamanta nu a adus argumente de nelegalitate a acestei măsuri.

Referitor la faptul că reclamanta a achiziţionat produse IT la preţuri mai mari se reţine în primul rând că reclamanta nu a justificat de ce în contabilitate valoarea bunurilor achiziţionate a fost mai mică decât cea plătită pentru achiziţionarea lor. De asemenea, nu a fost prezentată nicio justificare pentru achiziţia unor bunuri care nu sunt folosite, nu au intrat în patrimoniul reclamantei fiind predate în custodia societăţii de la care au fost achiziţionate.

La pct. II.17 din aceeaşi decizie s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "efectuarea inventarierii patrimoniului şi recuperarea contravalorii bunurilor constatate lipsă" în conformitate cu prevederile OMFP nr. 2861/2009, precum şi extinderea verificărilor asupra documentelor întocmite la inventarierea din perioada 2011-2012 în vederea identificării şi a altor bunuri constatate lipsă şi pentru care nu au fost luate măsuri de recuperare.

Din constatările referitoare la această măsură (pct. 6 din capitolul constatări al deciziei şi din raportul de control) reiese că ceea ce i s-a imputat reclamantei a fost că s-a constatat la inventariere lipsa unui mijloc fix (Apple iPad 2) şi nu s-ar fi luat măsuri pentru recuperarea contravalorii mijlocului fix lipsă în gestiune de la persoanele vinovate.

In contestaţie reclamanta a arătat că s-a identificat persoana care a semnat fişa de inventar a activului lipsă şi că acesta s-a obligat să achite contravaloarea activului pe care l-a declarat ca fiind pierdut. Urmare a acestui fapt reclamanta a emis o factură ce a fost achitată de către persoana în cauză în numerar conform chitanţei nr. x/10.12.2013. Pârâta prin întâmpinare susţine că reclamanta nu a făcut decât să-şi însuşească măsura dispusă şi să acţioneze în consecinţă.

Curtea nu poate reţine o astfel de apărare pentru că înainte de emiterea raportului de control fostul salariat s-a obligat să achite contravaloarea activului, bunului mai sus menţionat, iar comisia constituită pentru stabilirea valorii de înlocuire a stabilit valoarea bunului în 27.11.2013, deci anterior emiterii deciziei contestate, iar factura a fost emisă tot anterior emiterii deciziei atacate, adică datei de 9.12.2013, fiind achitată la o zi după emiterea deciziei.

Prin măsura de la pct. II.18 a deciziei nr. 37/2013 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "decontarea către S.C. F. S.A. a lucrărilor de vopsitorie stâlpi şi defrişare manuală a vegetaţiei, la liniile electrice LEA, în baza situaţiilor de lucrări întocmite de executant, în structura prevăzută de lege şi cu respectarea condiţiilor stabilite în caietele de sarcini şi în specificaţiile tehnice, indicatoare de norme de deviz, privind consumul de vopsea, diluant şi manoperă, precum şi a condiţiile de autorizare a suprafeţelor supuse vopsirii şi a intervalului de lucru".

Totodată s-a dispus şi extinderea verificărilor tuturor lucrărilor de reparaţii curente la liniile LEA (vopsitorie stâlpi, defrişare manuală a vegetaţiei) executate în perioada 2011-2012, în baza contractelor încheiate cu S.C. F. S.A..

Cu privire la această măsură în cauză a fost efectuată o expertiză tehnică întocmită în cauză de expert B. care a concluzionat (pagina 47 din raportul de expertiză partea a II-a - pagina 12184 dosar vol. 30) că acceptarea în ofertă şi în situaţiile de plată a consumului specific de 400 grame/mp/1 strat cu grosimea de 150 µm este corectă în conformitate cu indicatoarele de norme de deviz, ale proiectului tehnic, specificaţiei tehnice a vopselei, prevederile contractuale şi prevederile procedurilor operaţionale.

Mai mult expertul a arătat şi de ce Curtea de Conturi a ajuns la concluzia că nu ar fi fost respectate anumite prevederi ale caietelor de sarcini, specificaţiilor tehnice de consumuri pe articole de deviz şi că astfel au fost efectuate plăţi nedatorate.

La pct. II.19 din decizie pârâta a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "aprobarea şi efectuarea de cheltuieli salariale cu respectarea prevederilor din Legea bugetului de stat în vigoare, acordarea de remuneraţii lunare Directorului general, acordarea de remuneraţii membrilor Consiliului de Supraveghere/directoratului, secretarilor Consiliului de Supraveghere/AGA/Consiliului de Administraţie" în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice (art. 36 alin. (1), (2) şi 5, art. 37 alin. (1) şi (2), art. 38 alin. (2), (3) şi 4 şi art. 64).

De asemenea, s-a dispus luarea de măsuri pentru stabilirea diferenţelor între cheltuielile salariale acordate salariaţilor în anul 2011 şi a celor cuvenite în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din legea nr. 286/2010 şi al celorlalte diferenţe rezultate din neaplicarea prevederilor anterior precizate.

Instanţa nu poate reţine ca întemeiate susţinerile reclamantei în sensul că ar fi respectat prevederile legale la aprobarea şi efectuarea cheltuielilor salariale aferente anului 2011, întrucât aceasta a interpretat eronat prevederile art. 40 alin. (1) lit. b) din legea nr. 286/2010.

La pct. II.20 al deciziei invocate în precedent pârâta a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "acoperirea dezechilibrelor create de schimburile neplanificate de energie, cu respectarea condiţiilor stabilite în Codul comercial al pieţei angro de energie electrică şi în ordine emise de ANRE", precum şi măsuri pentru analiza schimburilor neplanificate de energie înregistrate în perioada 2011-2012, a achiziţiilor şi vânzărilor de energie electrică efectuate de către reclamantă pentru acoperirea dezechilibrelor create, ale celor comunicate de către S.C. OPCOM S.A., a cheltuielilor efectuate cu dezechilibrele şi cu consumul propriu tehnologic, înregistrate în contabilitate, în vederea identificării şi a altor cazuri de cheltuieli suportate în mod nejustificat pe costuri, a stabilirii sumelor aferente dezechilibrelor realizate de diverşi agenţi economici pentru care nu au fost luate măsuri de recuperare, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite şi recuperarea acestora în condiţiile legii.

Întrucât modul de funcţionare al pieţei energiei electrice este strict reglementat şi cuprinde aspecte tehnice instanţa a avut în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză cu sublinierea faptului că pârâta nu a invocat şi nici nu a arătat că ar fi consultat un expert în domeniu atunci când a emis raportul de control şi decizia contestată.

În plus s-a constatat că pârâta nu a luat în considerare nici măcar poziţia exprimată de autoritatea în domeniu, ANRE, singura autoritate în măsură să aprecieze cu privire la regularitatea modului de acţiune al reclamantei pe piaţa de energie electrică.

În ceea ce priveşte măsura de la pct. II.21 din decizia nr. 37/2013 se reţine că prin această măsură s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate cu privire la "facturarea şi evidenţierea în contabilitate a operaţiunilor economice efectuate în conformitate cu prevederile legii nr. 82/1991 şi Codul fiscal" cu referire la ajutoarele de avarie acordate în perioada 2011-2012. Ceea ce i s-a imputat reclamantei a fost faptul că nu a emis facturi pentru ajutoarele de avarie acordate operatorilor din Serbia şi Bulgaria în baza unor acorduri încheiate cu aceştia.

Este evidentă reţinerea greşită de către pârâtă a prevederilor art. 130 Codul fiscal deoarece aceste prevederi privesc schimbul de bunuri şi de servicii şi nicidecum ajutoarele, care nu au o prestaţie în echivalent, nu au o contraprestaţie. Conform definiţiei din dex ajutorul este un sprijin, o susţinere materială sau morală, o donaţie. Prin urmare un astfel de ajutor nu poate fi confundat cu un schimb.

Prin măsura de la pct. II.22 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "urmărirea recuperării creanţelor în cadrul termenului legal de prescripţie în conformitate cu prevederile art. 2517 şi 2537 C. civ., precum şi extinderea verificărilor asupra tuturor creanţelor înregistrate în perioada 2011-2012 în vederea identificării şi a altor creanţe nerecuperate în cadrul termenului legal de prescripţie şi urmărirea recuperării acestora. Pentru a dispune această măsură pârâta a reţinut la pct. 12.1 din constatări că reclamanta avea evidenţiate în contabilitate, la finele anilor 2011 şi 2012, facturi de energie neîncasate în valoare de 468691 RON, facturi cu o vechime mai mare de 3 ani.

Instanţa reţine că măsura dispusă este fără nicio finalitate juridică pentru că din moment ce pentru creanţele invocate, nominalizate, termenul de prescripţie s-a împlinit, în mod evident reclamanta nu mai poate lua măsuri pentru recuperarea acelor creanţe, sau în cazul în care ar lua astfel de măsuri, acestea vor genera costuri fără posibilitatea ca acele costuri să fie recuperate. La fel este situaţia oricăror alte facturi care aveau o vechime mai mare de 3 ani şi care nu au fost recuperate în cadrul termenului de prescripţie.

Prin măsura de la pct. II.23 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "vânzarea de active" în conformitate cu prevederile legii nr. 15/1994, art. 23, a H.G. nr. 909/1997 pct. 23 şi a Procedurii operaţionale proprii. De asemenea, s-a dispus şi extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor de vânzări active derulate în perioada 2011-2012 în vederea identificării şi a altor cazuri de active vândute la preţuri inferioare faţă de preţul pieţei sau de preţul determinat prin însumarea contravalorii cantităţii de deşeuri rezultate în urma dezmembrării.

În capitolul constatări la pct. 17 al deciziei s-a reţinut că reclamanta a vândut active la preţuri inferioare comparativ cu alte bunuri similare vândute de societate, dând exemple de astfel de bunuri, respectiv autotransformatoare.

Nu se pot reţine apărările pârâtei privind nelegalitatea constatărilor pentru că pârâta nu a reţinut ca neregulă faptul că bunurile nu au fost folosite ca instalaţii, reparate sau că nu au fost dezmembrate iar piesele componente nu au fost folosite ca piese de schimb ci că nu s-a fundamentat valoarea bunului conform procedurii operaţionale TEL 20.03 pct. 5.3.2 care dispunea expres că stabilirea preţului se face de comisia de casare pentru valorificarea bunului ca deşeuri nedezmembrate ţinând cont de consumul de material, de cantităţile de material care se vor pierde urmare a dezmembrării bunurilor precum şi de manopera de dezmembrare şi de preţul de piaţă al categoriilor de deşeuri înglobate în bunul material conform procesului-verbal de dezmembrare al comisiei de dezmembrare.

Prin urmare, înainte de organizarea unei licitaţii trebuia stabilit un preţ al bunului conform procedurii mai sus invocate.

Prin măsura de la pct. II.24 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse la pct. II.7, II.9, II,10, II.11 şi II.12 din decizia nr. 14/2011 şi comunicarea modului de realizare a acestora. Abaterile au fost expuse la capitolul constatări punctele 26, 27. 28. 29 şi 30 din decizia nr. 37/2013.

Referitor la măsura de la pct. II.7 din decizia nr. 14/2011, Curtea a reţinut că deşi reclamanta a efectuat anumite demersuri pentru punerea ei în executare, respectiv a întocmit mai multe rapoarte pentru analiza situaţiei care a dus la majorarea chiriei pentru spaţiul de birouri din clădirea D. din str. x, sector 3 şi a iniţiat demersuri, negocieri cu firma E. în vederea reducerii chiriei, demersurile nu au fost finalizate.

Astfel prin măsura mai sus indicată se dispusese inclusiv stabilirea întinderii prejudiciului produs ca urmare a decontării chiriei la preţuri majorate şi recuperarea prejudiciului, ori reclamanta nici măcar nu a invocat că a efectuat o evaluare a prejudiciului, ori că a stabilit persoanele vinovate de producerea acestui prejudiciu şi nici că a recuperat prejudiciul.

Aşa fiind se constată că reclamanta nu a îndeplinit măsura dispusă la pct. II.7 din decizia nr. 14/2011, aşa încât este corectă, legală şi temeinică măsura de pct. II.24 de a se lua măsuri şi a se urmări în continuare îndeplinirea măsurii din decizia anterioară.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Curtea, contrar susţinerilor pârâtei, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 şi următoarele C. proc. civ. pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta este o parte care a căzut în pretenţii, respectiv a fost admisă parţial o acţiune în care a figurat ca pârâtă.

Prin urmare în baza acestui text de lege (art. 453 C. proc. civ.), a dovezilor depuse de reclamantă, a taxei de timbru şi onorariilor achitate instanţa a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu admiterea în parte a acţiunii.

Instanţa a avut în vedere şi faptul că expertiza contabilă nu a fost omologată şi concluziile respectivului expert nu au putut fi valorificate la pronunţarea prezentei sentinţe. Astfel contravaloarea onorariului expertului contabil nu a fost inclusă în cheltuielile de judecată acordate.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. cât şi pârâta Curtea de Conturi a României, ambele criticând-o pentru nelegalitate, fiind invocate în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5,6 şi 8 din C. proc. civ.

1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a arătat, în esenţă, următoarele:

- în mod nelegal, instanţa de fond nu a constatat nulitatea Raportului de control nr. x/06.11.2013 emis de Curtea de Conturi a României- Departamentul IV, Direcţia 2, precum si nulitatea Deciziei nr. 37/09.12.2013, în raport de prevederile pct. 97 din Regulamentul de funcţionare al Curţii de Conturi şi nu a sancţionat cu nulitatea actele efectuate de intimata-parată cu incalcarea legii si cu incalcarea dreptului la apărare, sentinţa fiind astfel pronunţată cu nerespectarea si a prevederilor art. 24 din Constituţia României, privind dreptul la apărare si art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

- instanţa de fond în mod greşit nu a constatat nulitatea actelor atacate, în condiţiile în care acestea ar fi fost emise: cu încălcarea de către auditorii publici externi a pct. 97 din R.O.D.A.S. în condiţiile în care Transelectrica S.A. a fost tratată nelegal prin prisma regulilor şi principiilor care guvernează instituţiile finanţate de la bugetul de stat; decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt pe care se întemeiază; domeniile verificate exced pregătirii profesionale a auditorilor publici externi; Decizia nr. 37/2013 este neîntemeiată întrucât nu menţionează obiecţiunile formulate de către companie cu privire la forma raportului.

- instanţa de fond nu a analizat apărările Transelectrica S.A. ce vizau depăşirea atribuţiilor de către Curtea de Conturi prin controlul efectuat inclusiv asupra domeniului privat al reclamantei, această instituţie de control neavând temei legal sa efectueze verificări asupra unor operaţiuni care nu fac parte şi nici nu influenţează patrimoniul public, astfel că soluţia atacată cu recurs este pronunţată şi cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cu privire la următoarele critici, precum si a prevederilor art. 5, art. 6, art. 9, art. 22 din C. proc. civ., referitoare la refuzul de a soluţiona cererea, motiv pentru care se invocă nulitatea parţială a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

- instanţa de fond nu a avut în vedere atitudinea discreţionară şi abuzivă a Curţii de Conturi, ca organ de control, care şi-a permis să acuze salariaţii fără să le dea dreptul să se apere, iar notele explicative au fost luate doar conducătorilor entităţii, fără să le fie comunicate acuzaţiile de nerespectare a legii; în baza acelor hotărâri judecătoreşti, Curtea de Conturi formulează plângeri penale împotriva persoanelor menţionate în documentele întocmite susţinând că au săvârşit infracţiuni şi vor solicita recuperarea prejudiciilor.

- cu privire la soluţia de menţinere a măsurii I.2 din decizie, se susţine că instanţa de fond a făcut greşit aplicarea dispoziţiilor art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 şi ale art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 privind rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar - fiscale. -cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.4 din Decizia nr. 37/2013, se susţine în esenţă faptul că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile legale aplicabile, atunci când a reţinut că nu au fost respectate prevederile O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1), (2) şi (6), prin raportare la contractul încheiat cu S.C. C. S.R.L., întrucât aceste prevederi invocate de instanţa de fond nu instituie obligaţia de a calcula şi solicita penalităţi.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.5 din Decizia nr. 37/2013, se susţine faptul că în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că dreptul la dividende este un drept supus regulilor de prescripţie, astfel cum sunt stabilite de art. 2517 C. civ. şi art. 1 din Decretul - lege nr. 167/1958, care instituie termenul de 3 ani.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii de la pct. I.7 din Decizia nr. 37/2013, se susţine că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă cu aplicarea greşită a prevederilor legale invocate nefiind justificată în opinia sa încadrarea constatărilor în dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, art. 3 alin. (1) - (4), art. 8 din Legea nr. 213/1998 şi art. 40 din H.G. nr. 90/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.9 din decizie, se apreciază că este nelegală întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile O.M.F.P. nr. 522/2003.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.10 din Decizia nr. 37/2013, se apreciază că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile OMFP nr. 2861/2009, descriind modul de desfăşurare a activităţii de inventariere a patrimoniului, susţinând că urmare inventarierii stocurilor de materiale, pieselor de schimb, mijloace fixe, imobilizări necorporale, precum şi obiectelor de inventar, comisiile de inventariere menţionează că nu au fost constatate diferenţe cantitative/sau valorice în gestiunile inventariate.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.12 din decizie, se susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că entitatea a făcut dovada îndeplinirii măsurilor atacate.

- cu privire la soluţia de respingere în parte a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.13 din decizie, recurenta - reclamantă susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale şi contractuale, totodată a încălcat prevederile art. 250 şi art. 255 C. proc. civ. întrucât a înlăturat concluziile expertizei contabile, probă încuviinţată şi administrată în cauză.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.16 din decizie, se susţine că hotărârea nu conţine motivele pe care se întemeiază, întrucât instanţa de fond a reţinut că s-a contestat această măsură doar sub aspectul imposibilităţii verificării tuturor contractelor şi că nu a adus argumente de nelegalitate, nu a avut în vedere faptul că actele normative nu există sau se referă la altceva.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.19 din decizie, se susţine că instanţa de fond a făcut greşit aplicarea în cauză a prevederilor art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 286/2010 privind aprobarea bugetului de stat pe anul 2011, precum şi cele ale O.U.G. nr. 79/2008 şi O.U.G. nr. 109/2011.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.23 din decizie, se susţine că instanţa de fond a înlăturat în mod formal apărările sale. Se critică hotărârea pronunţată, apreciind că ar conţine motive contradictorii întrucât pe de o parte, se omologhează întreaga expertiză tehnică în specialitatea electro-energetică efectuată de expert B. şi, pe de altă parte, nu se ţine cont de concluziile acestuia la problema deşeurilor vândute prin contractul nr. x/2012.

- cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.24 din decizie, se susţine că instanţa de fond în mod nelegal nu a ţinut cont de faptul că Transelectrica S.A. a făcut dovada îndeplinirii măsurilor, reluând argumentele invocate în fond.

- se critică hotărârea pronunţată în cauză şi în ceea ce priveşte soluţia de obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, întrucât au fost acordate doar parţial onorariile de expert, susţinându-se că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 250 şi 255 C. proc. civ., în condiţiile în care probele cu expertiză tehnică în specialitatea contabilitate şi electro-energetică au fost încuviinţate şi administrate de către instanţa de fond, ulterior neomologând expertiza contabilă.

2. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a arătat, în esenţă, următoarele:

- instanţa de fond, la admiterea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.1 din Decizia nr. 37/2013, a reţinut motive străine de natura cauzei, aceste măsuri trebuiau analizate în raport de neregulile constatate care vizau modul de urmărire şi decontare de către intimata-reclamantă, C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., a lucrărilor contractate, întrucât în sarcina acesteia s-au stabilit obligaţiile prevăzute de art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată.

- instanţa de fond, la admiterea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.6 din Decizia nr. 37/2013, a reţinut motive străine de natura pricinii având în vedere faptul că abaterile au fost constatate în raport de clauzele convenţiilor/contractelor de asumare a responsabilităţii încheiate cu CNTEE Transelectrica S.A. (Convenţia nr. C237/19.11.2008 încheiată de CNTEE Transelectrica S.A. cu S.C. G. S.A., Convenţia nr. CC63/2005 încheiată cu S.C. H. S.R.L., Convenţia nr. C229/2005, nr. 230/2005 şi nr. C281/2004 încheiate cu S.C. I. S.A., Convenţia nr. C109/2011 încheiată cu S.C. J. SRL), iar instanţa de fond a anulat măsura fără a motiva soluţia pronunţată, întrucât nu a analizat şi examinat toate probele care au fost administrate, respectiv documentaţia ce a stat la baza întocmirii Raportului de control, precum şi fără a analiza şi a combate argumentele prezentate de Curtea de Conturi în ceea ce priveşte prevederile convenţiilor/contractelor de asumare a responsabilităţii încheiate de CNTEE Transelectrica S.A. cu operatorii economici.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. I.8 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată fiind dată cu greşita aplicarea a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu art. 23 alin. (1) - (3) şi alin. (5) din Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, art. 7 alin,(l) lit. b) - d), art. 8, art. 10, art. 40 alin. (1) - (3) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, art. 4 alin. (2), art. 59 alin. (1) - (3) şi art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, art. 25 alin. (3) - (4) din Legea nr. 13/2007 energiei electrice, art. 5 alin. (1) lit. a) - b) şi g) din Legea concurenţei nr. 21/1996, pct. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994, aprobate prin H.G. nr. 909/1997 şi cele ale art. 1, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. I.11 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicarea a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu art. 2A3 alin. (1) din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, raportat la art. 2 alin. (1) - (3) şi alin. (5) şi art. 5 alin. (1) şi (5) din H.G. nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

- instanţa de fond a admis în parte cererea de anulare a măsurii de la pct. II.13 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicarea a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu art. 1 şi art. 10 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, fără a ţine cont de clauze de la art. 6.2.1, art. 6.2.2 şi art. 8.4.1 din contractul nr. x/04.12.2019.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.15 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză şi fără a ţine cont de temeiul de drept în baza căruia au fost dispuse măsurile de la pct. II.15 din Decizia nr. 37/2013, respectiv art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, precum şi cu interpretarea greşită a dispoziţiilor din următoarele actele normative: prevederile art. 141 şi art. 146 Ordinului ANRE nr. 32/17.11.2004, privind aprobarea Normativului pentru construcţia liniilor aeriene de energie electrica cu tensiuni peste 1.000 V; Decretul nr. 237/1978 pentru stabilirea normativelor privind sistematizarea, amplasarea, construirea şi repararea liniilor electrice care trec prin păduri şi prin terenuri agricole; Ordinul M.A.D.R. nr. 606/2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos; Ordinul M.M.P. nr. 1540/2011 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos; O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.17 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea atacată fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor OMFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii. Instanţa de fond a anulat măsura dispusă, pe de o parte fără a analiza în integralitate măsura dispusă de Curtea de Conturi prin care s-a dispus în sarcina conducerii entităţii extinderea verificărilor şi recuperarea prejudiciului, iar pe de altă parte fără a analiza şi examina toate probele care au fost administrate, respectiv fără a analiza documentele depuse de Curtea de Conturi în instanţă (adresa x/15.06.2015 - Raport privind modul de implementare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi) din care reiese că în urma extinderii verificărilor, au fost constatate şi alte lipsuri în gestiune, fără ca acestea să fie recuperate.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.18 din Decizia nr. 37/2013, reţinând în esenţă nelegalitatea acestei măsuri pe considerentul că nu se pot reţine abaterile constatate. Se solicită a se constata că hotărârea atacată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 1, art. 5 şi art. 10 din O.G. nr. 119/1990 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, pct. 3.3. lit. a) - b) din Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv, aprobate prin OMFP nr. 522/2003, pct. 46 alin. (2) din Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin OMFP nr. 3055/2009 cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul nr. 863/2008, pentru aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente Instrucţiunilor de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 privind investiţiile publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii, raportat la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.20 din Decizia nr. 37/2013, reţinând în esenţă nelegalitatea acestei măsuri şi în mod greşit primind ca întemeiate susţinerile Transelectrica S.A. potrivit cărora "dezechilibrele create de către anumiţi agenţi economici sunt acoperite de tarifele percepute acestora pentru serviciile de sistem".

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.21 din Decizia nr. 37/2013 şi în mod greşit a făcut aplicarea legislaţiei incidente, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1) - (2), art. 1l din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 130 din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003 (în vigoare la data respectivă), art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată. În considerentele care au stat la baza hotărârii recurate se interpretează noţiunea de ajutor, în sensul că ajutorul nu este un bun sau un serviciu, în fapt, instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul că obiectul acestor tranzacţii îl reprezintă energia electrică, care fără îndoială este un bun.

- instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.22 din Decizia nr. 37/2013 şi în mod greşit a făcut aplicarea legislaţiei incidente, respectiv a prevederilor: art. 1, art. 3, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; art. 2517 şi art. 2537 din Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Instanţa de fond a anulat măsura dispusă, pe de o parte fără a analiza în integralitate măsura dispusă de Curtea de Conturi prin care s-a dispus în sarcina conducerii entităţii extinderea verificărilor şi recuperarea prejudiciului, iar pe de altă parte fără a analiza şi examina toate probele care au fost administrate, respectiv fără a analiza documentele depuse de Curtea de Conturi în instanţă (adresa x/15.06.2015 - Raport privind modul de implementare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi) din care reiese că, în urma extinderii verificărilor au fost constatate şi la nivelul sucursalelor creanţe cu o valoare de 304.859,92 RON cu o vechime mai mare de trei ani.

- se apreciază că instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., care reglementează condiţiile în care partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că, în cauză, Curtea de Conturi a României nu are o atitudine procesuală culpabilă în litigiile pe Legea nr. 94/1992, republicată, prin urmare nu există un temei juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate

1. Prin întâmpinarea formulată recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a solicitat respingerea ca vădit neîntemeiat a recursului formulat de Curtea de Conturi împotriva sentinţei civile nr. 2771/2018, pronunţată în şedinţa publică din data de 13.06.2018, în dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, dispunând admiterea recursului formulat de Transelectrica S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, casând şi schimbând în parte sentinţa atacată, în sensul admiterii în totalitate a cererii introductive de instanţa, formulată de Transelectrica S.A., dispunând anularea în tot a încheierii nr. 7/20.02.2014, a deciziei nr. 37/9.12.2013 şi a raportului de control nr. x/6.11.2012 emise de pârâtă, în ceea ce priveşte măsurile dispuse prin decizia mai sus indicată la pct. I.2, I.4, I.5, I.7, I.9, I.10, I.12, II.13 (anulată parţial în sensul înlăturării sintagmei "inclusiv pentru cele constatate în cazul facturilor emise de S.C. A. SRL"), II.16, II.19, II.23 şi II.24.

2. Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de recurs formulată de recurenta-reclamantă, C.N.T.E.E. Transelectrica S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2771/13.06.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII - a contencios administrativ şi fiscal, în cauza ce face obiectul dosarului x/2014, cu privire la soluţia de respingere în parte a acţiunii formulate şi menţinerea în parte a încheierii nr. 7/2014, a măsurilor dispuse la pct. 1.2,1.4,1.5,1.7,1.9,1.10,1.12,11.13 (anulată parţial în sensul înlăturării sintagmei "inclusiv pentru cele constatate în cazul facturilor emise de S.C. A. SRL"), 11.16, 11.19, 11.23 şi 11.24 din Decizia nr. 37/2013 şi Raportul de control nr. x/06.11.2012, înlăturarea criticilor pentru nelegalitate formulate în temeiul motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. de către recurenta-reclamantă şi menţinerea în parte a hotărârii atacate.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu o acţiune îndreptată împotriva încheierii nr. 7/20.02.2014 emisă de Curtea de Conturi în privinţa respingerii în parte a pct. 7 şi a respingerii integrale a pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20 şi 21 din Contestaţia nr. 39875/20.12.2013 împotriva Deciziei nr. 37/09.12.2013 emisă de Departamentul IV al Curţii de Conturi prin care s-a dispus înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Raportul de control nr. x/06.11.2013, solicitând ca prin sentinţa ce va pronunţa să se dispună anularea acestor acte administrative.

Prima instanţă, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat în parte încheierea nr. 7/20.02.2014, decizia nr. 37/9.12.2013 şi raportul de control nr. x/6.11.2012 emise de pârâtă în ceea ce priveşte măsurile dispuse prin decizia mai sus indicată la pct. I.1, I.3, I.6, I.8, I.11, II.14, II, 15, II.17, II.18, II.20, II.21, II.22 şi parţial măsura de la pct. II.13 în sensul înlăturării sintagmei "inclusiv pentru cele constatate în cazul facturilor emise de S.C. A. SRL", a respins în rest, acţiunea reclamantei ca neîntemeiată, a omologat raportul de expertiză tehnică electroenergetică întocmit în cauză de expert B. şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 121.375 RON cheltuieli de judecată (parţial onorarii de expert şi taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs ambele părţi, criticând-o pentru nelegalitate.

1. Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Acest motiv de recurs include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la punctele 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În doctrină s-a arătat, cu titlu de exemplu, că hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă: nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ.. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; încălcarea principiului contradictorialităţii şi al nemijlocirii prin pronunţarea soluţiei în baza unor dovezi care nu au fost administrate în cursul procesului şi nu au fost puse în dezbaterea părţilor; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii; aplicarea greşită a unor texte de lege.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta CNTEE Transelectrica S.A. invocă în principal nulitatea actelor administrative încheiate de Curtea de Conturi şi atacate în prezenta acţiune, în raport de prevederile pct. 97 din Regulamentul de funcţionare al Curţii de Conturi, susţinându-se că sentinţa a fost pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 24 din Constituţia României, privind dreptul la apărare şi a art. 6 din CEDO. S-a motivat sub acest aspect că auditorii publici externi au încălcat pct. 97 din R.O.D.A.S. în condiţiile în care Transelectrica S.A. a fost tratată nelegal prin prisma regulilor şi principiilor care guvernează instituţiile finanţate de la bugetul de stat, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt pe care se întemeiază, domeniile verificate exced pregătirii profesionale a auditorilor publici externi, Decizia nr. 37/2013 este neîntemeiată întrucât nu menţionează obiecţiunile formulate de către companie cu privire la forma raportului.

Potrivit punctului 97 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi din 04.11.2010, în vigoare de la 01 ianuarie 2011 până la 31 august 2014 şi la momentul emiterii actelor administrative atacate:

"Pe parcursul desfăşurării oricărei acţiuni de control, membrii echipei de control trebuie să discute şi să analizeze constatările cu persoanele implicate în activităţile supuse verificării, precum şi cu conducerea entităţii controlate, în vederea elucidării cauzelor şi împrejurărilor care au condus la producerea deficienţelor constatate, precum şi a consecinţelor economico-financiare şi sociale ale acestor deficienţe asupra activităţii entităţii."

În cauza de faţă se constată că au fost solicitate note de relaţii şi puncte de vedere de la mai multe persoane cu atribuţii în cadrul companiei, neputându-se susţine că nu s-au purtat discuţii şi nu s-au analizat constatările cu persoanele implicate în activităţile supuse verificării.

Pe de altă parte, aşa cum a arătat şi prima instanţă, nulitatea este o sancţiune care trebuie expres prevăzută de lege, astfel că în lipsa unei dispoziţii legale care să prevadă nulitatea actelor atacate pe motiv că nu s-a răspuns punctual obiecţiunilor părţii şi oricăror alte susţineri ale acesteia din etapa administrativă, nu se poate reţine că actele administrative atacate (încheierea nr. 7/20.02.2014, decizia nr. 37/09.12.2013 şi raportul de control nr. x/06.11.2013) ar fi lovite de nulitate.

Dreptul la apărare este prevăzut atât în dispoziţiile art. 24 din Constituţia României, invocat pe recurenta-reclamantă, potrivit cărora:

"(1) Dreptul la apărare este garantat. (2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.", cât şi în dispoziţiile art. 13 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2) Părţile au dreptul, în tot cursul procesului, de a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii.

(3) Părţilor li se asigură posibilitatea de a participa la toate fazele de desfăşurare a procesului. Ele pot să ia cunoştinţă de cuprinsul dosarului, să propună probe, să îşi facă apărări, să îşi prezinte susţinerile în scris şi oral şi să exercite căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.

(4) Instanţa poate dispune înfăţişarea în persoană a părţilor, chiar atunci când acestea sunt reprezentate."

În speţă, recurenta-reclamantă CNTEE Transelectrica S.A. a avut posibilitatea de a furniza relaţii în timpul controlului efectuat de Curtea de Conturi, a formulat contestaţie administrativă la care a primit răspuns şi are acces la instanţă în două grade de jurisdicţie, drepturi pe care le-a exercitat. În aceste condiţii nu se poate reţine o încălcare a dreptului la apărare nici din prisma dreptului naţional şi nici din prisma art. 6 din CEDO.

Or, sintetizând, se constată că recurenta nu formulează critici privind încălcarea unor reguli de procedură de către prima instanţă a căror nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, ci doar este nemulţumită de soluţia pronunţată de instanţă, astfel încât motivul de casare invocat apare ca nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Deşi aparent am fi în prezenţa unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au respins cererile părţilor. Motivarea este de esenţa hotărârilor şi este necesară pentru a o face înţeleasă şi acceptată de părţi, dar şi pentru a permite instanţei de control judiciar să verifice, după caz, stabilirea situaţiei de fapt şi a aplicării legii sau numai aplicarea legii.

Este însă important de reţinut că judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns la fiecare argument.

Analizând hotărârea pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul admiterii în parte a acţiunii, considerentele reţinute în fundamentarea soluţiei pronunţate fiind dezvoltate, clar explicate, nelăsând loc de confuzii cu privire la silogismul logico-juridic reţinut.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta susţine că instanţa de fond nu a analizat apărările Transelectrica S.A. ce vizau depăşirea atribuţiilor de către Curtea de Conturi prin controlul efectuat inclusiv asupra domeniului privat al reclamantei, această instituţie de control neavând temei legal sa efectueze verificări asupra unor operaţiuni care nu fac parte şi nici nu influenţează patrimoniul public, astfel că soluţia atacată cu recurs este pronunţată şi cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază cu privire la următoarele critici, precum si a prevederilor art. 5, art. 6, art. 9, art. 22 din C. proc. civ., referitoare la refuzul de a soluţiona cererea, motiv pentru care se invocă nulitatea parţială a sentinţei pronunţate de instanţa de fond.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 - Îndatoriri privind primirea şi soluţionarea cererilor din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii. (2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

(3) În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii.

(4) Este interzis judecătorului să stabilească dispoziţii general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunţă în cauzele ce îi sunt supuse judecăţii."

De asemenea, potrivit art. 6 - Dreptul la un proces echitabil, în termen optim şi previzibil din acelaşi act normativ:

"(1) Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure desfăşurarea cu celeritate a judecăţii.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în faza executării silite."

Conform dispoziţiilor art. 9 - Dreptul de dispoziţie al părţilor din C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau, în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorităţi sau instituţii publice ori de interes public.

(2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

(3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege."

Potrivit dispoziţiilor art. 22 - Rolul judecătorului în aflarea adevărului din C. proc. civ.:

"(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

(3) Judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii. Persoanele astfel introduse în cauză vor avea posibilitatea, după caz, de a renunţa la judecată sau la dreptul pretins, de a achiesa la pretenţiile reclamantului ori de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie.

(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

(7) Ori de câte ori legea îi rezervă judecătorului puterea de apreciere sau îi cere să ţină seama de toate circumstanţele cauzei, judecătorul va ţine seama, între altele, de principiile generale ale dreptului, de cerinţele echităţii şi de buna-credinţă."

În primul rând, din analiza susţinerilor recurentei, nu rezultă o critică punctuală cu privire la dispoziţiile procedurale menţionate mai sus, iar pe de altă parte, aşa cum am arătat, judecătorul este obligat să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, nu şi să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere.

Nefondată este şi susţinerea conform căreia Curtea de Conturi nu avea temei legal să efectueze verificări asupra unor operaţiuni care nu fac parte şi nici nu influenţează patrimoniul public. Or, CNTEE Transelectrica S.A. este o societate pe acţiuni aflată în proprietatea statului ce a fost înfiinţată prin Ordonanţa Guvernului nr. 627/2000, astfel încât modul de utilizare a fondurilor influenţează implicit patrimoniul public, impunându-se respectarea bunei gestiuni financiare bazată pe aplicarea principiilor economicităţii, eficacităţii şi eficienţei. De asemenea, nefondată şi în afara cadrului procesual, nefiind o critică de nelegalitate, este şi susţinerea recurentei cum că instanţa de fond nu a avut în vedere atitudinea discreţionară şi abuzivă a Curţii de Conturi, ca organ de control, care şi-a permis să acuze salariaţii fără să le dea dreptul să se apere, iar notele explicative au fost luate doar conducătorilor entităţii, fără să le fie comunicate acuzaţiile de nerespectare a legii; în baza acelor hotărâri judecătoreşti, Curtea de Conturi formulează plângeri penale împotriva persoanelor menţionate în documentele întocmite susţinând că au săvârşit infracţiuni şi vor solicita recuperarea prejudiciilor.

Prin raportul de control nr. 33.521/06.11.2013, Curtea de Conturi a verificat activitatea CNTEE Transelectrica S.A. desfăşurată în perioada 2011-2012, acţionând în temeiul atribuţiilor şi competenţelor sale conferite de Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, iar în baza dispoziţiilor art. 33 alin. (4) din Legea nr. 94/1992, are obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală în situaţiile în care în rapoartele de audit se constată existenţa unor fapte pentru care există indicii că au fost săvârşite cu încălcarea legii penale.

Ultimul motiv de casare invocat de recurenta Transelectrica S.A. este prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe este expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă şi în cea judiciară.

Recurenta formulează critici punctuale cu privire la fiecare măsură dispusă de Curtea de Conturi ce nu a fost anulată de prima instanţă.

Astfel, cu privire la soluţia de menţinere a măsurii I.2 din decizie, recurenta susţine că instanţa de fond a făcut greşit aplicarea dispoziţiilor art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 şi ale art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 privind rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar - fiscale.

La pct. I.2 din decizie s-a dispus luarea de măsuri şi intrarea în legalitate, de către conducerea reclamantei cu privire la "achiziţia de aparatură birotică (echipamente IT)" în conformitate cu prevederile art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 şi art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2009, precum şi extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor de achiziţii de bunuri efectuate în perioada 2010-2012, în vederea identificării şi a altor cazuri de achiziţii efectuate fără bază legală.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 din O.U.G. nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, în vigoare de la data de 14.04.2009:

"(1) De la data intrării în vigoare a prevederilor prezentei ordonanţe de urgenţă, autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 21 li se interzice achiziţionarea, preluarea în leasing sau închirierea de:

a) autoturisme, astfel cum sunt acestea definite la alin. (1) al art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2005 privind transporturile rutiere, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 102/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

b) mobilier şi aparatură birotică, aşa cum sunt prevăzute la subgrupele 3.1. "Mobilier" şi 3.2. "Aparatură birotică" din cadrul grupei 3 "Mobilier, aparatură birotică, sisteme de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active corporale" din Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, cu modificările ulterioare, precum şi obiecte de inventar de natura acestora, în scopul dotării spaţiilor cu destinaţia de birou.

(2) Asigurarea necesităţilor de bunuri prevăzute la alin. (1) se va putea face numai prin redistribuiri din cadrul aceleiaşi instituţii sau de la alte instituţii publice.

(3) Fac excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2):

a) autorităţile şi instituţiile publice nou-înfiinţate după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, numai în primul an de funcţionare, dacă acestea nu provin din restructurarea şi/sau reorganizarea altor instituţii publice, deja existente;

b) achiziţiile pentru realizarea proiectelor finanţate din împrumuturi, din fonduri externe nerambursabile şi din fondurile de cofinanţare şi prefinanţare aferente, precum şi din fonduri provenite din donaţii şi sponsorizări;

c) obiectivele de investiţii cu punere în funcţiune după data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu condiţia ca în devizul general al lucrării acestea să fi fost prevăzute ca primă dotare.

d) închirierea de autoturisme de către Ministerul Afacerilor Externe, pentru asigurarea logisticii necesare organizării evenimentelor de politică externă, doar în situaţia în care autovehiculele din parcul instituţiei nu corespund obiectivelor care trebuie îndeplinite.

e) achiziţionarea de autoturisme în cadrul «Programului de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional», aprobat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 105/2006, cu modificările şi completările ulterioare;

f) achiziţiile necesare organizării de către Parlamentul României a sesiunii Adunării Parlamentare a NATO din anul 2011.

g) achiziţiile efectuate de către instituţia Avocatul Poporului, în vederea realizării atribuţiilor ce îi revin ca urmare a înfiinţării, în cadrul acestei instituţii, a Mecanismului naţional de prevenire a torturii în locurile de detenţie.

(4) Achiziţiile publice aflate în curs de desfăşurare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se vor definitiva pe baza prevederilor legale în vigoare la data iniţierii procedurilor respective, numai în condiţiile în care autoritatea contractantă a transmis deja, până la intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, spre publicare anunţul sau invitaţia de participare."

Conform art. VI din O.U.G. nr. 55/2010 privind unele măsuri de reducere a cheltuielilor publice, în vigoare de la 24 iunie 2010:

"(1) Prevederile art. 24 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică în mod corespunzător şi operatorilor economici cărora le sunt aplicabile prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 203/2009, cu modificările ulterioare.

(2) În cazuri temeinic justificate, la solicitarea ordonatorilor principali de credite pentru operatorii economici din subordinea, coordonarea sau sub autoritatea acestora, Guvernul poate aproba prin memorandum achiziţionarea unor bunuri şi servicii de natura celor prevăzute la art. 24 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2009, aprobată prin Legea nr. 227/2009, cu modificările şi completările ulterioare."

Din aceste dispoziţii legale rezultă în mod clar că şi în cazul recurentei-reclamante exista interdicţia de a achiziţiona, de a prelua în leasing sau de a închiria mobilier şi aparatură birotică.

Cum în cauză recurenta Transelectrica S.A. nu a dovedit că echipamentele (imprimante şi telefoane) achiziţionate în baza contractului nr. x/05.12.2011, erau echipamente speciale care să facă parte integrantă dintr-un sistem de securitate a infrastructurii voce - date şi nici că ar fi vorba despre o primă dotare, dat fiind că nu a înfiinţat un departament, un birou ori o altă structură nouă care să impună achiziţia, în mod corect instanţa de fond a apreciat că măsura dispusă este legală, critica fiind nefondată.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.4 din Decizia nr. 37/2013, recurenta susţine în esenţă faptul că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile legale, atunci când a reţinut că nu au fost respectate prevederile O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1), (2) şi (6), prin raportare la contractul încheiat cu S.C. C. S.R.L., întrucât aceste prevederi invocate de instanţa de fond nu instituie obligaţia de a calcula şi solicita penalităţi.

Prin măsura de la pct. I.4 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "calcularea şi recuperarea penalităţilor/dobânzilor legale pentru neachitarea în termen a facturilor emise în conformitate cu prevederile O.G. nr. 13/2011, art. 3 alin. (1), art. 2 şi art. 6, precum şi al clauzelor din contractele încheiate în condiţiile legii. De asemenea, s-a dispus şi extinderea verificărilor cu privire la acest aspect asupra tuturor facturilor emise.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordonanţa nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, forma în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate:

"În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea".

Articolul 3 din acelaşi act normativ prevede că:

"(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României.

(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale.

(21) În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale.

(3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabileşte potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.

(4) Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica."

De asemenea, în art. 6 din acelaşi act normativ se prevede că: "Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală."

În cauză, S.C. C. S.R.L. a solicitat recurentei Transelectrica S.A realizarea unui studiu de soluţie privind racordarea la reţeaua electrica a unui parc eolian cu o putere de aproximativ 600 MW situat în zona localităţii Pojejena, judeţul Caras Severin, în acest sens fiind încheiat contractul nr. x/30.07.2009. La rândul său, Transelectrica S.A a adus la cunoştinţa S.C. C. S.R.L., prin adresa nr. x/16.09.2009, că pentru elaborarea studiului sus menţionat a încheiat contractul nr. x/2008 cu Consorţiul TRAPEC - ISPE.

Urmare a rezilierii de comun acord a contractului nr. x/30.07.2009, recurenta Transelectrica S.A. a solicitat Consorţiului TRAPEC - ISPE întreruperea serviciului de elaborare a studiului şi transmiterea unui deviz de cheltuieli efectuate pană la acel moment, fiind întocmit un deviz de cheltuieli în sumă de 140.420 RON. În baza acestui deviz Transelectrica S.A. a emis factura nr. x/19.11.2009, în valoare totala de 140.420 RON, pe care S.C. C. S.R.L. nu a plătit-o la scadenţă fiind acţionată în instanţă.

Chiar dacă nu ar exista art. 30, vizând penalităţile de întârziere, în contractul nr. x/30.07.2009, recurenta-reclamantă tot avea obligaţia de a recupera cel puţin dobânda legală, faţă de dispoziţiile legale mai sus menţionate, întrucât era ţinută la rândul său de obligaţia de plată a acestei sume către Consorţiul TRAPEC - ISPE.

În aceste condiţii în mod corect prima instanţă a respins cererea de anulare a acestei măsuri, critica fiind nefondată.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.5 din Decizia nr. 37/2013, recurenta susţine faptul că în mod nelegal, instanţa de fond a apreciat că dreptul la dividende este un drept supus regulilor de prescripţie, astfel cum sunt stabilite de art. 2517 C. civ. şi art. 1 din Decretul - lege nr. 167/1958, care instituie termenul de 3 ani.

Măsura de la pct. I.5 din decizia atacată vizează luarea de măsuri de către conducerea reclamantei "pentru analiza dividendelor cuvenite acţionarilor (evidenţiate în contabilitate) şi a termenului legal de prescripţie în cadrul căruia trebuiau plătite, în vederea identificării şi a altor cazuri, a stabilirii sumelor pentru care termenul de prescripţie este depăşit, înregistrarea în contabilitate a diferenţelor cuvenite bugetului de stat şi virarea acestora pe destinaţiile legale inclusiv accesoriile aferente calculate până la data plăţii".

Potrivit art. 2.517 din C. civ.: "Termenul prescripţiei este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen."

Prin Ordinul nr. 3055/2009 pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în vigoare de la 01 ianuarie 2010 până la 31 decembrie 2014 şi la momentul emiterii actelor administrative atacate, se arată din ce este alcătuit contul privind dividendele, astfel:

"Contul 457 Dividende de plată

Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa dividendelor datorate acţionarilor/asociaţilor corespunzător aportului la capitalul social. Contul 457 "Dividende de plată" este un cont de pasiv.

În creditul contului 457 "Dividende de plată" se înregistrează:

- dividendele datorate acţionarilor/asociaţilor din profitul realizat în exerciţiile precedente (117).

În debitul contului 457 "Dividende de plată" se înregistrează:

- sumele achitate acţionarilor/asociaţilor, reprezentând dividende datorate acestora (512, 531);

- impozitul pe dividende (446);

- sumele lăsate temporar la dispoziţia entităţii, reprezentând dividende (455);

- sume reprezentând dividende datorate acţionarilor/asociaţilor, prescrise potrivit legii (758).

Soldul contului reprezintă dividendele datorate acţionarilor/asociaţilor."

Contul 758 "Alte venituri din exploatare"

Cu ajutorul acestui cont se ţine evidenţa veniturilor realizate din alte surse decât cele nominalizate în conturile distincte de venituri ale activităţii de exploatare.

În creditul contului 758 "Alte venituri din exploatare" se înregistrează:

- sumele datorate de personal privind debite, salarii, sporuri sau adaosuri necuvenite, avansuri nejustificate (428);

- valoarea bunurilor constatate lipsă sau deteriorate, imputate terţilor (461);

- valoarea despăgubirilor, amenzilor şi penalităţilor datorate de terţi (411, 451, 453, 461, 418);

- cota-parte a subvenţiilor pentru investiţii trecută la venituri, corespunzător amortizării înregistrate (475);

- bunurile sau valorile primite gratuit (301, 302, 303, 361, 371, 381, 512, 531);

- bunurile rezultate din dezmembrarea unor imobilizări (301, 302, 303);

- drepturi de personal neridicate, prescrise, potrivit legii (426);

- sumele cuvenite unităţii, datorate de către bugetul statului, altele decât impozite şi taxe (448);

- preţul de vânzare al imobilizărilor necorporale şi corporale cedate (451, 453, 461);

- diferenţa dintre valoarea participaţiilor primite ca urmare a participării cu mărfuri la capitalul altor entităţi şi valoarea mărfurilor care fac obiectul participaţiei (261, 263, 265);

- sume prescrise, scutite sau anulate, potrivit legii, reprezentând datorii faţă de furnizori, creditori diverşi, acţionari/asociaţi (401, 404, 462, 455, 457 şi alte conturi în care urmează să se evidenţieze sumele respective);

- sume prescrise, scutite sau anulate, potrivit legii, reprezentând datorii privind asigurările sociale, ajutorul de şomaj, impozitul pe profit/venit, taxa pe valoarea adăugată, alte impozite, taxe şi vărsăminte asimilate, fonduri speciale, dividende de plătit şi alte datorii cu bugetul statului (431, 437, 441, 4423, 446, 447, 448, 444, 438).

Corect a reţinut prima instanţă că dreptul la dividende este un drept de creanţă, fiind decizia societăţii dacă profitul se reinvesteşte sau se acordă dividende. În cazul în care dividendele acordate nu au fost ridicate/încasate de acţionar în termen de 3 ani acestea se prescriu în condiţiile legii, urmând ca în contabilitate să se evidenţieze aceste operaţiuni astfel cum s-a arătat mai sus. Recurenta a invocat dispoziţiile art. 555 din C. civ. - Conţinutul dreptului de proprietate privată, potrivit cărora:

"(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

(2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz."

Aceste dispoziţii nu au incidenţă în cauză deoarece dreptul de proprietate al acţionarilor asupra acţiunilor deţinute într-o societate este diferit de dreptul de a primi dividende, decizia de a acorda sau nu dividende aparţine doar societăţii, chiar şi atunci când realizează profit.

În aceste condiţii, măsura dispusă la pct. I.5 din Decizia nr. 37/2013 este legală, corect fiind respinsă cererea de anulare, iar critica în recurs este nefondată. Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii de la pct. I.7 din Decizia nr. 37/2013, recurenta susţine că instanţa de fond a pronunţat o sentinţă cu aplicarea greşită a prevederilor legale invocate nefiind justificată în opinia sa încadrarea constatărilor în dispoziţiile art. 44 din Constituţia României, art. 3 alin. (1) - (4), art. 8 din Legea nr. 213/1998 şi art. 40 din H.G. nr. 90/2008 pentru aprobarea Regulamentului privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public.

Prin măsura de la pct. I.7 din decizia nr. 37/2013 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate referitor la "evidenţierea în contabilitate a mijloacelor fixe (reţele electrice de transport şi staţii) realizate din taxa de racordare" în conformitate cu prevederile legii nr. 213/1998, art. 3 alin. (1) şi (2), pct. 14 din anexa, art. 2 alin. (1), (2), (3) şi 5 din H.G. nr. 1705/2006 şi pct. 46 alin. (1) şi (2) din OMFP nr. 3055/2009.

Potrivit art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, forma în vigoare la momentul emiterii actelor administrative atacate:

"(1) Domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.

(2) Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege."

Astfel, potrivit punctului 14 din Anexa actului normativ menţionat mai sus - Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale:

"I. Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri: (...)

14. reţelele de transport al energiei electrice;"

Din aceste dispoziţii legale rezultă, fără putinţă de tăgadă, că reţelele de transport al energiei electrice fac parte din domeniul public al statului.

Potrivit art. 40 din Regulamentul privind racordarea utilizatorilor la reţelele electrice de interes public din 23.01.2008, în vigoare de la 12 iunie 2008 până la 17 decembrie 2013 şi la data emiterii Deciziei nr. 37/9.12.2013, aprobat prin H.G. nr. 90/2008:

"(1) Recepţionarea instalaţiilor rezultate în urma lucrărilor prevăzute la art. 36 lit. b) şi punerea lor în funcţiune se realizează în conformitate cu normele în vigoare pentru aceste operaţiuni, aferente lucrărilor proprii ale operatorului de reţea.

(2) Aceste instalaţii rămân în patrimoniul operatorului de reţea şi vor putea fi folosite pentru racordarea altor utilizatori, cu respectarea prevederilor art. 26 alin. (7)."

Articolul 36 din Regulament se află în Secţiunea a 5-a Contractarea şi executarea lucrărilor, recepţionarea şi punerea în funcţiune a instalaţiilor de racordare şi prevede că:

"Pentru racordarea utilizatorilor la reţeaua electrică se execută, după caz, următoarele categorii de lucrări: a) lucrări de întărire a reţelei electrice în amonte de punctul de racordare, pentru crearea condiţiilor tehnice necesare racordării unui utilizator; b) lucrări pentru realizarea instalaţiei de racordare, respectiv a instalaţiilor cuprinse între punctul de racordare şi punctul de delimitare; c) lucrări pentru realizarea instalaţiilor din aval de punctul de delimitare." Se observă că aceste dispoziţii au în vedere instalaţia de racordare cuprinsă între punctul de racordare şi punctul de delimitare, iar nu reţelele de transport al energiei electrice. În cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, care se referă la trecerea bunurilor din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora şi nici dispoziţiile art. 44 din Constituţia României - Dreptul de proprietate privată, întrucât orice reţea de transport al energiei electrice face parte din domeniul public al statului, în condiţiile legii. Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că potrivit legii reţeaua electrică realizată nu este proprietatea celui care a plătit pentru realizarea sa, dar evident că nu poate fi nici proprietatea reclamantei care nici nu a realizat extinderea din fonduri proprii ci din tariful de racordare achitat de utilizator, astfel că măsura este legală, iar critica în recurs apare ca nefondată. Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.9 din decizie, se apreciază că este nelegală întrucât instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile O.M.F.P. nr. 522/2003.

Prin O.M.F.P. nr. 522/2003 au fost aprobate Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv din 16.04.2003, aspectele invocate de recurentă vizând punctele:

"2.3. Instituţiilor publice care administrează patrimoniul public şi gestionează fonduri publice le este aplicabil Cadrul general al operaţiunilor supuse controlului financiar preventiv, prevăzut în anexa nr. 1 la prezentele norme metodologice.

În raport de specificul entităţilor publice, conducătorii acestora vor dispune particularizarea, dezvoltarea şi actualizarea acestuia.

De asemenea, conducătorii entităţilor publice vor dispune detalierea, prin liste de verificare (check-lists), a obiectivelor verificării, pentru fiecare operaţiune cuprinsă în cadrul specific al entităţii publice.

Anexele nr. 1a), 1b), 1c), 1d), 1e), 1f), 1g) 1h), 1i), 1j), 1k) şi 1l) la prezentele norme metodologice cuprind modele exemplificative de astfel de liste de verificare.

Listele de verificare constituie un ghid în exercitarea controlului financiar preventiv de către persoanele desemnate, aceste persoane având totodată şi obligaţia de a formula propuneri de perfecţionare a listelor respective. În funcţie de propunerile primite, de modificările legislative sau de alte condiţii apărute, conducătorii entităţilor publice aprobă modificări ale listelor de verificare, asigurând astfel o dezvoltare progresivă a acestora.(...)

3.5. Operaţiunile ce privesc acte juridice prin care se angajează patrimonial entitatea publică se supun controlului financiar preventiv după avizarea lor de către compartimentele de specialitate juridică şi financiar-contabilă. La entităţile publice unde nu sunt organizate compartimente de specialitate juridică şi/sau financiar-contabilă, controlul financiar preventiv se va exercita exclusiv prin viza persoanei desemnate de conducătorul entităţii publice.

4.4. Documentele prezentate la viza de control financiar preventiv se înscriu în Registrul privind operaţiunile prezentate la viza de control financiar preventiv, al cărui conţinut este redat în anexa nr. 3 la prezentele norme metodologice. În Raportul de control nr. x/06.11.2013, auditorii publici externi, pentru perioada verificată 2011-2012, au consemnat nedispunerea de către conducătorul entităţii a detalierii, prin liste de verificare (check-lists), a obiectivelor verificării, pentru fiecare operaţiune, precum şi neexercitarea controlului financiar preventiv asupra tuturor documentelor în care sunt consemnate operaţiuni patrimoniale (contractul x/05.12.2011 şi actul adiţional nr. x/14.09.2012, actul adiţional nr. x la contractul de închiriere nr. x/04.12.2009, contractul de vânzare - cumpărare x/29.02.2012)."

Instanţa de fond a reţinut faptul că prin cererea de chemare în judecată nu s-au precizat motivele de nelegalitate ale actelor atacate, ci s-a susţinut doar că până la emiterea Deciziei nr. 37/2013, s-ar fi îndeplinit măsurile dispuse.

Argumentele aduse de Transelectrica S.A. nu modifică constatarea auditorilor publici externi şi măsura dispusă, putându-se reţine doar că începând cu data de 28.03.2013 s-a intrat în legalitate privind acest aspect, însă nu şi pentru perioada verificată, 2011-2012.

În aceste condiţii, critica este nefondată, măsura fiind legală.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.10 din Decizia nr. 37/2013, se apreciază că instanţa de fond nu a ţinut cont de prevederile OMFP nr. 2861/2009, descriind modul de desfăşurare a activităţii de inventariere a patrimoniului, susţinând că urmare inventarierii stocurilor de materiale, pieselor de schimb, mijloace fixe, imobilizări necorporale, precum şi obiectelor de inventar, comisiile de inventariere menţionează că nu au fost constatate diferenţe cantitative/sau valorice în gestiunile inventariate.

Din verificarea efectuată de auditorii publici asupra actelor prezentate de recurenta reclamantă s-a constatat existenţa unor nereguli în sensul că: nu au fost inventariate toate bunurile aparţinând societăţii şi existente la terţi; deşi la efectuarea inventarierii au fost constatate lipsuri în gestiune acestea nu au fost consemnate în Procesul-verbal de inventariere, nu au fost luate declaraţii scrise de la gestionarii bunurilor şi nu au fost luate măsuri pentru recuperarea bunurilor.

Însă, cu toate că Transelectrica S.A. a declarat recurs împotriva hotărârii pronunţate în prezenta cauză, susţinând netemeinicia şi nelegalitatea măsurii dispuse de Curtea de Conturi, prin demersurile întreprinse ulterior controlului, a acţionat în vederea recuperării minusurilor constatate, recepţionării bunurilor de la terţi, organizării activităţii de inventariere în conformitate cu prevederile O.M.F.P. nr. 2861/2009. Mai mult decât atât, recurenta - reclamantă a comunicat Curţii de Conturi a României demersurile întreprinse precum şi faptul că măsura este îndeplinită.

În aceste condiţii critica este nefondată.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.12 din decizie, se susţine că instanţa de fond nu a ţinut cont de faptul că entitatea a făcut dovada îndeplinirii măsurilor atacate.

Prin această măsură s-a dispus în sarcina conducerii recurentei - reclamante obligaţia de a urmări îndeplinirea măsurilor dispuse prin Decizia nr. 14/2011, respectiv a măsurilor de la pct. I.l, I.3, I.4, I.5 şi I.6 şi comunicarea modului de realizare al acestora.

Or, instanţa de fond a constatat în mod corect că doar o îndeplinire integrală a Deciziei nr. 14/2011 ar fi determinat nelegalitatea măsurii de la pct. I.12 din Decizia nr. 37/2013, contestată în prezenta cauză, atâta timp cât chiar recurenta reclamantă a recunoscut că nu s-au obţinut certificate de atestare a dreptului de proprietate pentru mai multe suprafeţe de teren, nu s-a finalizat operaţiunea de majorare a capitalului social al reclamantei cu valoarea reactualizată a unor terenuri pentru care au fost obţinute certificate de atestare a dreptului de proprietate, că în prezent este în derulare un contract de valorificare a activelor fixe, bunurilor materiale şi deşeurilor şi că s-au efectuat demersuri în vederea întocmirii documentaţiei de atribuire pentru un alt contract de valorificare a activelor aflate în stoc.

Înalta Curte constată că sunt reluate în fapt argumentele invocate în cererea de chemare în judecată fără a se prezenta motive de nelegalitate pentru care recurenta - reclamantă înţelege să critice soluţia pronunţată.

Cu privire la soluţia de respingere în parte a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.13 din decizie, recurenta - reclamantă susţine că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale şi contractuale, totodată a încălcat prevederile art. 250 şi art. 255 C. proc. civ. întrucât a înlăturat concluziile expertizei contabile, probă încuviinţată şi administrată în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 250 din C. proc. civ. - Obiectul probei şi mijloacele de probă: "Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 255 din acelaşi act normativ - Admisibilitatea probelor:

"(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.

(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei.

(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate."

Critica recurentei privind înlăturarea de către prima instanţă a concluziilor expertizei contabile este nefondată de vreme ce, pe de o parte instanţa de fond a motivat amplu această măsură, iar, pe de altă parte, în condiţiile art. 264 din C. proc. civ. Aprecierea probelor:

"(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.

(2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabileşte puterea lor doveditoare."

Nefiind identificat un motiv de nelegalitate al sentinţei primei instanţe cu privire la măsura II.13 din decizie, Înalta Curte va înlătura critica în recurs ca nefondată.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.16 din decizie, se susţine că hotărârea nu conţine motivele pe care se întemeiază, întrucât instanţa de fond a reţinut că s-a contestat această măsură doar sub aspectul imposibilităţii verificării tuturor contractelor şi că nu a adus argumente de nelegalitate, nu a avut în vedere faptul că actele normative nu există sau se referă la altceva.

În Raportul de control nr. x/06.11.2013, auditorii publici externi au consemnat că C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., fără a avea alocate fonduri prin Programul de investiţii pe anul 2011, pentru achiziţia obiectivului de investiţii "Sistem de securitate a infrastructurii voce-date şi managementul situaţiilor de urgenţa", a încheiat cu S.C. K. S.R.L., contractul nr. x/05.12.2011, care n-a fost prezentat echipei de control, deşi a fost solicitat.

Astfel că, în perioada 2011 - 2012, recurenta reclamantă a achiziţionat bunuri şi servicii evidenţiate în contabilitate la valoarea de 107.356.936 RON şi a efectuat plăţi în sumă de 133.122.601 RON. Achiziţia echipamentelor în baza acestui contract s-a efectuat la preţuri supraevaluate, în sensul că au fost constatate cazuri (factura nr. x/30.10.2012 -JD242B 7502 SWITCH CHASSIS) în care preţul de achiziţie a fost de peste 9,4 ori mai mare faţă de preţul pieţei, rezultând o diferenţă de preţ de 8.475.878 RON.

Referitor la aceste bunuri, cu ocazia efectuării inventarierii anuale, s-a constatat că nu au fost inventariate componentele hardware şi licenţe în valoare de 78.786.917 RON, aflate în custodia furnizorului S.C. K. S.R.L.

C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., în condiţiile în care, în temeiul art. VI din O.U.G. nr. 55/2010, începând cu luna iulie 2010, a fost interzisă achiziţia de aparatură birotică, a efectuat plăţi pentru achiziţia de astfel de bunuri, în baza contractului nr. x/2011, în valoare de 1.132.651 RON (aparate de copiat în valoare de 135.751,70 RON + TVA- factura nr. x/15.03.2012 şi aparate telefonice în valoare de 777.677 RON+TVA- factura nr. x/27.12.2011), iar pentru bunuri achiziţionate în baza acestui contract, în valoare de 85.198.053 RON, nu a întocmit Note de recepţie şi constatare diferenţe (cod 14-3-1) şi nici Fişele ale mijlocului fix (cod 14-2-2).

Instanţa de fond, analizând probele administrate în cauză, în mod corect a reţinut cu privire la achiziţionarea produselor IT la preţuri mai mari, faptul că reclamanta nu a justificat de ce în contabilitate valoarea bunurilor achiziţionate a fost mai mică decât cea plătită pentru achiziţionarea lor.

Cum nici în recurs nu au fost administrate probatorii care să conducă la reţinerea unei alte situaţii de fapt, în lipsa unor motive de nelegalitate, critica recurentei este nefondată.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.19 din decizie, se susţine că instanţa de fond a făcut greşit aplicarea în cauză a prevederilor art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 286/2010 privind aprobarea bugetului de stat pe anul 2011, precum şi cele ale O.U.G. nr. 79/2008 şi O.U.G. nr. 109/2011.

Prin această măsură s-a dispus în sarcina conducerii companiei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "aprobarea şi efectuarea de cheltuieli salariale cu respectarea prevederilor din Legea bugetului de stat în vigoare, acordarea de remuneraţii lunare Directorului general, acordarea de remuneraţii membrilor Consiliului de Supraveghere/directoratului, secretarilor Consiliului de Supraveghere/AGA/Consiliului de Administraţie" în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanţa corporativă a întreprinderilor publice (art. 36 alin. (1), (2) şi 5, art. 37 alin. (1) şi (2), art. 38 alin. (2), (3) şi 4 şi art. 64). De asemenea s-a dispus luarea de măsuri pentru stabilirea diferenţelor între cheltuielile salariale acordate salariaţilor în anul 2011 şi a celor cuvenite în conformitate cu prevederile art. 40 alin. (1) din legea nr. 286/2010 şi al celorlalte diferenţe rezultate din neaplicarea prevederilor anterior precizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 286/2010, "(...) Pentru anul 2011, operatorii economici definiţi potrivit art. 27 din Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, cu modificările şi completările ulterioare, determină cheltuielile salariale, astfel: (...) b) operatorii economici care au înregistrat profit în anul precedent acordă creşteri salariale, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2008 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 203/2009, dar nu mai mari decât inflaţia prognozată pentru anul 2011."

În aceste condiţii, creşterile salariale ce puteau fi acordate erau o dată limitate conform prevederilor legale indicate de către recurenta - reclamantă, respectiv art. 7 al O.U.G. nr. 79/2008, iar a doua oară prin sintagma din teza finală a lit. b) a aliniatului 1 din art. 40 din Legea nr. 286/2010, "dar nu mai mari decât inflaţia prognozată pentru anul 2011."

Or, această limită maximă a majorărilor salariale dată de inflaţia prognozată pentru anul 2011 nu a fost respectată de către recurenta - reclamantă. În acest context, instanţa de fond a înlăturat ca nerelevante susţinerile Transelectrica S.A., potrivit cărora cheltuielile efectuate s-ar fi încadrat în bugetul aprobat prin H.G. nr. 354/2011, precum şi că ar fi fost avizate de către CA., A.G.A. şi avizate de ministere de resort.

În mod corect instanţa de fond a constatat că abaterile de la pct. 9.1 din decizie, vizează doar cheltuielile aferente anului 2011, pe cale de consecinţă nu a reţinut susţinerile privind fundamentarea creşterilor salariale acordate în anul 2012.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.23 din decizie, recurenta susţine că instanţa de fond a înlăturat în mod formal apărările sale. Se critică hotărârea pronunţată, apreciind că ar conţine motive contradictorii întrucât pe de o parte, se omologhează întreaga expertiză tehnică în specialitatea electro-energetică efectuată de expert B. şi, pe de altă parte, nu se ţine cont de concluziile acestuia la problema deşeurilor vândute prin contractul nr. x/2012.

Prin măsura de la pct. II.23 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "vânzarea de active" în conformitate cu prevederile Legii nr. 15/1994, art. 23, a H.G. nr. 909/1997 pct. 23 şi a Procedurii operaţionale proprii. De asemenea, s-a dispus şi extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor de vânzări active derulate în perioada 2011-2012 în vederea identificării şi a altor cazuri de active vândute la preţuri inferioare faţă de preţul pieţei sau de preţul determinat prin însumarea contravalorii cantităţii de deşeuri rezultate în urma dezmembrării.

În mod corect instanţa de fond a înlăturat apărările privind nelegalitatea constatărilor, întrucât nu s-a reţinut ca neregulă faptul că bunurile nu au fost folosite ca instalaţii, reparate sau că nu au fost dezmembrate, iar piesele componente nu au fost folosite ca piese de schimb, ci abaterile privesc nefundamentarea valorii bunurilor conform procedurii operaţionale TEL 20.03 pct. 5.3.2., care dispunea expres că stabilirea preţului se face de comisia de casare pentru valorificarea acestora ca deşeuri nedezmembrate ţinând cont de consumul de material, de cantităţile de material care se vor pierde urmare a dezmembrării bunurilor precum şi de manopera de dezmembrare şi de preţul de piaţă al categoriilor de deşeuri înglobate în bunul material conform procesului-verbal de dezmembrare al comisiei de dezmembrare.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei reclamante potrivit cărora valorile estimate şi implicit valoarea bunurilor valorificate este diferită de la o sucursală la alta, apreciind că acestea nu fac decât să demonstreze o culpă a companiei în sensul că nu s-a asigurat că mijloacele fixe scoase din uz sunt valorificate conform cerinţelor legii şi a lăsat acest aspect la simpla apreciere a comisiilor constituite la nivel de sucursală.

În ceea ce priveşte concluziile expertului, potrivit cărora dezmembrarea echipamentelor implică costuri cu golirea echipamentelor ce conţin ulei, costuri cu preluarea deşeurilor, costuri de dezmembrare şi costuri de curăţare a amplasamentelor, estimând toate aceste costuri prin 4 metode, instanţa de fond nu le-a putut valorifica şi nu le-a reţinut, chiar dacă a omologat raportul întocmit, întrucât abaterile vizau nerespectarea procedurii operaţionale.

Cum nu au fost invocate motive de nelegalitate a sentinţei, critica este nefondată.

Cu privire la soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. II.24 din decizie, se susţine că instanţa de fond în mod nelegal nu a ţinut cont de faptul că Transelectrica S.A. a făcut dovada îndeplinirii măsurilor, reluând argumentele invocate în fond.

Prin măsura de la pct. II.24 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi urmărirea îndeplinirii măsurilor dispuse la pct. II.7, II.9, II,10, II.11 şi II.12 din decizia nr. 14/2011 şi comunicarea modului de realizare a acestora.

Aceste măsuri vizează abaterile constatate în anul 2011 şi consemnate în Raportul de control nr. x/30.11.2011, pentru remedierea cărora a fost emisă Decizia nr. 14/30.11.2011, menţinută prin încheierea nr. 25/2012, dar şi prin sentinţa civilă nr. 1304/10.04.2013 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către la ÎCCJ prin Decizia nr. 3125/13.10.2015.

Prima instanţă a analizat modul şi măsura în care au fost duse la îndeplinire aceste măsuri, reţinând realizarea parţială a acestora, context în care măsura apare ca legală.

În lipsa altor probe care să conducă la o altă situaţie de fapt şi în lipsa unor motive de nelegalitate, critica în recurs este nefondată.

Ultima critică a recurentei vizează soluţia de obligare a pârâtei la plata în parte a cheltuielilor de judecată, fiind acordate doar parţial onorariile de expert.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 din C. proc. civ.:

"(1) Cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului. (2) Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

(3) Dispoziţiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător la plata experţilor judiciari şi a specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3).

(4) Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.:

"(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată."

În cuprinsul hotărârii, prima instanţă a arătat că: "Contrar susţinerilor pârâtei se constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 şi următoarele C. proc. civ. pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta este o parte care a căzut în pretenţii, respectiv a fost admisă parţial o acţiune în care a figurat ca pârâtă.

Prin urmare în baza acestui text de lege (art. 453 C. proc. civ.), a dovezilor depuse de reclamantă, a taxei de timbru şi onorariilor achitate instanţa urmează să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată proporţional cu admiterea în parte a acţiunii.

Instanţa va avea în vedere şi faptul că expertiza contabilă nu a fost omologată şi concluziile respectivului expert nu au putut fi valorificate la pronunţarea prezentei sentinţe. Astfel, contravaloarea onorariului expertului contabil nu va fi inclusă în cheltuielile de judecată acordate. Mai mult respectiva expertiză a vizat aspecte care nu au fost reţinute ca motiv de nelegalitate a actelor atacate.

De asemenea se va avea în vedere că expertiza tehnică a fost valorificată în prezenta hotărâre."

În ce priveşte critica recurentei privitoare la cuantumul şi la reducerea cheltuielilor, Înalta Curte se rezumă să constate că instanţa de fond, exercitându-şi dreptul suveran de apreciere, a motivat judicios reducerea cheltuielilor de judecată solicitate.

Această apreciere scapă cenzurii instanţei de recurs, fiind o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate. În condiţiile în care instanţa de fond s-a raportat în mod corect la criteriile legale şi a realizat o apreciere proprie asupra incidenţei acestora, criticile referitoare la cuantumul concret stabilit exced motivelor legale de casare, întrucât nu constituie critici care să privească greşita aplicare a legii de drept substanţial - singurele care pot fi primite - şi nici critici cu privire la o pretinsă nemotivare (care nu au fost formulate şi nici nu erau incidente în speţă, sentinţa recurată fiind motivată), ci constituie critici care privesc exercitarea dreptului de apreciere de către instanţa de fond.

Nemulţumirea recurentei sub acest aspect, ca de altfel şi celelalte trimiteri făcute în susţinerea motivelor de recurs cu privire la interpretarea probelor aflate la dosarul cauzei se referă la o pretinsă stabilire greşită a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probelor, însă ele nu mai pot face obiect de analiză al instanţei de control judiciar, întrucât în recurs sunt analizate strict motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., nu şi motive de netemeinicie.

O atare soluţie se impune având în vedere că scopul recursului este esenţialmente de control al legalităţii hotărârii atacate, ceea ce înseamnă că orice susţinere care relevă pretinse erori ale instanţei de fond în aprecierea probelor administrate exced analizei instanţei de recurs.

Noua formulare a textului art. 488 C. proc. civ. accentuează caracterul nedevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părţile au beneficiat de o judecată în primă instanţă, finalizată prin configurarea situaţiei de fapt a dosarului pendinte şi cu o rezolvare judicioasă a conflictului existent între părţile cu interese contrare.

2. Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României a invocat în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aşa cum s-a arătat mai sus.

Prima critică a recurentei, subsumată acestui motiv de recurs, se referă la faptul că instanţa de fond, la admiterea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.1 din Decizia nr. 37/2013, a reţinut motive străine de natura cauzei, aceste măsuri trebuiau analizate în raport de neregulile constatate care vizau modul de urmărire şi decontare de către intimata-reclamantă, C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., a lucrărilor contractate, întrucât în sarcina acesteia s-au stabilit obligaţiile prevăzute de art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Prin această măsura s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind încheierea contractelor de achiziţie lucrări de reparaţii capitale la liniile electrice în conformitate cu prevederile H.G. nr. 925/2006, art. 96 alin. (1) şi (2).

Prima instanţă a reţinut că această măsură este nelegală pentru că din constatările de la pct. 4 din decizie, precum şi cele din raportul de control rezultă că ceea ce i s-a imputat reclamantei a fost faptul că a acceptat subcontractarea unor lucrări ce făceau obiectul unui contract (nr. C310/2011) fără a cunoaşte preţurile subcontractanţilor, fiind posibilă situaţia în care subcontractanţii au prestat serviciile la preţuri mai mici. Interpretarea dată de pârâtă prevederilor art. 96 alin. (1) şi (2) din H.G. nr. 925/2006 este eronată.

Potrivit dispoziţiilor art. 96 din Hotărârea nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii:

"(1) În cazul în care părţi din contractul de achiziţie publică urmează să se îndeplinească de unul sau mai mulţi subcontractanţi, autoritatea contractantă are obligaţia de a solicita, la încheierea contractului de achiziţie publică respectiv, prezentarea contractelor încheiate între viitorul contractant şi subcontractanţii nominalizaţi în ofertă. Contractele prezentate trebuie să fie în concordanţă cu oferta şi se vor constitui în anexe la contractul de achiziţie publică.

(2) Pe parcursul derulării contractului, contractantul nu are dreptul de a înlocui subcontractanţii nominalizaţi în ofertă fără acceptul autorităţii contractante, iar eventuala înlocuire a acestora nu trebuie să conducă la modificarea propunerii tehnice sau financiare iniţiale."

Critica recurentei este nefondată, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost amplu motivată şi nu există o contradicţie între considerente sau între considerente şi dispozitiv, prima instanţă motivând în sensul că din textele legale mai sus indicate reiese necesitatea cunoaşterii de către autoritatea contractantă a subcontractanţilor şi nicidecum ca preţurile din oferta contractantului să fie identice cu cele din contractul încheiat de acesta cu un subcontractant.

Or, cerinţa esenţială a legii este ca preţul contractului de achiziţie publică să nu fie modificat urmare a unor subcontractări.

O altă critică a recurentei pârâte se referă la faptul că instanţa de fond, la admiterea cererii de anulare a măsurii dispuse la pct. I.6 din Decizia nr. 37/2013, a reţinut motive străine de natura pricinii având în vedere faptul că abaterile au fost constatate în raport de clauzele convenţiilor/contractelor de asumare a responsabilităţii încheiate de CNTEE Transelectrica S.A. (Convenţia nr. C237/19.11.2008 încheiată de CNTEE Transelectrica S.A. cu S.C. G. S.A., Convenţia nr. CC63/2005 încheiată cu S.C. H. S.R.L., Convenţia nr. C229/2005, nr. 230/2005 şi nr. C281/2004 încheiate cu S.C. I. S.A., Convenţia nr. C109/2011 încheiată cu S.C. J. SRL), iar instanţa de fond a anulat măsura fără a motiva soluţia pronunţată, întrucât nu a analizat şi examinat toate probele care au fost administrate, respectiv documentaţia ce a stat la baza întocmirii Raportului de control, precum şi fără a analiza şi a combate argumentele prezentate de Curtea de Conturi în ceea ce priveşte prevederile convenţiilor/contractelor de asumare a responsabilităţii încheiate de CNTEE Transelectrica S.A. cu operatorii economici.

Prin măsura de la pct. I.6 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi urmărirea intrării în legalitate cu privire la "constituirea garanţiei financiare pentru tranzacţiile efectuate pe piaţa de energie" în conformitate cu prevederile Codului comercial al pieţei angro de energie electrică şi a convenţiilor/contractelor încheiate în condiţiile legii. De asemenea s-a dispus extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor/convenţiilor având ca obiect tranzacţii cu energie încheiate şi derulate în perioada 2011-2012.

În convenţii invocate de recurenta pârâtă se menţiona: -art. 39; "(...)Transelectrica îşi rezervă dreptul de a solicita garanţie de preemţiune din partea băncii la care PRE are deschis contul, în valoare corelată cu dimensiunea estimată a PRE. Garanţia bancară trebuie stabilită la o bancă acceptată în prealabil de Transelectrica. Transelectrica poate refuza intrarea în vigoare a acestei Convenţii şi/sau poate întârzia, suspenda şi/sau rezilia această Convenţie în cazul în care PRE nu a pus la dispoziţie garanţia de preemţiune din partea băncii.

- art. 41: Valoarea garanţiei PRE trebuie să fie adaptată pe măsură ce se modifică responsabilităţile PRE (...) ".

Codul comercial al pieţei angro de energie electrică aprobat prin Ordinul ANRE nr. 25/2004, prevede că "14.3.1.2 OTS are dreptul să solicite Titularilor de Licenţă depunerea unei garanţii înainte ca respectivul Titular de Licenţă să fie înregistrat ca: a) Participant Ia PE; b) PRE."

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că Transelectrica S.A. este operator de transport şi sistem (OTS), iar OD este OPCOM (Operatorul pieţei de energie electrică şi gaze naturale din România), precum şi că reclamanta nu este culpabilă de lipsa procedurilor necesare în vederea calculării, depunerii şi utilizării garanţiilor, deoarece nu era în sarcina sa elaborarea respectivelor proceduri fără de care constituirea garanţiilor şi utilizarea acestora nu era posibilă, nefiind reglementată.

În aceste condiţii critica recurentei este nefondată, neputându-se reţine că prima instanţă a pronunţat o soluţie nemotivată sau străină de natura cauzei.

Cel de al doilea motiv de casare invocat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României este cel prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, subsumat acestui motiv fiind formulate mai multe critici.

Astfel, prima critică vizează faptul că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. I.8 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată fiind dată cu greşita aplicarea a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu art. 23 alin. (1) - (3) şi alin. (5) din Legea nr. 318/2003 a energiei electrice, art. 7 alin,(l) lit. b) - d), art. 8, art. 10, art. 40 alin. (1) - (3) din Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, art. 4 alin. (2), art. 59 alin. (1) - (3) şi art. 70 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, art. 25 alin. (3) - (4) din Legea nr. 13/2007 energiei electrice, art. 5 alin. (1) lit. a) - b) şi g) din Legea concurenţei nr. 21/1996, pct. 15 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994, aprobate prin H.G. nr. 909/1997 şi cele ale art. 1, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, republicată.

Prin măsura de la pct. I.8 al deciziei s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi urmărirea intrării în legalitate privind "concesionarea Sistemului Naţional de Transport" în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 54/2006 (art. 4 alin. (2), (59) alin. (1), (2) şi 3, 70) şi a art. 1 şi 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999. Pârâta a reţinut că reclamanta a utilizat bunuri aparţinând proprietăţii publice fără a avea încheiat un contract de concesiune în condiţiile legii şi a plătit o redevenţă care nu asigură refacerea capitalului imobilizat.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică:

"Modul de calcul şi de plată a redevenţei se stabileşte de către ministerele de resort sau de alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale ori de către autorităţile administraţiei publice locale". Pe de altă parte conform art. 59 alin. (3) din acelaşi act normativ "Concesionarea prevăzută la alin. (1) se aprobă prin hotărâre a Guvernului, a consiliilor locale, judeţene sau a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, după caz."

În conformitate cu prevederile art. 35 din H.G. nr. 627/2000 privind reorganizarea Companiei Naţionale de Electricitate - S.A: "bunurile proprietate publica a statului atribuite fostei Companii Naţionale de Electricitate - S.A. prin Hotărârea Guvernului nr. 365/1998, identificate in anexa nr. 8, se preiau, după caz, de societăţile comerciale înfiinţate potrivit art. 1, fără a fi incluse in capitalul social al acestora, urmând sa li se stabilească statutul juridic, in condiţiile legii". Astfel, in Anexa 8.1 la H.G. nr. 627/2000 se regăseşte Inventarul bunurilor imobile care alcătuiesc domeniul public al statului, preluate de CNTEE "TRANSELECTRICA" - S.A.

Faptul că la momentul controlului nu era încheiat un contract de concesiune a bunurilor proprietatea statului, cu o redevenţă clară şi într-un cuantum corespunzător, nu poate constitui o măsură în sarcina recurentei reclamante, în condiţiile în care, conform legii, alte instituţii ale statului au responsabilitatea şi mai ales interesul de a încheia un astfel de contract.

În aceste condiţii, în mod corect prima instanţă a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente, critica fiind nefondată.

A mai susţinut recurenta pârâtă că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. I.11 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicarea a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu art. 2A3 alin. (1) din O.G. nr. 81/2003 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, raportat la art. 2 alin. (1) - (3) şi alin. (5) şi art. 5 alin. (1) şi (5) din H.G. nr. 1.705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

Prin măsura de la pct. I.11. s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "actualizarea valorii de inventar a bunurilor ce aparţin domeniului public al statului" în conformitate cu prevederile H.G. nr. 1705/2006 (art. 2 alin. (1), (2), (3), (5) şi art. 5 alin. (1) şi (3).

Conform art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului:

"modificările intervenite în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului se aprobă în condiţiile legii, prin acte normative adoptate în acest sens, iniţiate de către ministere sau de alte organe de specialitate ale autorităţilor publice centrale, aflate în subordinea Guvernului, precum şi de autorităţi administrative autonome şi autorităţile administraţiei publice locale, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor".

Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de fond nu a avut în vedere faptul că reclamanta, C.N.T.E.E. Transelectrica S.A., în baza prevederilor art. 2 din O.G. nr. 81/2003, avea obligaţia reevaluării activelor fixe corporale aparţinând domeniului public, iar în cazul în care în urma acestei operaţiuni rezultau diferenţe de valoare, avea obligaţia de a înştiinţa proprietarul bunurilor în vederea demarării formalităţilor pentru actualizarea valorii acestor bunuri şi operarea modificărilor în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului. Cu alte cuvinte, avea obligaţia de a efectua reevaluarea bunurilor deţinute şi de a aduce la cunoştinţa ministerul de resort existenţa unor diferenţe de valoare, iar acesta din urmă, avea obligaţia de a iniţia acte normative care să conducă la efectuarea de modificări în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

Or, din actele dosarului, rezultă că Transelectrica S.A. a efectuat evaluarea/reevaluarea bunurilor ce aparţin domeniului public al statului, conform legislaţiei în vigoare, în baza contractului de prestări servicii nr. x/27.01.2012 încheiat cu S.C. L. S.R.L. în asociere cu S.C. M. S.R.L., membri corporativi ANEVAR. Pentru numerele de inventar MFP la care se face referire în Raportul de Control, respectiv: x situaţia valorilor înainte si după reevaluare a fost prezentată.

Rezultatele evaluării/reevaluării bunurilor aparţinând domeniului public al statului concesionate Companiei au fost aprobate prin H.G. nr. 984/10.10.2012, iar întregirea valorii bunurilor concesionate cu valoarea sursei proprii utilizată pentru bunurile concesionate şi recuperata prin amortizare a fost aprobata prin H.G. nr. 1009/17.10.2012. În aceste condiţii şi conform adresei MFP nr. x/20.03.2012, diferenţele din reevaluare au fost alocate bunului fizic concesionat şi înregistrate în conturi extra bilanţiere.

Aşa fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă că iniţiativa modificărilor privind inventarul centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public al statului aparţine ministerului prin hotărâre de guvern, astfel că nu se poate reţine culpa recurentei reclamante în nerespectarea acestor dispoziţii legale, critica fiind nefondată.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a admis în parte cererea de anulare a măsurii de la pct. II.13 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată a fost dată cu greşita aplicarea a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv a dispoziţiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, coroborate cu art. 1 şi art. 10 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, fără a ţine cont de clauze de la art. 6.2.1, art. 6.2.2 şi art. 8.4.1 din contractul nr. x/04.12.2019.

La pct. II.13 din decizia contestată s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri pentru analiza majorării taxei pentru servicii acceptată în perioada 2011-2012 în raport de prevederile contractului nr. x/4.12.2009 (art. 6.2.1., 6.2.2, 8.4.1 lit. d) şi k) în vederea identificării şi a altor cazuri de cheltuieli nedatorate, a stabilirii prejudiciului produs ca urmare a decontării acestei taxe majorate în mod nejustificat cu cheltuieli nedatorate (inclusiv pentru cele constate în cazul facturilor emise de S.C. A. S.R.L., a facturilor de servicii de mentenanţă instalaţii aer condiţionat şi lucrări de întreţinere ascensoare precum şi impozitul pe clădiri), înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite şi recuperarea acestora (inclusiv a beneficiilor nerealizate) în condiţiile legii, corectarea rezultatelor contabile înregistrate, determinarea diferenţelor cuvenite bugetului de stat şi virarea acestora pe destinaţiile legale, inclusiv accesoriile.

Instanţa de fond a anulat în parte această măsură, înlăturând din actele atacate, ca nelegală, sintagma "inclusiv pentru cele constatate în cazul facturilor emise de S.C. A. SRL".

În decizia contestată pârâta a reţinut că reclamanta a acceptat majorarea nejustificată a taxei pe servicii prin includerea unor cheltuieli nedatorate care nu se regăsesc înregistrate în situaţiile financiare ale S.C. A. S.R.L. care a emis facturile către S.C. D. S.R.L. şi nu către proprietarul clădirii, S.C. E. S.R.L..

Prima instanţă a considerat eronată această concluzie deoarece nu i se poate imputa reclamantei că nu a verificat modul în care o societate, în raport de care este terţ, şi-a înregistrat sau nu în contabilitate ori în situaţiile financiare anumite facturi privind prestarea de servicii către o altă societate.

Este adevărat că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventive, "Conducătorii compartimentelor de specialitate prevăzuţi la alin. (3) răspund pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente justificative le-au certificat. Obţinerea vizei de control financiar preventiv propriu pe documente care cuprind date nereale sau inexacte si/sau care se dovedesc ulterior nelegale nu exonerează de răspundere pe şefii compartimentelor de specialitate care le-au întocmit."

Apare evident că această răspundere vizează operaţiunile propriei companii, neputându-se răspunde pentru operaţiuni ale terţilor, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă. Pe de altă parte, interpretarea clauzelor contractuale constituie un motiv de netemeinicie ce excede controlului judiciar al instanţei de recurs.

Aşa fiind, în mod corect prima instanţă a anulat în parte acestă măsură, critica fiind nefondată.

Recurenta a mai criticat faptul că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.15 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză şi fără a ţine cont de temeiul de drept în baza căruia au fost dispuse măsurile de la pct. II.15 din Decizia nr. 37/2013, respectiv art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, precum şi cu interpretarea greşită a dispoziţiilor din următoarele actele normative: prevederile art. 141 şi art. 146 Ordinului ANRE nr. 32/17.11.2004, privind aprobarea Normativului pentru construcţia liniilor aeriene de energie electrica cu tensiuni peste 1.000 V; Decretul nr. 237/1978 pentru stabilirea normativelor privind sistematizarea, amplasarea, construirea şi repararea liniilor electrice care trec prin păduri şi prin terenuri agricole; Ordinul M.A.D.R. nr. 606/2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos; Ordinul M.M.P. nr. 1540/2011 pentru aprobarea Instrucţiunilor privind termenele, modalităţile şi perioadele de colectare, scoatere şi transport al materialului lemnos; O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv.

La pct. II.15 din aceeaşi decizie s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei dispunerea de măsuri şi intrarea în legalitate privind efectuarea serviciilor/lucrărilor de defrişare (inclusiv tăieri de arbori) în conformitate cu prevederile în vigoare stabilite de către ANRE, decretul nr. 237/1978, legea nr. 46/2008, art. 62 din O.G. nr. 119/1999, art. 1, 5 alin. (1), (10) alin. (4) din Protocoalele în vigoare încheiate cu Romsilva şi a caietelor de sarcini încheiate în condiţiile legii.

De asemenea s-a dispus extinderea verificărilor asupra tuturor contractelor de prestări servicii de întreţinere a culoarelor de trecere a liniilor electrice aeriene, derulate în perioada 2011-2012, în vederea identificării şi a altor cazuri de lucrări de defrişare executate de subcontractanţi, la tarife superioare faţă de cele acceptate pentru acelaşi tip de lucrare, în contractele încheiate direct cu acelaşi prestator, de lucrări executate pe acelaşi suprafeţe şi decontate pe mai multe contracte, precum şi de lucrări executate în alte condiţii decât cele stabilite prin caietele de sarcini, de a stabili întinderea prejudiciului produs urmare a plăţilor efectuate (inclusiv pentru contractele indicate în decizie), recuperarea prejudiciilor în condiţiile legii, corectarea rezultatelor contabile.

Recurenta-parată critică soluţia instanţei de fond, pe motiv ca aceasta nu a ţinut cont de prevederile legale indicate în cererea de recurs. Or, niciuna dintre aceste prevederi legale nu a fost încălcată de Transelectrica S.A., aşa cum a rezultat şi din expertiza efectuată la faţa locului de un expert de specialitate. Ceea ce s-a imputat societăţii Transelectrica S.A. este faptul că s-au acceptat la decontare lucrări pentru care nu erau obţinute autorizaţii de exploatare, că nu au fost inventariaţi ori marcaţi arborii de către organele silvice autorizate, că nu ar fi fost predate-primite parchetele sau suprafeţele în exploatare.

Or, în raport cu materialul probator administrat în cauză, instanţa de fond a reţinut corect că noţiunea de plăţi nedatorate presupune împrejurarea ca lucrările contractate să nu fi fost efectuate şi nicidecum ca executantul lucrărilor nu ar fi respectat anumite dispoziţii legale referitoare la activitatea desfăşurată.

Criticile recurentei cu privire la această măsură se referă mai mult la interpretarea probelor, nefiind veritabile critici de nelegalitate.

O altă susţinere a recurentei se referă la faptul că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.17 din Decizia nr. 37/2013, hotărârea atacată fiind dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor OMFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii. Instanţa de fond a anulat măsura dispusă, pe de o parte fără a analiza în integralitate măsura dispusă de Curtea de Conturi prin care s-a dispus în sarcina conducerii entităţii extinderea verificărilor şi recuperarea prejudiciului, iar pe de altă parte fără a analiza şi examina toate probele care au fost administrate, respectiv fără a analiza documentele depuse de Curtea de Conturi în instanţă (adresa x/15.06.2015 - Raport privind modul de implementare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi) din care reiese că în urma extinderii verificărilor, au fost constatate şi alte lipsuri în gestiune, fără ca acestea să fie recuperate.

Din constatările referitoare la această măsură reiese că ceea ce s-a imputat recurentei-reclamante a fost că s-a constatat la inventariere lipsa unui mijloc fix (Apple iPad 2) şi nu s-ar fi luat măsuri pentru recuperarea contravalorii mijlocului fix lipsă în gestiune de la persoanele vinovate.

Or, la data finalizării Procesului de inventariere pe anul 2012, Fisa de inventar a fost semnata de persoana pe numele căreia figura înregistrat activul, respectiv dl. N..

Prin Decizia nr. 1197/12.11.2013, a fost numita comisia pentru stabilirea valorii de înlocuire pentru echipamentele din flota de IT&C în cazul constatării unor lipsuri imputabile in gestiune, care a stabilit valoarea de înlocuire a mijlocului fix, fiind emisă factura nr. x/28.11.2013 în valoare de 1.446 RON, care a fost achitata de dl. N. în numerar, cu chitanţa nr. x/10.12.2013.

În aceste condiţii, instanţa de fond, constatând temeinicia susţinerilor Transelectrica S.A.., în mod corect a anulat măsura, critica fiind nefondată şi neputându-se reţine o încălcare a dispoziţiilor OMFP nr. 2861/2009. A mai criticat recurenta faptul că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.18 din Decizia nr. 37/2013, reţinând în esenţă nelegalitatea acestei măsuri pe considerentul că nu se pot reţine abaterile constatate. Se solicită a se constata că hotărârea atacată a fost dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, respectiv art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 1, art. 5 şi art. 10 din O.G. nr. 119/1990 privind controlul intern şi controlul financiar preventiv, pct. 3.3. lit. a) - b) din Normele metodologice generale referitoare la exercitarea controlului financiar preventiv, aprobate prin OMFP nr. 522/2003, pct. 46 alin. (2) din Reglementările contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin OMFP nr. 3055/2009 cu modificările şi completările ulterioare, Ordinul nr. 863/2008, pentru aprobarea conţinutului-cadru al documentaţiei tehnico-economice aferente Instrucţiunilor de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008 privind investiţiile publice, precum şi a structurii şi metodologiei de elaborare a devizului general pentru obiective de investiţii şi lucrări de intervenţii, raportat la art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Prin măsura de la pct. II.18 a deciziei nr. 37/2013 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "decontarea către S.C. F. S.A. a lucrărilor de vopsitorie stâlpi şi defrişare manuală a vegetaţiei, la liniile electrice LEA, în baza situaţiilor de lucrări întocmite de executant, în structura prevăzută de lege şi cu respectarea condiţiilor stabilite în caietele de sarcini şi în specificaţiile tehnice, indicatoare de norme de deviz, privind consumul de vopsea, diluant şi manoperă, precum şi a condiţiile de autorizare a suprafeţelor supuse vopsirii şi a intervalului de lucru". Totodată s-a dispus şi extinderea verificărilor tuturor lucrărilor de reparaţii curente la liniile LEA (vopsitorie stâlpi, defrişare manuală a vegetaţiei) executate în perioada 2011-2012, în baza contractelor încheiate cu S.C. F. S.A..

Cu privire la această măsură în cauză a fost efectuată o expertiză tehnică întocmită în cauză de expert B. care a concluzionat (pagina 47 din raportul de expertiză partea a II-a - pagina 12184 dosar vol 30) că acceptarea în ofertă şi în situaţiile de plată a consumului specific de 400 grame/mp/1 strat cu grosimea de 150 µm este corectă în conformitate cu indicatoarele de norme de deviz, ale proiectului tehnic, specificaţiei tehnice a vopselei, prevederile contractuale şi prevederile procedurilor operaţionale. Mai mult expertul a arătat şi de ce Curtea de Conturi a ajuns la concluzia că nu ar fi fost respectate anumite prevederi ale caietelor de sarcini, specificaţiilor tehnice de consumuri pe articole de deviz şi că astfel au fost efectuate plăţi nedatorate.

În lipsa administrării de probatorii care să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt, în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă este nelegală cu privire la aceste constatări şi, în mod corect, a consemnat că măsurile Curţii de Conturi s-au bazat pe prezumpţii ce au fost contrazise ulterior de constatările la faţa locului făcute de expertul desemnat în cauză.

Cu privire la cererea de anulare a măsurii de la pct. II.20 din Decizia nr. 37/2013, recurenta a susţinut că prima instanţă, reţinând în esenţă nelegalitatea acestei măsuri, în mod greşit a primit ca întemeiate susţinerile Transelectrica S.A. potrivit cărora "dezechilibrele create de către anumiţi agenţi economici sunt acoperite de tarifele percepute acestora pentru serviciile de sistem".

La pct. II.20 al deciziei invocate în precedent s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "acoperirea dezechilibrelor create de schimburile neplanificate de energie, cu respectarea condiţiilor stabilite în Codul comercial al pieţei angro de energie electrică şi în ordine emise de ANRE", precum şi măsuri pentru analiza schimburilor neplanificate de energie înregistrate în perioada 2011-2012, a achiziţiilor şi vânzărilor de energie electrică efectuate de către reclamantă pentru acoperirea dezechilibrelor create, ale celor comunicate de către S.C. OPCOM S.A., a cheltuielilor efectuate cu dezechilibrele şi cu consumul propriu tehnologic, înregistrate în contabilitate, în vederea identificării şi a altor cazuri de cheltuieli suportate în mod nejustificat pe costuri, a stabilirii sumelor aferente dezechilibrelor realizate de diverşi agenţi economici pentru care nu au fost luate măsuri de recuperare, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite şi recuperarea acestora în condiţiile legii.

Prima instanţă a reţinut că, întrucât modul de funcţionare al pieţei energiei electrice este strict reglementat şi cuprinde aspecte tehnice se vor avea în vedere concluziile raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză cu sublinierea faptului că pârâta nu a invocat şi nici nu a arătat că ar fi consultat un expert în domeniu atunci când a emis raportul de control şi decizia contestată.

În lipsa administrării de probatorii care să conducă la stabilirea unei alte situaţii de fapt decât cea constatată de expertul de specialitate, în mod corect instanţa de fond a reţinut concluziile exprimate în raportul de expertiză.

De altfel nici nu se formulează critici veritabile de nelegalitate a hotărârii primei instanţe cu privire la acestă măsură, motivul de casare fiind nefondat.

S-a mai susţinut că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.21 din Decizia nr. 37/2013 şi în mod greşit a făcut aplicarea legislaţiei incidente, respectiv a prevederilor art. 6 alin. (1) - (2), art. 1l din Legea contabilităţii nr. 82/1991, art. 130 din Codul fiscal, aprobat prin Legea nr. 571/2003 (în vigoare la data respectivă), art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată. În considerentele care au stat la baza hotărârii recurate se interpretează noţiunea de ajutor, în sensul că ajutorul nu este un bun sau un serviciu, în fapt, instanţa de fond a făcut abstracţie de faptul că obiectul acestor tranzacţii îl reprezintă energia electrică, care fără îndoială este un bun.

Prin această măsură s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate cu privire la "facturarea şi evidenţierea în contabilitate a operaţiunilor economice efectuate în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991 şi Codul fiscal" cu referire la ajutoarele de avarie acordate în perioada 2011-2012. Ceea ce i s-a imputat reclamantei a fost faptul că nu a emis facturi pentru ajutoarele de avarie acordate operatorilor din Serbia şi Bulgaria în baza unor acorduri încheiate cu aceştia.

Prima instanţă a arătat că este evidentă reţinerea greşită de către pârâtă a prevederilor art. 130 Codul fiscal deoarece aceste prevederi privesc schimbul de bunuri şi de servicii şi nicidecum ajutoarele, care nu au o prestaţie în echivalent, nu au o contraprestaţie.

Or, ajutoarele de avarie solicitate/acordate de Transelectrica S.A. de la/catre Operatori de Transport si Sistem sunt reglementate prin prevederile art. 240 şi art. 241 din Codul Tehnic al RET, acestea fiind schimburi tehnice al căror statut este diferit de cel al schimburilor de energie electrică corespunzătoare operaţiunilor comerciale în conformitate cu articolele 9 şi 10 din Ordinul nr. 6341 din 14 iunie 2006 pentru aprobarea Normelor tehnice privind procedura simplificată de îndeplinire a formalităţilor vamale prevăzute pentru punerea în liberă circulaţie şi exportul de presă, tipărituri, energie electrică şi mărfuri transportate prin conducte, publicat in M.Of. nr. 524 din 16 iunie 2006.

Pe de altă parte, potrivit art. 14 pct. c) din condiţiile asociate Licenţei Transelectrica, este permis în mod exclusiv numai schimbul în natura de energie de ajutorare între CNTEE Transelectrica S.A. şi Operatorii de Transport şi Sistem vecini. În conformitate cu normele privind decontarea din Politica 2 ENTSO-E, principiul schimbului de energie în natura este singurul valid între sistemele interconectate.

În aceste condiţii, critica recurentei pârâte este nefondată, măsura dispusă fiind corect anulată de prima instanţă.

S-a mai arătat că instanţa de fond a admis cererea de anulare a măsurii de la pct. II.22 din Decizia nr. 37/2013 şi în mod greşit a făcut aplicarea legislaţiei incidente, respectiv a prevederilor: art. 1, art. 3, art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă; art. 2517 şi art. 2537 din Legii nr. 287/2009 privind C. civ.. Instanţa de fond a anulat măsura dispusă, pe de o parte fără a analiza în integralitate măsura dispusă de Curtea de Conturi prin care s-a dispus în sarcina conducerii entităţii extinderea verificărilor şi recuperarea prejudiciului, iar pe de altă parte fără a analiza şi examina toate probele care au fost administrate, respectiv fără a analiza documentele depuse de Curtea de Conturi în instanţă (adresa x/15.06.2015 - Raport privind modul de implementare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi) din care reiese că, în urma extinderii verificărilor au fost constatate şi la nivelul sucursalelor creanţe cu o valoare de 304.859,92 RON cu o vechime mai mare de trei ani.

Prin măsura de la pct. II.22 s-a dispus în sarcina conducerii reclamantei luarea de măsuri şi intrarea în legalitate privind "urmărirea recuperării creanţelor în cadrul termenului legal de prescripţie în conformitate cu prevederile art. 2517 şi 2537 C. civ., precum şi extinderea verificărilor asupra tuturor creanţelor înregistrate în perioada 2011-2012 în vederea identificării şi a altor creanţe nerecuperate în cadrul termenului legal de prescripţie şi urmărirea recuperării acestora. Pentru a dispune această măsură pârâta a reţinut la pct. 12.1 din constatări că reclamanta avea evidenţiate în contabilitate, la finele anilor 2011 şi 2012, facturi de energie neîncasate în valoare de 468691 RON, facturi cu o vechime mai mare de 3 ani.

Instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă este fără nicio finalitate juridică pentru că din moment ce pentru creanţele invocate, nominalizate, termenul de prescripţie s-a împlinit, în mod evident reclamanta nu mai poate lua măsuri pentru recuperarea acelor creanţe, sau în cazul în care ar lua astfel de măsuri, acestea vor genera costuri fără posibilitatea ca acele costuri să fie recuperate. La fel este situaţia oricăror alte facturi care aveau o vechime mai mare de 3 ani şi care nu au fost recuperate în cadrul termenului de prescripţie.

Concluzia primei instanţe este în conformitate cu prevederile art. 2517 şi 2537 C. civ., fiind evident că orice demers de recuperare a unei creanţe prescrise va fi o încercare nereuşită cu costuri aferente, fiind însă necesare demersuri de recuperare a creanţelor cu respectarea termenului legal de 3 ani.

Ultima critică a recurentei se referă la faptul că instanţa de fond a făcut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 453 şi următoarele din C. proc. civ. (indicat ca fiind art. 274 C. proc. civ.), care reglementează condiţiile în care partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că, în cauză, Curtea de Conturi a României nu are o atitudine procesuală culpabilă în litigiile pe Legea nr. 94/1992, republicată, prin urmare nu există un temei juridic al acordării cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată, la fel ca şi prima instanţă, că sunt îndeplinite condiţiile art. 453 şi următoarele din C. proc. civ. pentru a fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Aceasta este o parte care a căzut în pretenţii, respectiv a fost admisă parţial o acţiune în care a figurat ca pârâtă. Pentru considerentele prezentate pe larg la analiza recursului recurentei reclamante sub acest aspect, critica este nefondată.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că soluţia adoptată a fost corect şi amplu motivată, s-a fundamentat pe interpretarea probelor administrate raportat la prevederile legale aplicabile, astfel încât motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 2771 din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "Transelectrica" S.A. şi de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva sentinţei nr. 2771 din 13 iunie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2020.