Denial of social housing reclassification for purchase alleged as discrimination under the prohibited social category criterion

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5.04.2017, pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. de dosar x/2017 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Primarul General şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a formulat contestaţie împotriva Hotărârii 156/1.02.2016.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamantul a arătat că a solicitat primăriei schimbarea destinaţiei locuinţei pe care o deţine în baza unui contract de închiriere din locuinţă socială, în locuinţă cu regim normal de închiriere în vederea vânzării, iar reclamata nu a dat curs solicitării.

Prin sentinţa civilă nr. 6223/25.10.2017, Tribunalul Bucureşti a declinat soluţionarea cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 06.03.2018, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3026 din data de 25.06.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 3026 din data de 25.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A..

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant arată că potrivit art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată, sunt întrunite elementele constitutive ale discriminării. Potrivit acestui articol, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă pe bază de apartenenţă la o categorie defavorizată, datorită acesteia s-a confruntat cu un comportament de respingere şi marginalizare (art. 4 din O.G. nr. 137/2000, republicată) faţă de majoritatea. Înscrisul de la dosarul în cauză care arată că persoane aflate în situaţii asemănătoare, comparabile în materie pe poziţii de egalitate cu recurentul-reclamant au beneficiat de un tratament preferenţial din partea reclamatei (Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar General). Pârâtul CNCD prin Colegiul Director nu a stăruit suficient în aflarea adevărului pentru stabilirea unei soluţii corecte şi legale, nu s-a făcut confruntarea pârâţilor din dosar "Doi cetăţeni aflaţi în situaţii identice trebuie să aibă parte de un tratament identic".

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din data de 7 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor menţionate în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat şi va fi admis.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-pârât a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.:

"(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei. (2) În cazul în care s-au invocat simultan mai multe excepţii, instanţa va determina ordinea de soluţionare în funcţie de efectele pe care acestea le produc."

Sub acest aspect se constată că, prin motivele de recurs recurentul-reclamant consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, iar criticile formulate pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului şi va analiza cauza din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, iar hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că obiectul controlul jurisdicţional declanşat de către recurentul-reclamant îl constituie Hotărârea nr. 156/1.02.2016 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin care s-a stabilit că aspectele sesizate de reclamant prin petiţia înregistrată sub nr. x/21.04.2016 nu întrunesc elementele constitutive ale discriminării.

Prin petiţia formulată, petentul a arătat că dreptul încălcat este dreptul său de a achiziţiona locuinţa din fondul locativ de stat, iar criteriul care a stat la baza tratamentului diferit este cel de chiriaş al unei locuinţe sociale, calitate menţinută fără o justificare obiectivă, iar comparabilitatea avută în vedere este cea legată de o parte a vecinilor săi sau a altor chiriaşi ce au avut în locaţiune imobile din fondul locativ de stat şi care au putut obţine cumpărarea imobilelor respective.

Prin Hotărârea nr. 156/1.02.2016 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a reţinut că pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:

- existenţa unui tratament diferenţiat aplicat în situaţii analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile;

- existenţa unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările şi completările ulterioare;

- tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege;

- tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiect de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Astfel, raportat la cele de mai sus, Colegiul a reţinut că trebuie să analizeze dacă prin tratamentul aplicat petentului i s-a încălcat un drept recunoscut de lege, în baza unui criteriu interzis, fără o justificare obiectivă, comparativ cu alte persoane aflate pe poziţie de egalitate. În acest sens, Colegiul a reţinut că dreptul încălcat, în opinia petentului, este dreptul său de a achiziţiona locuinţa din fondul locativ de stat, iar criteriul care a stat la baza tratamentului diferit, de asemenea, în opinia petentului este cel de chiriaş, fără o justificare obiectivă.

Comparabilitatea avută în vedere de petent este cea legată de o parte a vecinilor săi sau a altor chiriaşi ce au avut în locaţiune imobile din fondul locativ de stat. În acest sens, petentul a susţinut că reclamantul a aplicat un tratament diferenţiat unor categorii de persoane aflate în poziţii/situaţii egale.

Sub acest aspect, Colegiul trebuia să stabilească dacă cele două categorii de chiriaşi, pot fi aşezate pe poziţie de egalitate în prezenta situaţie/speţă şi astfel să se stabilească existenţa unei comparabilităţi, element fundamental pentru existenţa unei fapte de discriminare.

Din înscrisurile depuse la dosar, reclamantul a susţinut că între petent şi ceilalţi chiriaşi invocaţi în cauză pentru comparabilitate, nu există condiţii de egalitate, întrucât petentului i-a fost repartizată o locuinţă încadrată ca locuinţă socială încă de la data repartiţiei, iar regimul juridic al acestor locuinţe nu permit achiziţionarea lor.

Colegiul director a constatat că există o justificare obiectivă în privinţa împiedicării petentului de a achiziţiona locuinţa socială şi pe cale de consecinţă nu s-a putut reţine săvârşirea unor fapte de discriminare.

Prima instanţă a găsit neîntemeiate toate criticile de nelegalitate şi a reţinut că referirea la apartamentul doamnei B., cumpărat de aceasta, deşi pe contractul său de închiriere apare menţiunea "locuinţă socială", nu este suficientă pentru stabilirea discriminării, câtă vreme, refuzul autorităţii locale în cazul reclamantului s-a bazat pe o prevedere legală imperativă.

De asemenea a reţinut că, din înscrisurile de la dosarul cauzei rezultă faptul că există o diferenţă de tratament în ceea ce priveşte situaţia recurentului-reclamant, în raport de situaţia altor persoane, care la rândul lor au formulat cereri de cumpărare a apartamentelor pe care le foloseau în temeiul unui contract de închiriere, însă în mod greşit a considerat că acesta nu are dreptul, conform dispoziţiilor legale, să cumpere apartamentul închiriat câtă vreme acesta este o locuinţă socială, astfel încât nu se poate spune că a fost discriminat în condiţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Soluţia instanţei de fond nu este însuşită de instanţa de control judiciar, întrucât reflectă interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Răspunzând punctual criticilor formulate în recurs, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, în forma aplicabilă în cauză, prevăd că "Potrivit prezentei ordonanţe, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex. orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice".

Prin petiţia adresată Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării în temeiul art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, recurentul - reclamant a invocat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, considerându-se discriminat prin conduita pârâţilor care, potrivit susţinerilor părţii, s-a concretizat în refuzarea analizării cererii de trecere a "locuinţei sociale" în categoria "locuinţelor cu regim normal de închiriere".

Or, în cazul de faţă, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea discriminării nu a luat în considerare faptul că prin diferite memorii adresate pe cale administrativă Consiliului General al Municipiului Bucureşti petentul a solicitat modificarea statutului din locuinţă socială în locuinţă cu regim normal de închiriere pentru a depune diligenţe în vederea cumpărării imobilului, considerând fără temei că există o justificare obiectivă în privinţa împiedicării petentului de a achiziţiona locuinţa socială.

În acest context, Înalta Curte constată că Colegiul trebuia să analizeze dacă prin tratamentul aplicat petentului i s-a încălcat un drept recunoscut de lege, în baza unui criteriu interzis, fără o justificare obiectivă, comparativ cu alte persoane aflate pe poziţie de egalitate, să stabilească dacă cele două categorii de chiriaşi pot fi aşezate pe poziţie de egalitate şi să stabilească existenţa unei comparabilităţi, element fundamental pentru existenţa unei fapte de discriminare.

Având în vedere faptul că, prin petiţia nr. 2569 din 21.04.2016 recurentul-reclamant A. a solicitat constatarea unei discriminări din partea Consiliului General al Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de trecere a "locuinţei sociale" în categoria "locuinţelor cu regim normal de închiriere", Înalta Curte va obliga pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să procedeze la analiza pe fond a petiţiei nr. 2569 din 21.04.2016 formulată de recurentul-reclamant A..

Prin urmare, hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi va obliga pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să procedeze la analiza pe fond a petiţiei nr. 2569 din 21.04.2016 formulată de recurentul-reclamant A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 3026 din 25 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Admite, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul General şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Obligă pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să procedeze la analiza pe fond a petiţiei nr. 2569 din 21.04.2016 formulată de recurentul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2020.