Guarantee ceiling applies per claim, not per creditor; Fund appeal rejected and payment ordered on actual claimant basis.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 17 martie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 4547 din 27.02.2017, emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata despăgubirilor solicitate conform cererii de plată formulate de asiguratul B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3700 din 13 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată;

(ii) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

(iii) a anulat Decizia FGA nr. 4547/27.02.2017 şi a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de plată nr. x/23.02.2016 prin raportare la titularul cererii de plată;

(iv) a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtul să plătească reclamantei 1390 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3700 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, în principal ca lipsită de interes, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la excepţia lipsei de interes a acţiunii, recurentul-pârât a susţinut că reclamanta nu urmăreşte un interes patrimonial propriu în prezenta cauză, ci, negându-şi propria calitate de creditor, susţine că plata despăgubirilor trebuie făcute către utilizatorul din contractul de leasing. Întrucât intimata-reclamantă contestă însuşi dreptul său la despăgubire, apreciind că acesta aparţine utilizatorului B., aceasta nu justifică un interes personal în promovarea cererii de chemare în judecată, iar sentinţa atacată este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 33 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat greşita interpretare de către instanţa de fond a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, din perspectiva stabilirii plafonului de garantare de 450.000 RON. A susţinut pârâtul că argumentele instanţei de fond, conform cărora valoarea maximă de despăgubire se calculează în raport de fiecare contract de asigurare, sunt străine de natura cauzei, întrucât sunt specifice unui alt tip de cauze, în care calitatea de reclamant aparţine unui asigurător CASCO şi, totodată, adaugă la lege.

Astfel, prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la plafonul de garantare stabilit pe un singur creditor de asigurare, iar definiţia acestei noţiuni se regăseşte în prevederile art. 4 din acelaşi act normativ, care stabilesc şi sfera creditorilor de asigurare ca fiind compusă din persoana asigurată, beneficiarul asigurării şi persoana păgubită. În privinţa creditorilor de asigurare, textele de lege folosesc întotdeauna singularul, în mod clar şi neechivoc, intenţia legiuitorului fiind în sensul instituirii plafonului de garantare prin raportare la un singur creditor de asigurare. În acest sens, recurentul-pârât a invocat şi prevederile art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014 şi cele ale Ordinului CSA nr. 11/2011, arătând că legiuitorul a reglementat constant în materie, în sensul că a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur eveniment/risc asigurat, nu prin raportare la numărul de persoane vătămate, iar în cazul obligaţiilor FGA, a limitat suma de despăgubire prin raportare la un singur creditor de asigurare.

Recurentul-pârât a învederat că, potrivit art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016 şi art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, FGA nu are calitatea de asigurător, nu preia funcţiile unui asigurător şi nu se subrogă în drepturile şi obligaţiile asigurătorului falit, astfel încât nici obligaţia de plată a despăgubirii nu este cea preluată de la asigurătorul falit, ci reprezintă un mecanism de garantare. În opinia recurentului, acesta este încă un argument contrar considerentelor instanţei de fond care, stabilind că plafonul de despăgubire se calculează pe un creditor de asigurare, a încălcat mecanismul de garantare prevăzut de lege şi a condus la o înlocuire a asigurătorului din contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Cât priveşte calitatea intimatei-reclamante de creditor de asigurare, recurentul a susţinut că a recunoscut această calitate în favoarea reclamantei, în temeiul cesiunii poliţei de asigurare, intervenită conform art. 1566 C. civ., al cărei efect l-a reprezentat transmiterea dreptului de creanţă din patrimoniul asiguratului în cel al reclamantei cesionare, de care instanţa de fond nu a ţinut cont.

S-a invocat de către recurentul-pârât şi greşita interpretare a menţiunilor Listei potenţialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004. Instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, nepunând în discuţie această chestiune, pentru ca pârâtul să poată formula apărări; de altfel, argumentul întocmirii acestei liste este nerelevant, întrucât lista cuprinde doar potenţialii creditori ai asigurătorului, reprezentând o operaţiune prealabilă analizării de către Comisia specială a dosarelor de daună şi a cererilor de plată, respectiv emiterii deciziilor de admitere/respingere a acestora.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare faţă de cererea de recurs, prin care nu a invocat excepţii.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

Prin cererea formulată la termenul de judecată din 17 iunie 2020, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor se înţelege societatea de leasing care deţine dreptul de dispoziţie asupra bunului sau utilizatorul care deţine dreptul de folosinţă şi de posesie în baza unui contract de leasing;

- dacă prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, raportat la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) din acelaşi act normativ se interpretează în sensul că plafonul de garantare se aplică prin raportare la un creditor de asigurare deţinător a mai multor creanţe de asigurare (indiferent de numărul acestora - plafon/creditor) sau prin raportare la un creditor de asigurare pentru fiecare creanţă de asigurare deţinută, respectiv pe unitatea creditor-creanţă (plafon/creanţă).

În susţinerea cererii de sesizare, recurentul-pârât a apreciat a fi îndeplinite condiţiile de admisibilitate stabilite de art. 519 C. proc. civ., respectiv:

a) existenta unei chestiuni (probleme) de drept

Problema de drept trebuie raportată la prevederile art. 5 alin. (2) noul C. proc. civ., potrivit cărora "niciun judecător nu poate refuza să judece, pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă." Norma disputată trebuie să fie lacunară sau neclară, pentru a se putea vorbi de o problemă de drept.

O condiţie prevăzută în text este ca sesizarea să privească o chestiune de drept, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice, pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, îndeplinită în prezenta cauză. Chestiunea de drept priveşte noţiunile cheie în jurul cărora gravitează disputa interpretativă, respectiv cea de creanţă de asigurări şi de creditor de asigurare, definite la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, prin coroborare cu prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc un plafon de garantare în limita a 450.000 RON pe un creditor de asigurare al unui asigurător în faliment, precum şi asupra calităţii de creditor de asigurare, dacă titularul dreptului de creanţă este societatea de leasing sau utilizatorul.

Pornind de la definţiile celor două noţiuni, soluţiile pronunţate în cadrul litigiilor au fost divergente. Soluţiile au fost divergente în ceea ce priveşte titularul dreptului de a formula cerere de plată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi calitatea de creditor de asigurare, fie a societăţii de leasing, fie a utilizatorului. Susţine recurentul că este necesară dezlegarea acestor chestiuni de drept pentru a uniformiza practica judiciară, pentru a ne raporta la acelaşi titluar al dreptului de creanţă, pentru a preveni soluţii contradictorii.

Cea de-a doua chestiune de drept nu priveşte doar titularii dreptului în cazul unui contract de leasing, ci şi alţi creditori de asigurare, precum BAAR, CITR, creditori ce au contestat decizii ale FGA pe aspecte ce ţin de aplicarea plafonului de garantare pe creditor de asigurare/creanţă de asigurare.

A mai arătat recurentul-pârât că, dacă iniţial, în punctul de vedere transmis de FGA, comunicat în dosarul nr. x/2017, dosar în care completul de judecată a pus în discuţie chestiunile privitoare la asigurătorii în regres, s-a insistat pe o dezlegare generală în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. a), b), d) şi e) din Legea nr. 213/2015, completul care a sesizat ÎCCJ pentru dezlegarea chestiunii de drept a restrâns dezlegarea chestiunilor de drept la situaţia societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titularul dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie precum şi la efectele subrogării prin raportare directă la modalitatea de transfer individual al creanţelor.

b) chestiunea de drept să fie pendinte pe rolul unei instanţe care o judecă în ultimă instanţă.

Această condiţie este îndeplinită întrucât propunerea de sesizare se face de un complet de judecată al ÎCCJ, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

A arătat recurentul-pârât că, pe rolul Înaltei Curţi, se află în curs de soluţionare un număr semnificativ de litigii, în ultimă instanţă, litigii în care societăţile de leasing, utilizatorii, BAAR, CNAIR (creditori cu creanţe de asigurare cumulate ce depăşesc plafonul de 450.000 RON) figurează în calitate de contestatari. Soluţiile pronunţate în fond de Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal sunt diferite, modalitatea de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor privitoare la plafonul de garantare reglementat de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, prin raportare la un creditor de asigurare, fiind unul neconsecvent, la fel şi chestiunea referitoare la titularul dreptului de creanţă. În prezent, există 3 tipuri de hotărâri judecătoreşti diferite cu privire la soluţionarea acestor chestiuni.

c) chestiunea de drept este una nouă

Practica judiciară este una extrem de variată, în ceea ce priveşte aceste speţe. Chestiunea de drept este una nouă în raport de părţile contractului de leasing - societatea de leasing şi utilizatorul, din perspectiva cesiunii de creanţă a contractului de asigurare încheiat de cel din urmă cu o societate de asigurare, care ulterior a intrat în insolvenţă, iar, fie una, fie cealaltă parte contractantă a făcut cerere de plata a despăgubirilor la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Prin decizia nr. 29/2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a pronunţat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), respectiv a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, însă chestiunile dezlegate au privit doar societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco. Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, conform art. 521 C. proc. civ.. Aşa cum rezultă din cuprinsul dispozitivului deciziei nr. 29/2020, dezlegarea chestiunilor de drept priveşte exclusiv situaţia asigurătorului Casco în regres. Pe rolul instanţelor de judecată sunt numeroase cauze în care alţi creditori de asigurare cumulează creanţe de asigurare care depăşesc valoarea plafonului de garantare, instituit de legiuitor, respectiv 450.000 RON/creditor de asigurare.

Prin urmare, a arătat recurentul, asupra chestiunilor de drept expuse la pct. 1, Înalta Curte nu a statuat. Aşadar, condiţia referitoare ca problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă în prezent obiectul unui recurs în interesul legii, este îndeplinită în prezenta cauză. Chestiunea este noua cu atât mai mult cu cât Legea nr. 213/2015, care reglementează procedura de plată din disponibilităţile Fondului, este un act normativ nou, care s-a aplicat pentru prima oara în cazul falimentului asigurătorilor C. (decembrie 2015) şi D. (martie 2017).

A susţinut recurentul că, prin decizia nr. 632/9 octombrie 2018, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei "în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment" din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Curtea Constituţională a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a acestei sintagme, reţinând în considerentele acestei decizii (pct. 19) că noţiunile cheie în jurul cărora gravitează disputa interpretativă menţionată sunt cele de creanţă de asigurări si creditor de asigurare, definite la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015. Noţiunile cheie la care se referă Curtea Constituţională sunt prima oară definite prin raportare la plafonul de garantare în cuprinsul Legii nr. 213/2015, aplicarea şi interpretarea acestora fiind neunitară la nivelul practicii judiciare la nivelul Curţii de Apel Bucureşi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Este astfel îndeplinită şi cerinţa noutăţii în privinţa chestiunilor de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură, reprezintă o condiţie distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanţei supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată - în interpretarea unui act normativ mai vechi - sau ar decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării.

Din analiza practicii judecătoreşti depuse rezultă că nu s-a cristalizat o jurisprudenţă în legătură cu chestiunile de drept a căror lămurire se solicită prin prezenta sesizare, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariţiei unei practici neunitare.

d) soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Recurentul-pârât a învederat că obiectul litigiilor expuse constă în anularea deciziilor emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor. Dispoziţiile legale incidente spetei pentru care se solicita dezlegarea chestiunii de drept sunt cele care reglementează definiţiile noţiunii de creanţa de asigurare/creditor de asigurare/plafon de garantare, scopul pentru care a fost înfiinţate Fondul, titularul dreptului de despăgubire, prin raportare la părţile contractului de leasing şi prevederile contractului de asigurare.

FGA nu a analizat pe fond fiecare cerere de plata aferentă fiecărui dosar de daună din cele respinse în temeiul dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât a înţeles să respingă suma aferentă cererilor de plată care a depăşit valoarea plafonului de garantare.

Recurentul-pârât a anexat cererii de sesizare hotărârile judecătoreşti pe care le-a apreciat a releva practica judiciară contradictorie la nivelul Curţii de Apel Bucureşti.

6. Apărările faţă de cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

Intimata-reclamantă nu a depus punct de vedere faţă de cererea formulată de recurentul-pârât.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Referitor la cererea formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept

Potrivit art. 519 C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie si Justiţie nu a statuat si nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

Obiectul sesizării reglementate de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. îl reprezintă o chestiune (problemă) de drept ce trebuie să întrunească condiţiile enumerate textul de lege menţionat:

- să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs.

- judecata să fie pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a unei curţi de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

- lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată.

- să fie nouă, asupra acesteia să nu fi statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

Raportând aceste condiţii de admisibilitate la chestiunile de drept expuse prin cererea de sesizare, Înalta Curte apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative impuse de dispoziţiile art. 519 C. proc. civ. pentru a se dispune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, primele două condiţii din cele anterior enumerate se constată a fi îndeplinite în cauză.

Pentru analiza celorlalte două condiţii, instanţa de trimitere are obligaţia identificării chestiunii de drept care necesită interpretarea, caracterizarea aspectului de noutate al acesteia, în planul interpretării şi aplicării, identificarea aspectelor din care rezultă caracterul dificil sau dual al interpretării unor norme de drept, precum şi a modului în care chestiunea de drept semnalată poate să determine soluţionarea cauzei pe fond.

De asemenea, chestiunea de drept ce ar urma să fie supusă analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în raport de prevederile art. 519 C. proc. civ., trebuie să decurgă din interpretarea unei anumite dispoziţii legale, iar nu din aplicarea acesteia la condiţiile particulare ale speţei, operaţiune ce rămâne în atribuţiile instanţei învestite cu soluţionarea cauzei.

Cât priveşte prima problemă de drept sesizată de recurentul-pârât, referitor la înţelesul sintagmei de "creditor de asigurare", prin raportare la societatea de leasing, deţinător al dreptului de dispoziţie asupra bunului sau la utilizatorul deţinător al dreptului de folosinţă, Înalta Curte reţine că aceasta nu este aptă să lămurească chestiunea litigioasă dedusă judecăţii, respectiv nu serveşte la soluţionarea cauzei pendinte.

În cauza de faţă, decizia atacată a fost anulată de instanţa de fond atât din perspectiva modului de calcul a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, cât şi din perspectiva destinatarului actului administrativ, constatând a fi întemeiate susţinerile reclamantei, care a sesizat că nu are calitatea de titular al cererii de plată, aceasta fiind depusă de utilizatorul B.. Instanţa de fond a obligat pârâtul să soluţioneze cererea de plată prin raportare la titularul cererii, reţinând şi că societatea de leasing i-a acordat utilizatorului, prin înscrisul intitulat "Împuternicire", dreptul de a efectua orice acte juridice, în nume propriu, în relaţia cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în dosarul de daună parţială în discuţie.

Aşadar, problema disputată în cauză nu a fost aceea a persoanei în drept să încaseze despăgubirea în cazul avarierii unui bun aflat sub incidenţa unui contract de leasing, ci aceea a titularului cererii de plată, în raport de care pârâtul trebuia să emită decizia. În raport de această împrejurare, Înalta Curte constată că prima problemă de drept, pe care recurentul o consideră a face obiectul unei practici neunitare, nu este determinantă în soluţionarea cauzei pendinte.

În subsidiar, Înalta Curte va reţine că problema încasării despăgubirii de către utilizatorul bunului sau societatea de leasing se tranşează în fiecare cauză în raport de probele administrate în dosar, respectiv de actele juridice încheiate între societatea finanţatoare şi utilizator, de clauzele contractuale convenite de părţi, dar şi de clauzele contractului de asigurare, chestiunea de drept sesizată de recurent având o formulare generică, care nu ia în considerare situaţiile particulare din litigiile referitoare la dreptul de despăgubire ce rezultă din asigurarea unui bun supus regimului de leasing. În realitatea juridică există situaţii multiple, generate de specificul fiecărui contract de leasing, de întinderea daunelor produse bunului asigurat, de eventuale cesiuni ale poliţei de asigurare survenite ulterior încheierii contractului de asigurare şi alte asemenea elemente, împrejurări care s-au reflectat şi în soluţiile şi considerentele hotărârilor judecătoreşti depuse la dosar de către recurent, pe care acesta le-a apreciat a contura o practică neunitară a instanţelor.

Prin urmare, sesizarea Completului pentru dezlegarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ cu o astfel de chestiune de drept, vizând stabilirea generică a calităţii de creditor de asigurare în favoarea societăţii de leasing sau a utilizatorului, nu este determinantă în soluţionarea cauzei de faţă, din perspectiva problemei litigioase disputate.

Referitor la cea de-a doua chestiune de drept ce formează obiectul sesizării recurentului FGA, Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 29/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept a statuat cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), respectiv a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, din perspectiva calculării plafonului maxim de despăgubire de 450.000 RON pe creanţă de asigurare.

Într-adevăr, această decizie a vizat situaţia particulară a asigurătorilor CASCO subrogaţi în drepturile persoanelor despăgubite, însă tratamentul juridic identic aplicat de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor atât în privinţa societăţii de leasing reclamante, cât şi în cazul asigurătorilor Casco subrogaţi în drepturile asiguraţilor, prin invocarea aceleiaşi interpretări a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conduce la aplicarea, în cauză, a considerentelor şi soluţiei deciziei nr. 29/2020, astfel cum se va arăta şi cu ocazia analizării recursului.

Prin urmare, Înalta Curte constată că această chestiune de drept a fost soluţionată anterior, fiind emisă o decizie interpretativă privitoare la modalitatea de calculare a plafonului maxim de despăgubire, astfel încât nu sunt îndeplinite condiţiile necesare sesizării Completului penru dezlegarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ, conform art. 519 C. proc. civ.

II.2. Analizând recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prin raportare la motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile referitoare la soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, în caz de respingere a sumelor pretinse, se va emite o decizie de respingere, iar împotriva deciziei se poate formula contestaţie, în condiţiile prevederilor art. 19 din Legea nr. 503/2004, care fac trimitere la competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea acestor contestaţii.

Prin urmare, în speţă sunt incidente şi următoarele dispoziţii din Legea nr. 554/2004:

"Art. 1 - (1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.

(2) Se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.

Art. 2 - (1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) persoană vătămată - orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate;

Art. 8 - (1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale."

În speţă, Înalta Curte reţine că, deşi cererea de plată a fost depusă de B., decizia contestată a fost emisă faţă de A. S.A. Dreptul de a formula acţiune aparţine, în contenciosul administrativ, persoanei care se consideră vătămată prin emiterea unui act administrativ, în principal destinatarului actului, dar şi oricărei alte persoane, titulare a unui drept ori a unui interes legitim, care se consideră vătămată prin emiterea actului administrativ adresat altui subiect de drept. Or, chiar dacă cererea de plată a fost depusă de un alt subiect de drept, reclamanta este destinatarul deciziei emise de FGA, astfel încât justifică interesul atacării actului vătămător al drepturilor sale.

Recurentul-pârât şi-a fundamentat criticile pe lipsa interesului negării, de către reclamantă, a propriei calităţi de creditor de asigurare, calitate recunoscută de pârât prin decizia atacată. Înalta Curte reţine că aceste argumente nu corespund unei lipse a interesului procesual, definit drept folosul practic, material sau moral, urmărit de cel care a formulat cererea de chemare în judecată, ci sunt aspecte ce ţin de fondul raporturilor juridice dintre părţi. Reclamanta în cauză justifică interesul atacării deciziei emise de pârât în calitate de destinatar al unui act administrativ, pretinzând o vătămare adusă drepturilor sale şi solicitând înlăturarea actului din ordinea de drept, iar existenţa efectivă a unei vătămări reprezintă un aspect de fond, ce nu poate fi dezlegat în cadrul excepţiei lipsei de interes.

Aşadar, în cauză sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 33 din C. proc. civ., reclamanta având calitatea de destinatar al actului administrativ individual, precum şi pe aceea de persoană vătămată prin emiterea deciziei, fiind îndeplinite condiţiile privitoare la justificarea unui interes determinat, legitim, personal, născut şi actual.

În ceea ce priveşte criticile subsumate greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, Înalta Curte reţine, în principal, că, prin confirmarea soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de plată în considerarea greşită a calităţii finanţatorului de titular al cererii de plată, soluţia asupra chestiunii litigioase a plafonului de despăgubire devine nerelevantă.

În subsidiar, se constată că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

Deşi sesizarea care a stat la baza pronunţării deciziei nr. 29/2020 a privit situaţia juridică a asigurătorilor care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca urmare a subrogării în drepturile asiguratului CASCO, problema de drept dezlegată a privit, în esenţă, modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim la care poate fi despăgubit un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment şi care, pentru identitate de raţiune, sunt incidente şi prezentei speţe.

Astfel, prin Decizia nr. 4547/27.02.2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/23.02.2016, cu motivarea că, raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, societatea de leasing A. S.A. a beneficiat deja de despăgubiri aferente mai multor contracte de asigurare, care, cumulate, exced valorii de 450.000 RON, astfel încât a respins cererea de plată. Or, această interpretare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 a fost identic uzitată de FGA în relaţia cu societăţile de asigurare care au efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, interpretare care a fost analizată şi invalidată de Completul pentru soluţionarea unei chestiuni de drept al ÎCCJ, prin decizia nr. 29/2020.

Potrivit principiului ubi eadem este ratio eadem solutio esse debet, Înalta Curte consideră că statuările din cuprinsul deciziei nr. 29/2020 sunt aplicabile şi speţei de faţă, atât timp cât societăţii reclamante i-a fost opus de către pârât argumentul calculării valorii maxime de despăgubire pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"154. Pe de altă parte, dispoziţiile Legii nr. 215/2013 nu consacră limitarea numărului de creanţe de asigurare garantate de către Fond, motiv pentru care nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă în valoare de 450.000 RON, rezultând din cumularea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie.

155. În condiţiile în care, prin norma reglementată de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a urmărit să plafoneze, din raţiuni legate de capacitatea financiară a Fondului de garantare a asiguraţilor, doar suma de bani plătită din acest fond, pentru fiecare creanţă de asigurări în parte, limitarea tuturor creanţelor de asigurări pe considerentul unicităţii de creditor devine o limitare realizată în mod arbitrar, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile (spre exemplu, valoarea bunului asigurat).

157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile pârâtului, referitoare la limitele despăgubirii cuvenite reclamantei, acestea bazându-se pe o interpretare a normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) şi art. 15 alin. (2) într-o modalitate contrară deciziei interpretative nr. 29/2020.

Cât priveşte critica din recurs referitoare la greşita interpretare a menţiunilor Listei potenţialilor creditori de asigurări, cu încălcarea prevederilor art. 14 alin. (4) - (6) şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004, Înalta Curte reţine că aceste critici sunt menite să sprijine interpretarea autorităţii pârâte potrivit căreia decizia contestată este legală, pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către societatea de leasing, în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare. Or, cum această problemă a fost anterior dezlegată de instanţa de control judiciar, analiza acestei critici este lipsită de finalitate practică.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, astfel încât, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 547 RON, reprezentând onorariu avocaţial, dovedit prin depunerea facturii nr. x/02.02.2018, a extrasului de cont din 07.02.2018 şi a fişei de timp aferentă facturii .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3700 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în sumă de 547 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2020.