Annulled rejection upheld, Fund ordered to reassess insurer's subrogation claim; direct payment refused.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea deciziei nr. 2254 din 18.10.2016 şi obligarea pârâtului FGA la plata sumei de 51 312,4 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco în cuantum de 39550 RON, penalităţi de întârziere în cuantum de 9412,90 RON şi 2349,5 RON cheltuieli de judecată, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului dosar.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2191 din 9 iunie 2017, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 2254/18.10.2016 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cu consecinţa obligării pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la reanalizarea cererii de plată nr. x/15.03.2016 formulate de societatea A. S.A., a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată, a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 914 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru în cuantum de 50 RON şi onorariu de avocat în cuantum de 864 de RON, în condiţiile art. 451 şi art. 453 din C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamanta A. S.A. cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

I. Recurenta-reclamantă A. S.A., prin recursul formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material, litigiul dedus judecăţii fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emisă de B.. Falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

În ceea ce priveşte publicarea falimentului B., acesta nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut în baza unui raport juridic preexistent, a devenit eficace. Cu alte cuvinte, garanţia datorată de FGA a existat (în virtutea legii) pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul îndeplinirii celor două condiţii, respectiv producerea evenimentului asigurat - activarea asigurăriişi intervenirea falimentului societăţii de asigurări - activarea garanţiei datorată de FGA.

În ceea ce priveşte momentul formulării cererii de plată adresată FGA, acesta în nici un caz nu poate marca momentul naşterii raportului de garantare. Cererea de plată a putut fi formulată tocmai ca urmare a faptului că exista deja un raport juridic de garantare, pe care s-a şi întemeiat de altfel.

În concluzie, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din noul C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, este de netăgăduit faptul că raportul legal de garantare s-a născut odată cu raportul principal de asigurare, la momentul încheierii poliţei RCA.

În opinia recurentului, soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din noul C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13,14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ si care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicată în cererea de plată.

Pe de altă parte, soluţia de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată (chiar şi cu condiţia respectării aspectelor tranşate de către instanţă), ignoră efectele evocate şi încalcă dreptul A. la soluţionarea procesului într-un termen rezonabil.

De asemenea, reclamanta consideră că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraţilor, din analiza căruia rezultă obligaţia direcţiilor de specialitate şi, ulterior, a comisiei specială din cadrul FGA de a analiza cererea de plată într-o singură etapă, sub toate aspectele, inclusiv cele tehnice (fiecare direcţie de specialitate cu privire la aspectele pentru care este competentă).

II. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în motivarea recursului, formulat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de fond ajunge la concluzia eronată că, potrivit art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015, plăţile către reclamantă, considerată o altă persoană decât creditorul de asigurări, pot fi efectuate conform alin. (3) lit. f) din acest articol, respectiv "în alte situaţii, conform contractelor încheiate între părţi şi prevederile, legale în vigoare"

Creditorul de asigurare este definit atât la art. 4 alin (1) lit. b) din Legea 213/2015, cât şi la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004.

Aşadar, se poate observa că singurele persoane care pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 213/2015, respectiv de plata unor despăgubiri de la Fondul de garantare a asiguraţilor sunt creditorii de asigurări, astfel încât, dacă instanţa de fond a considerat că reclamanta-intimată nu se încadrează în niciuna dintre aceste categorii, ar fi trebuit să respingă cererea de chemare în judecată.

Prin hotărârea atacată, sunt eludate astfel dispoziţii legale care prevăd în mod imperativ că scopul FGA este acela de a proteja creditorii de asigurări, şi implicit că plata despăgubirilor/indemnizaţiilor din disponibilităţile sale se face doar către creditorii de asigurări.

Aşadar, raportat la aceste dispoziţii, care instituie reguli de tehnică legislativă, nu s-ar putea reţine că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-a lărgit sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

Norma ASF nr. 16/2015 vine în explicarea legii, iar nu în completarea ei.

Procedând în acest fel, prima instanţă a interpretat greşit şi apoi a aplicat greşit aceste prevederi unei situaţii de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziţii.

Din cuprinsul acestor prevederi rezulta că, plata despăgubirilor se face direct către creditorii de asigurare, iar atunci când acest lucru nu este posibil, plata se va face către persoanele menţionate în art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015. Spre exemplu, în situaţia în care creditorul de asigurări a decedat, plata se va face către moştenitorii acestuia şi indiferent de numărul acestora, plafonul de garantare de 450.000 RON se aplică pe creditorul de asigurare unic şi nicidecum nu se poate aplica pe fiecare moştenitor al acestuia. Astfel, la art. 23 alin. (3) din Norma ASF nr. 16/2015 sunt menţionate doar persoanele care pot încasa despăgubirea de la Fond, alte persoane decât creditorii de asigurare şi nu alţi beneficiari ai prevederilor Legii nr. 213/2015.

Persoanele menţionate la art. 23 alin. (3) lit. a) - b) din Norma ASF 16/2015 sunt moştenitorii legali sau testamentari ai creditorului de asigurări, acestea fiind persoanele care, dat fiind decesul creditorului de asigurare, pot încasa valoarea despăgubirilor de la Fond.

În mod nelegal prima instanţa nu a ţinut cont de susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. şi implicit puterea de lucru judecat.

Dreptul de regres este un drept propriu al asigurătorului CASCO, care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

Aceasta realitate juridică este confirmată de art. 2 pct. 1 din Legea 237/2015 şi, anterior acesteia, de art. 2 pct. 1 din Legea 32/2000, potrivit cărora: "activitatea de asigurare - activitatea exercitată în sau din România, care desemnează, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii şi atrase prin activitatea desfăşurată". Prin urmare, activitatea de regres este o activitate de asigurare, comercială. Creanţa urmărită de asigurător este prin urmare o creanţă de asigurare proprie, exclusivă asigurătorilor şi nu şi persoanelor în dreptul cărora asigurătorul s-a subrogat în urma plăţii indemnizaţiei de asigurare. Aşadar asigurătorul îşi exercita dreptul de regres în nume propriu, ca titular al creanţei şi nu ca reprezentant al asiguratului. Reclamanta-intimată îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civila obligatorie ca urmare a subrogării acesteia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi. Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

Reclamanta-intimată este înscrisă în Tabelul preliminar al creanţelor debitoarei B. S.A., în faliment, ca un singur creditor de asigurare. Ca menţiune, se precizează în tabel ca petenta are o creanţă scadentă în cuantum de 450.000 RON, înscrisă sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei sume, respectiv a plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015, pe un creditor de asigurare.

Reclamanta-intimată este înscrisă la masa credală a B. tocmai în virtutea principiului subrogării legale la care face referire în punctele sale de vedere, ignorând însă faptul că, în cadrul procedurii administrative, suma ce o poate solicita este limitată, printr-o lege specială, la un plafon maxim.

Ori "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiţia din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014) - respectiv cel căruia legiuitorul i-a creat atât o poziţie privilegiată, atât în procedura de faliment, fiind înscris într-o categorie prioritară în ceea ce priveşte distribuirea sumelor încasate la masa credală (art. 267 alin. (1) din Legea nr. 85/2014), cât şi în procedura administrativă de plată la FGA, care îi acordă o protecţie suplimentară în raport de ceilalţi creditori ai asigurătorului în faliment. În acest sens, art. 243 alin. (3) din Legea nr. 85/2014 indică în mod expres faptul că măsurile aplicate în cadrul falimentului reglementate de Capitolul IV urmăresc protejarea intereselor legitime şi a drepturilor creditorilor de asigurări, prevederea fiind similara cu dispoziţiile din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare şi cu cele din Legea nr. 213/2015 referitoare la protecţia creditorilor de asigurări, ca însăşi scop al înfiinţării subscrisei (art. 2 din Legea nr. 213/2015).

În ceea ce priveşte aplicarea plafonului instituit de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prin raportare la persona vătămată şi nu la reclamantă, prima instanţă a încălcat aceste dispoziţii, precum şi cele ale art. 4 lit. e) din acelaşi act normativ - care definesc noţiunea de plafon de garantare prin raportare la creditorul de asigurare.

În situaţia în care se reţine că reclamanta nu este creditor de asigurare, aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare.

Dimpotrivă, în situaţia în care s-ar reţine că reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanţelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare. În această situaţie însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată întrucât reclamanta nu solicită.

Într-o altă ordine de idei, prima instanţă ignora cu desăvârşire dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015. raportat la art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, dispoziţii care determină scopul înfiinţării Fondului, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, respectiv protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolventei unui asigurător, asigurând totodată efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de lege.

Totodată, Curtea Constituţională prin decizia nr. 80/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitatea prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, a reţinut ca dispoziţiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 instituie o procedură necontencioasă pentru soluţionarea petiţiilor formulate de creditori, insistând asupra faptului că obţinerea de despăgubiri din disponibilităţile Fondului nu se face prin acţiune în justiţie pe calea dreptului comun, ci este necesar ca persoanele care se consideră creditori să sesizeze Fondul prin formularea unei cereri de plată, să declanşeze procedura de plată administrativă necontencioasă, pusă la dispoziţie de Legea nr. 213/2015 şi prevăzută de art. 22 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Recurentul consideră că nu este succesor sau continuator al vreunei societăţi de asigurare - în cauza, B. - ci o persoană juridică de drept public, având ca scop realizarea unui interes public de protecţie a creditorilor de asigurări în cazul falimentului unui asigurător, sens în care desfăşoară doar operaţiuni administrative, activitatea nefiind comercială şi nerealizând profit.

Contrar celor reţinute de către prima instanţa, calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante C. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Concluzia primei instanţe în sensul că, plafonul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 213/2015 se aplică pe contract de asigurare şi nu pe creditor de asigurare, adaugă la lege, neputând fi în niciun caz primită.

În fine, recurentul reia definiţiile date de Legea nr. 213/2015 cu referire la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare, ce se regăsesc în conţinutul art. 4 din Lege, precizând că legea defineşte chiar plafonul de garantare în cadrul acestui text de lege, făcând trimitere şi la limitele de despăgubire stabilite prin Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă - art. 24 lit. a) şi b), invocând, totodată, Ordinele CSA nr. 5/2010 şi nr. 11/2011.

În susţinerea recursurilor sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Părţile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

5. Incidente procedurale

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării cauzei.

Cauza a fost repusă pe rol după pronunţarea Deciziei nr. 29/02.03.2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost invocate motive de recurs distincte Înalta Curte le va analiza şi va răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin cererea înregistrată la FGA sub numărul 18769/15.03.2016, reclamanta A. S.A. a solicitat plata sumei de 51 312,4 RON, reprezentând despăgubiri achitate de A. către asiguratul Casco în cuantum de 39550 RON, penalităţi de întârziere în cuantum de 9412,90 RON şi 2349,5 RON cheltuieli de judecată.

În susţinerea cererii de plată, A. a depus sentinţa civilă nr. 18003 din 07.10.2015 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti pronunţată în dosarul x/2015, prin care instanţa a dispus obligarea B. la plata sumelor mai sus indicate către A..

Prin Decizia nr. 2254/18.10.2016, pârâtul FGA a respins cererea de plată formulată de A. S.A., în baza dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Pentru a dispune respingerea cererii de plată, pârâtul FGA a avut în vedere exclusiv faptul că în privinţa reclamantei, (care reprezintă un unic creditor de asigurare şi în cadrul procedurii de faliment a B. S.A.) deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

În atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că respingerea cererii de plată a despăgubirilor pe motiv că recurenta-reclamantă a depăşit plafonul instituit de Legea 213/2015 nu are temei legal, motiv pentru care a anulat decizia contestată.

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că susţinerile potrivit cărora instanţa de contencios administrativ poate dispune direct obligarea pârâtului la plata sumei pretinse cu titlu de despăgubire, sunt neîntemeiate şi vor fi respinse, având în vedere că faţă de elementele cauzei instanţa nu poate stabili coordonatele deciziei pe care FGA urmează să o adopte întrucât în faza administrativă situaţia de fapt nu a fost evaluată deloc de autoritate.

Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2191 din 09 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2020.