Subrogated CASCO insurer qualifies as insurance creditor; fund’s cap per creditor rejection annulled, claim remitted for merits review.

Şedinţa publică din data de 16 octombrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat instanţei anularea deciziilor nr. 2250 şi 2252 din 18.10.2016, obligarea intimatei FGA la plata sumei de 6.561,71 RON, dintre care: 2.424 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, 921,12 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 03.12.2015, 814,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în Dosarul x/2015, precum şi obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamanta A. în vederea soluţionării prezentului litigiu.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin sentinţa nr. 11636/19.09.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti în Dosarul nr. x/2015, a fost admisă cererea în pretenţii formulată de A. şi s-a dispus obligarea societăţii B. la plata sumelor de 2.424 RON, reprezentând despăgubire achitată de A. către asiguratul Casco, penalităţi de întârziere aferente debitului principal în valoare de 0,1%/zi de întârziere şi 814,68 RON, reprezentând cheltuieli de judecată obţinute în dosarul x/2015

Având în vedere că societatea B. se află în procedura falimentului, A. s-a adresat FGA cu o cerere prin care a solicitat plata sumei de 4.159,8lei.

Soluţionând cererea de plată formulată, FGA a emis Decizia 2250 din 18.10.2016 şi 2252/18.10.2016, prin care a respins cererea motivat de faptul că Fondul a efectuat deja către A. plăţi în valoare de 450.000 RON, acesta fiind plafonul maxim permis potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Deşi nu se precizează expres, plăţile făcute în limita sumei de 450.000 RON au fost efectuate în baza altor cereri de plată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1902 din 23 mai 2017, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat deciziile nr. 2250/18.10.2016 şi nr. 2252/18.10.2016, emise de pârât, a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererile ce au făcut obiectul deciziilor anulate şi să plătească 50 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond atât reclamanta A. S.A. cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor au declarat recurs.

I. Recurenta-reclamantă A. S.A., prin motivele de recurs formulate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată a fost dată cu nesocotirea normelor de drept material, litigiul dedus judecăţii fiind guvernat de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu de cele ale Legii nr. 213/2015.

Raportul juridic de garantare şi raportul principal de asigurare s-au născut în acelaşi moment, ca urmare a încheierii poliţei RCA emisă de B.. Falimentul B. nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii dreptului legal de garantare.

În ceea ce priveşte publicarea falimentului B., acesta nu reprezintă altceva decât momentul la care, un drept născut în baza unui raport juridic preexistent, a devenit eficace. Cu alte cuvinte, garanţia datorată de FGA a existat (în virtutea legii) pe toată durata raportului principal de asigurare, însă ea s-a activat abia la momentul îndeplinirii celor două condiţii, respectiv producerea evenimentului asigurat - activarea asigurării şi intervenirea falimentului societăţii de asigurări - activarea garanţiei datorată de FGA.

În ceea ce priveşte momentul formulării cererii de plată adresată FGA, acesta în nici un caz nu poate marca momentul naşterii raportului de garantare. Cererea de plată a putut fi formulată tocmai ca urmare a faptului că exista deja un raport juridic de garantare, pe care s-a şi întemeiat de altfel.

În concluzie, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din noul C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, este de netăgăduit faptul că raportul legal de garantare s-a născut odată cu raportul principal de asigurare, la momentul încheierii poliţei RCA.

În opinia recurentului, soluţia prin care instanţa de fond a reţinut aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 a fost dată cu aplicarea eronată dispoziţiilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din noul C. civ., raportat la dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea art. 13,14 şi 16 din Legea nr. 213/2015, art. 18 din Legea nr. 554/2004, art. 6 alin. (1) din CEDO, art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a UE şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României, privind dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Prin urmare, în considerarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004, care consacră caracterul de plină jurisdicţie a contenciosului administrativ si care conferă instanţei posibilitatea să reformeze decizia administrativă dedusă judecăţii, ca urmare a anulării deciziei contestate, se impunea şi obligarea Fondului la plata sumei indicată în cererea de plată.

Pe de altă parte, soluţia de admitere în parte a cererii, în sensul obligării FGA să reanalizeze pe fond cererea de plată (chiar şi cu condiţia respectării aspectelor tranşate de către instanţă), ignoră efectele evocate supra şi încalcă dreptul A. la soluţionarea procesului (adică a întregii dispute cu FGA) într-un termen rezonabil.

De asemenea, recurentul consideră că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dispoziţiilor art. 16 din Norma 16/2015 a ASF privind Fondul de garantare a asiguraţilor, din analiza căruia rezultă obligaţia direcţiilor de specialitate şi, ulterior, a comisiei specială din cadrul FGA de a analiza cererea de plată într-o singură etapă, sub toate aspectele, inclusiv cele tehnice (fiecare direcţie de specialitate cu privire la aspectele pentru care este competentă).

II. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în motivarea recursului, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţine caracterul contradictoriu al motivării primei instanţe în ceea ce priveşte posibilitatea reclamantei de a beneficia de plată în condiţiile în care a constatat că aceasta nu este creditor de asigurare.

O prima observaţie este aceea că art. 22 şi art. 23 din Norma ASF nr. 16/2015 sunt emise de ASF în aplicarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi nu în completarea acestora.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea acestei norme, se arată că prin reglementările pe care ASF este abilitată să le emită în ceea ce priveşte executarea prevederilor Legii nr. 213/2015, această instituţie nu poate să lărgească sfera beneficiarilor acestei legi şi nici să instituie excepţii de la aplicarea plafonului de garantare.

Aşadar, raportat la aceste dispoziţii care instituie reguli de tehnică legislativă nu s-ar putea reţine că prin emiterea Normei ASF nr. 16/2015 s-ar fi putut largi sfera beneficiarilor Legii nr. 213/2015.

Procedând în acest fel prima instanţa a interpretat greşit şi apoi a aplicat greşit aceste prevederi unei situaţii de fapt care nu reclamă aplicabilitatea acestor dispoziţii.

În mod nelegal a înlăturat prima instanţa susţinerile FGA referitoare la corelarea procedurii derulate în baza Legii nr. 213/2015 cu procedura de faliment a B. S.A. şi implicit puterea de lucru judecat.

În condiţiile în care instanţa de fond a reţinut în considerentele hotărârii judecătoreşti că, nu s-a stabilit categoria de creditor de asigurare în care se încadrează reclamanta, în analizarea calităţii de unic creditor de asigurare a reclamantei-intimate, s-au avut în vedere creanţa reclamantei, creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în cazul nostru B. S.A. - în faliment.

Dreptul de regres este un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

De altfel, art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 stipulează că, de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări.

Or "creditorul de asigurări" nu este definit ca atare în Legea nr. 85/2014, aceasta făcând trimitere la definiţia din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare a "creditorului de asigurări" (art. 244 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Articolul 2210 C. civ. vorbeşte despre subrogarea asigurătorului, în limitele indemnizaţiei plătite, împotriva celor răspunzători de producerea pagubei - cel răspunzător fiind persoana care a săvârşit delictul, pentru care poate plăti asigurătorul său RCA - dar asta numai pentru că "vinovatul" asigurat RCA, "răspunzător" de evenimentul rutier a avut diligenta să se asigure RCA şi a plătit prime de asigurare - astfel că asigurătorul RCA, care a beneficiat de prime şi a făcut profit, poate să plătească pentru acesta.

Or, în situaţia în care se reţine că reclamanta nu este creditor de asigurare aceasta nu poate beneficia de prevederile Legii nr. 213/2015, plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se poate face doar către un creditor de asigurare şi în baza acestui act normativ.

Dimpotrivă, în situaţia în care s-ar reţine ca reclamanta este creditor de asigurare, plata de către Fond a creanţelor de asigurări se poate face doar în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare.

În aceasta situaţie însă raportarea plafonului nu se poate face la persoana vătămată, deoarece reclamanta nu solicită plata creanţei în calitate de reprezentant legal sau convenţional al acesteia, ci în nume propriu.

4. Apărările formulate în cauză

Părţile au formulat întâmpinări reciproce prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

5. Incidente procedurale

Având în vedere că prin încheierea din 30 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casaţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunilor de drept cu care a fost sesizată, constatând că prezenta cauză şi dosarul nr. x/2017 au un obiect similar şi că problema de drept suspusă judecăţii este identică, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (4) din C. proc. civ., potrivit cărora " cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării" s-a dispus suspendarea judecării cauzei.

Cauza a fost repusă pe rol după pronunţarea Deciziei nr. 29/02.03.2020, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi, a apărărilor expuse în întâmpinări, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate.

Cu toate că au fost invocate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza şi va răspunde criticilor formulate prin considerente comune.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă recurenta-reclamantă în calitate de asigurător CASCO, a achitat asiguratului său prejudiciul produs în urma unui accident de circulaţie de o terţă persoană asigurată, la rândul său, pentru răspundere civilă la B. S.A..

Ca urmare a plăţii, recurenta-reclamantă s-a subrogat în drepturile asiguratului, în temeiul art. 2210 C. civ., iar în conformitate cu prevederile art. 1 şi 2 al art. 1597 din acelaşi cod subrogaţia şi-a produs efectele din momentul plăţii, inclusiv împotriva celor care au garantat obligaţia".

Persoana prejudiciată ca urmare a accidentului de circulaţie avea dreptul, în calitate de persoană păgubită să obţină o reparare a prejudiciului produs prin accidentul de circulaţie. Întrucât această persoană a preferat să îşi valorifice drepturile sale decurgând dintr-un contract de asigurare facultativă CASCO recurenta-reclamantă a fost obligată, în temeiul contractului de asigurare, să plătească despăgubirea solicitată de asiguratul său.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului care vizează, în esenţă, înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

În atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat că respingerea cererii de plată a despăgubirilor pe motiv că recurenta-reclamantă a depăşit plafonul instituit de Legea 213/2015 nu are temei legal, motiv pentru care a anulat decizia contestată.

Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1902 din 23 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 octombrie 2020.