Scope of material error in extraordinary annulment appeal versus substantive re-examination of evidence in administrative procedure

Şedinţa publică din data de 08 octombrie 2020

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea atacată.

Prin decizia nr. 1217 din data de 21 martie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secşia contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2655 din 19 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

A obligat reclamanţii A. şi B. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.400,00 RON către intimata-pârâtă Biserica Evanghelică C.A. (Luterană).

Pentru a pronunţa această hotărâre, Înalta Curte a reţinut că prima instanţă a identificat corect obiectul şi temeiul de drept al acţiunii, verificând cu prioritate, înainte de a analiza temeinicia acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de intimaţii-pârâţi Biserica Evanghelica C.A.(Luterana),Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Comisia Specială, raportat la prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Contrar susţinerilor recurenţilor, soluţia de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor art. 11 din Legea nr. 554/2004, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probe şi va fi menţinută de instanţa de control judiciar.

Chiar dacă numai art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 face referire la "data luării la cunoştinţă", prin introducerea acestei sintagme a fost avut în vedere tocmai momentul de la care începe să curgă termenul de decădere pentru acţiunile formulate de terţii vătămaţi prin acte administrative adresate altor subiecte de drept, în mod similar stabilirii datei de la care curge termenul de prescripţie pentru exercitarea procedurii prealabile.

Având în vedere şi considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 797/2007, deşi redactarea art. 11 din Legea nr. 554/2004 nu este la fel de clară ca şi cea cuprinsă în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, se poate aprecia că potrivit art. 11 alin. (2), termenul de introducere a acţiunii pentru terţul vătămat într-un act administrativ adresat altui subiect de drept curge de la data luării la cunoştinţă a actului vătămător.

Aşadar, nefiind destinatarii actului administrativ atacat, recurenţii-reclamanţi trebuiau să introducă acţiunea în limitele termenului de 1 an prevăzut la art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, de la momentul la care a luat cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia.

Curtea de apel a stabilit în mod corect că momentul la care recurenţii-reclamanţi au luat cunoştinţă de existenţa actului vătămător cel tarziu la data introducerii unei cereri anterioare de chemare în judecată cu acelasi obiect care a facut obiectul dosarului nr. x/2011, respectiv la data de 09.12.2011 şi 28.02.2012 (aspect care rezultă din conţinutul sentinţei civile nr. 2178/27.03.2012, dosar).

În aceste condiţii, atât termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 dar şi termenul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ în care se pot introduce acţiuni în contencios administrativ au fost încălcate de reclamanţi, acţiunea fiind introdusă, conform datei care reiese de pe plicul depus la oficiul poştal, 6 mai 2015, rezulta că a fost depăsit termenul de 6 luni care a curs cel mai târziu de la data modificării cererii de chemare in judecata obiect al dosarului nr. x/2011, respectiv 28.02.2012.

Teza avansată de recurenţi, în sensul că instanţa de fond nu a încuviinţat solicitarea recurenţilor-reclamanţi de a obliga intimatele să facă dovada comunicării acestei decizii, nu poate fi primită.

Tocmai în considerarea faptului că reclamanţii sunt terţi faţă de actul atacat, judecătorul fondului a apelat la dispoziţiile alin (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004.

2. Contestaţia în anulare exercitată

Împotriva deciziei nr. 1217 din 21 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ a formulat contestaţie în anulare recurenţi A. şi B., invocând prevederile art. 503 alin. (1) şi (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac exercitate, contestatorii au arătat că instanţa de recurs, în mod greşit, le-a comunicat decizia civilă nr. 1217/21.03.2018 la adresa din Bucureşti, str. x, secotr 1, în condiţiile în care, la data de 25.10.2017, au depus la dosarul cauzei o cerere prin care au solicitat ca actele de procedură să le fie comunicate la o altă adresă, respectiv Bucureşti, str. x.

Contestatorii au susţinut că soluţia de respingere a recursului este rezultatul unei erori de interpretare a întregului material probator administrat în cauză. Astfel, conform Deciziei nr. 3322 din 08 octombrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Biserica Evenghelică Luterana nu mai avea niciun drept să solicite restituirea în natură a " anasambulului imobiliar din str. x, sector 1 sau să ceară anularea titlului de proprietate deţinut de contestatori ori să fie pusă în posesie cu apartamentul contestatorilor de la nr. 9A. De altfel, nici Comisia specială de retrocedare nu avea niciun drept să emită Decizia nr. 2095/230.15.2009 de punere în posesie.

3. Apărările formulate de intimate

Prin întâmpinarea formulată, intimata Biserica Evenghelică C.A. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare ca nefondată şi menţinerea deciziei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Intimata Comisia Specială de Retrocedare a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiei în anulare

Examinând cauza şi decizia atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare nu este fondată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, contestatorii au invocat prevederile art. 503 alin. (1) şi (2) pct. 2 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de recurs a comunicat decizia ce face obiectul judecăţii prezentei contestaţii în anulare, la o altă adresă decât cea indicată drept adresă pentru comunicarea actelor de procedură, precum şi că soluţia de respingere a recursului este rezultatul unei erori de interpretare a întregului material probator administrat în cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 din C. proc. civ.:

(1) "Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale".

Prin urmare, în speţa de faţă, contestatorii au invocat două cazuri ale contestaţiei în anulare:

1. când procedura de chemare a părţii, pentru ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerinţele legii;

2. dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei greşeli materiale."

În ceea ce priveşte primul motiv invocat, Înalta Curte reţine că prin calea de atac a contestaţiei în anulare se tinde la desfiinţarea unei hotărâri, nu pentru că judecata nu a fost bine făcută, ci pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege, iar ipoteza prevăzută de art. 503 alin. (1) din C. proc. civ. se referă la situaţia în care contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

În cauză, Înalta Curte constată că în contestaţia în anulare de faţă se invocă neregularităţi cu privire la comunicarea deciziei ce face obiectul prezentei căi extraordinare de atac şi nu nelegala citare a părţii în faţa instanţei de recurs.

Prin urmare, greşita comunicare a deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs, nu se încadrează în ipoteza instituită de art. 503 alin. (1) Cod proceduiră civilă.

Aşadar, Înalta Curte constată că prevederile art. 503 alin. (1) din C. proc. civ., care reglementează motivul de contestaţie în anulare privind nelegala citare a părţii, asociată cu neprezentarea acesteia la termenul când a avut loc judecata, nu sunt incidente în cauză.

Referitor la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care reglementează contestaţia în anulare specială, invocate în cel de-al doilea motiv al contestaţiei în anulare, se reţine că acestea sunt de strictă interpretare.

Astfel, Înalta Curte constată că ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., nu se regăseşte în speţa de faţă, deoarece potrivit textului de lege se poate formula această cale extraordinară de atac împotriva hotărârii unei instanţe de recurs date ca urmare a unei greşeli de fapt, nu însă în situaţia când sunt vizate alte "greşeli" cum se invocă prin cererea de faţă.

Ipoteza prevăzută de textul de lege anterior citat vizează, erori materiale, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului şi care au avut drept consecinţă pronunţarea unor soluţii greşite.

Noţiunea de greşeală materială, are în vedere erori materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecăţii recursului, precum respingerea greşită ca tardiv, anularea greşită ca netimbrat, etc, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea pe fond a aspectelor litigioase sau reaprecierea probelor, întrucât pe această cale nu pot fi valorificate şi îndreptate greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de stabilire a faptelor ori de interpretare a unor dispoziţii legale. Contestatorii nu invocă astfel de aspecte ci solicită să se constate că soluţia de respingere a recursului este rezultatul unei erori de interpretare a întregului material probator administrat în cauză.

Or, eroare de interpretare nu se încadrează în noţiunea de "eroare materială" în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile contestatorilor nu pot fi primite, în contextul în care prin calea de atac exercitată se tinde la reaprecierea probatoriului adminsitrat de instanţa de recurs, ceea ce ar conduce la o veritabilă rejudecare a recursului, contestaţia în anulare neputând fi însă convertită într-un recurs la recurs.

În consecinţă, în cauză, nu este incidentă nici ipoteza erorii materiale prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate şi în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. şi B. împotriva deciziei nr. 1217 din data de 21 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 octombrie 2020.