Illegality of administrative inventory of state public domain: distinction between title of ownership and declaration of public property by operation of law

Şedinţa publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată prin încheierea de şedinţă din data de 12.02.2018 pronunţată în Dosarul nr. x/2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a sesizat secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi tribunal, în baza dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, forma în vigoare la data introducerii acţiunii, cu excepţia de nelegalitate a punctului MF nr. x din Anexa nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, invocată de intimata-pârâtă Băneasa 6981 S.R.L., la data de 5.02.2019, în ceea ce priveşte:

a) în principal, drumurile de exploatare care fac parte din suprafaţa de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, Bucureşti,

b) în subsidiar, drumurile de exploatare evidenţiate în Raportul ataşat şi care fac parte din suprafaţa de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, Bucureşti.

În motivarea excepţiei, s-a invocat, în esenţă, că H.G. nr. 1705/2006 reprezintă primul act administrativ care atestă, conform Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică, faptul că drumul de exploatare menţionat s-ar afla în domeniul public, aşa încât a apreciat că ar trebui să fie pe deplin aplicabile toate prevederile Legii nr. 213/1998, condiţia sine qua non pentru ca un bun să aparţină domeniului public sau privat este înscrisă în art. 6 alin. (1) din lege.

Aşadar, statul nu a dobândit cu titlu valabil terenul aferent drumului de exploatare, în condiţiile în care în baza Decretului nr. 115/1959, Statul Român nu a preluat dreptul de proprietate asupra terenurilor, ci numai dreptul de folosinţă.

Prin urmare, niciunul dintre terenurile preluate în baza Decretului nr. 115/1959 nu a intrat în proprietatea statului, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.

Or, în cauză, terenul aferent drumului de exploatare, deşi nu a intrat în proprietatea statului printr-un titlu valabil, făcând parte din suprafaţa de 430 ha situată în Bucureşti, a fost inclus în mod nelegal în domeniul public al statului, această soluţie fiind reţinută în jurisprudenţă şi cu privire la alte suprafeţe de teren incluse în terenul de 430 ha menţionat, inclusiv cu privire la terenul aflat în proprietatea reclamantei.

În concluzie, a arătat că pct. MF nr. x din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006 încalcă prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în ceea ce priveşte drumul de exploatare menţionat, precum şi prevederile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 18/1991, pentru că statul nu are un titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate a terenului aferent drumului de exploatare,

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3374 din 9 mai 2019, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea Curţii de apel

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 488 din 26 iunie 2020, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr. 45/2009 şi a Legii nr. 72/2011, ca inadmisibilă, şi cererea de suspendare a judecăţii cauzei, ca neîntemeiată.

Prin aceeaşi sentinţă a respins excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive invocată de pârâta A., ca neîntemeiată.

Totodată, a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamanta Băneasa 6981 S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe, prin memorii distincte, a declarat recurs reclamanta Băneasa 6981 S.R.L., în privinţa soluţiilor asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi excepţiei de nelegalitate.

3.1. Recursul împotriva soluţiei date cererii de sesizare a Curţii Constituţionale a României reprezintă doar o declaraţie de recurs şi este formulată de parte anterior comunicării hotărârii atacate.

3.2. În motivarea recursului asupra soluţiei date excepţiei de nelegalitate, încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 din C. proc. civ. de la 1865, recurenta-reclamantă a reluat pe larg împrejurările de fapt expuse în faţa primei instanţe, dezvoltând, în esenţă, critici care pot fi structurate astfel:

3.2.1. Hotărârea atacată încalcă formele de procedură (motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865) şi cuprinde o motivare insuficientă, contradictorie şi străină de natura pricinii (art. 304 pct. 7 din cod.

Astfel, a susţinut că motivarea hotărârii este insuficientă şi nu respectă rigorile impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât nu răspunde tuturor argumentelor aduse, judecătorul fondului considerând, enunţiativ, că actul administrsativ unilateral atacat pe calea excepţiei de nelegalitate este emis în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar instanţa verifică exclusiv concordanţa acestui act cu normele legale în baza cărora a fost emis.

Totodată, a apreciat că motivarea hotărârii este contradictorie, având în vedere că judecătorul fondului a reţinut, pe de o parte, faptul că hotărârea de guvern de atestare a domeniului public doar atestă apartenenţa unui drept de proprietate preexistent, neconstituind un titlu de proprietate, iar, pe de altă parte, se consideră că, totuşi, această apartenenţă presupune şi o modalitate de intrare a bunului respectiv în domeniul public, adică un mod legal de dobândire.

Totodată, a arătat că judecătorul fondului a reţinut că valabilitatea titlului statului asupra imobilului în cauză nu poate forma obiectul controlului efectuat de instanţa de contencios administrativ în cadrul excepţiei de nelegalitate. O analiză specifică, fie unei acţiuni în revendicare de drept comun, fie unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile legilor cu caracter reparator, ar excede limitei verificărilor permise de legea contenciosului administrativ (conformitatea actului cu prevederile legale în virtutea cărora s-a emis).

Aşadar, prima instanţa a statuat atât asupra unui veritabil fine de neprimire, argumentarea fiind a unei excepţii de inadmisibilitate, deşi soluţia a fost dată pe fond, aspect nepus în discuţia părţilor şi care conduce la contrarietate între considerente şi dispozitiv, încălcându-se astfel dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii, cât şi pe un motiv străin cauzei, prin motivarea că verificarea valabilităţii titlului statului excede verificărilor pe care instanţa de contencios administrativ le poate face in cadrul excepţiei de nelegalitate, or, în cauză se invocă un interes legitim şi nu un drept concurent aceluia de proprietate al statului sau al pârâtei.

În opinia recurentei, prima instanţă a refuzat să judece fondul excepţiei de nelegalitate, sub aspectul condiţiilor intrinseci, contrar prevederilor art. 3 din vechiul C. civ., după cum i-a refuzat şi accesul la justiţie, câtă vreme a îndrumat-o să urmeze o cale procedural la care nu are acces.

Totodată, a ignorat, în egală măsură, puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 971/12.03.2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2013, irevocabilă prin Decizia nr. 561/07.02.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a constatat nelegalitatea H.G. nr. 1705/2006, pentru motivul că Statul nu a prezentat un titlu legal de dobândire.

Aşa fiind, a apreciat că motivarea hotărârii atacate este străină de natura pricinii, în raport cu prevederile art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Potrivit recurentei, ceea ce interesează este împrejurarea potrivit căreia actul atacat pe cale incidentală să răspundă cerinţelor de legalitate atât din perspectiva îndeplinirii condiţiilor extrinseci (respectarea normelor de elaborare, aprobare, emitere, publicare a actului) cât şi intrinseci (respectarea regulilor de drept prin conţinutul actului atacat), analiză pe care judecătorul fondului nu a realizat-o efectiv, invocând prevederile art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865.

În concluzie, a apreciat că se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea fondului, acesta nefiind analizat de prima instanţă.

3.2.2. Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, fiind incidente prevederile art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

Recurenta a susţinut că prima instanţă a intrepretat greşit prevederile Legii nr. 213/1998, limitându-se a analiza dispoziţiile art. 20 alin. (2) din această lege, dar cu ignorarea aplicării, pe calea intrepretăţii sistematice, a art. 6 şi art. 7 din această lege.

În plus, argumentând posibilitatea analizei existenţei unui titlu legal de dobândire de către stat în cadrul unei acţiunii reale în revendicare sau pe calea legilor reparatorii, prima instanţa a interpretat şi aplicat greşit art. 6 din Legea nr. 213/1998.

Recurenta a făcut trimitere la prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a invocat dispoziţiile art. 6 alin. (1)-(3) din din Legea nr. 213/1998 din a căror interpetare rezultă că acţiunea prin care se solicită constatarea nelegalităţii actului de preluare de către stat a unui bun imobil poate fi invocată de orice persoană interesată şi nu exclusiv de foştii proprietari, aşa cu sugerează prima instanţă.

Or, a precizat că singura cale pe care o are la îndemână pentru a pune în discuţie verificarea legalităţii titlului Statului este tocmai excepţia de nelegalitate, pe care a invocat-o în contextul unor apărări făcute de pârâta pentru prima dată în caile de atac din acţiunea confesorie de servitute.

A arătat recurenta că, prin excepţie, pornind de la prevederile art. 6 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 213/1998 şi ale art. 35 din Legea nr. 18/1998, în legătură cu imobilele intrate în proprietate statului, acesta trebuie să facă dovada modului legal de dobândire, aspect ignorat de judecătorul fondului.

De asemenea, din art. 7 al Legii nr. 213/1998, reiese că legea în sine nu este considerată un mod de dobândire a dreptului de proprietate, or, statul nu poate prezenta un titlu legal de preluare, aşadar, prima instanţă a încălcat prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, iar prin simpla trimitere la acest din urmă text a încălcat şi prevederile în materia transparenţei decizionale, prevăzute de Legea nr. 52/2003, cât şi normele de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

4. Apărările formulate de intimaţii-pârâţi

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Guvernul României a invocat excepţia nulităţii şi excepţia tardivităţii ambelor recursuri, iar pe fondul recursului împotriva soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Intimata-pârâtă A., prin apărările formulate, a invocat excepţiile privind nulitatea şi tardivitatea recursului exercitat împotriva soluţiei asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, iar în privinţa recursului declarat în privinţa soluţiei date excepţiei de nelegalitate a invocat excepţia tardivităţii acestuia. Pe fond, a solicitat respingerea căii de atac, răspunzând punctual criticilor formulate.

5. Procedura derulată în recurs

Prin cererea înregistrată la data de 23 septembrie 2020, recurenta-reclamantă a învederat că nu mai insistă în cererea de recurs formulată împotriva soluţiei asupra cererii de sesizare a Curţii Constituţionale înainte de comunicarea hotărârii atacate şi deci înainte de a cunoaşte motivele pentru care a fost respinsă, iar la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2020 Înalta Curte a luat act de precizarea părţii în acest sens.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei de nelegalitate

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii recursului, invocată prin întâmpinare, se constată că respectiva cale de atac a fost formulată în termenul prevăzut de lege (17 august 2020) în raport cu data comunicării sentinţei atacate (10 august 2020).

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor intimaţilor, cât şi sub toate aspectele, în temeiul art. 3041 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu excepţia de nelegalitate a punctului MF nr. x din Anexa nr. 3 la Hotărârea Guvernului nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, în ceea ce priveşte, în principal, drumurile de exploatare care fac parte din suprafaţa de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, Bucureşti, iar în subsidiar, drumurile de exploatare evidenţiate în Raportul ataşat şi care fac parte din suprafaţa de teren de 430 ha situat în strada x de la Brad, Bucureşti.

Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia de nelegalitate formulată de reclamantă, ca neîntemeiată

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din C. proc. civ. este neîntemeiat.

În conformitate cu prevederile art. 304 punctul 5 din C. proc. civ., modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).

Art. 105 alin. (2) din C. proc. civ., la care face trimitere motivul de recurs menţionat, impune, pentru anularea actelor de procedură îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, condiţia ca părţii să-i fie pricinuită o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin aplicarea sancţiunii juridice a nulităţii. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie.

Acest motiv de casare include toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, cu excepţia celor menţionate la pct. 1-4, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

Ca o pretinsă încălcare a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, se poate încadra în acest motiv de recurs susţinerea recurentei cum că prima instanţă a statuat asupra unui veritabil fine de neprimire, argumentarea fiind a unei excepţii de inadmisibilitate, deşi soluţia a fost dată pe fondul cauzei, aspect nepus în discuţia părţilor.

Or, contrar criticilor recurentei, se constată că prima instanţă a pus în discuţia părţilor toate excepţiile şi chestiunile invocate de părţi (şedinţa publică din 6 decembrie 2019), iar dezbaterile asupra excepţiei de nelegalitate au avut loc în şedinţa publică din data de 12.06.2020, aşa încât nu se poate susţine că s-a nesocotit principiul contradictorialităţii, recurenta beneficiind de garanţiile unui proces echitabil şi de posibilitatea valorificării tuturor mijloacelor pe care le implică exerciţiul dreptului la apărare.

De altfel, nu se poate afirma că argumentarea este specifică unei excepţii de inadmisibilitate, câtă vreme prima instanţă a efectuat o cercetare pe fondul excepţiei de nelegalitate, arătând motivele care au condus la soluţia pronunţată.

Prin urmare, nu se identifică o încălcare de către prima instanţă a principiilor dreptului la apărare, contradictorialităţii şi rolului judecătorului în aflarea adevărului, în cauză fiind respectate dispoziţiile legale care guvernează desfăşurarea procesului civil.

1.2. Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7din C. proc. civ. de la 1865, de asemenea, nu poate fi primit.

În sensul normei citate, acest motiv este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susţinut, în esenţă, că prima instanţă nu a motivat suficient hotărârea atacată, aceasta nu răspunde tuturor argumentelor aduse, aşa încât nu respectă rigorile impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., invocând, totodată, faptul că hotărârea este contradictorie şi străină de natura cauzei, argumentarea acesteia conducând şi la contrarietate între considerente şi dispozitiv, din perspectiva analizei efectuate.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

De asemenea, instanţa a analizat, în limitele învestirii, motivele invocate, îndeplinindu-şi prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare a reclamantei cu privire la motivele de înlăturare a criticilor de nelegalitate formulate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior, aspect confirmat prin faptul că recurenta a fost în măsură să formuleze critici asupra soluţiei.

Prin urmare, judecătorul fondului a demonstrat analiza criticilor de nelegalitate în aceste limite, nemotivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aşa cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei supreme.

Totodată, se reţine că motivarea hotărârii răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze (Hotărârea din 9 decembrie 1994 în cauza Ruiz Torja contra Spaniei).

În fine, în ceea ce priveşte susţinerile părţii cu referire la efectele juridice ale hotărârii irevocabile a Curţii de Apel Bucureşti la care a făcut trimitere, afirmând, în acest sens, că a fost ignorată puterea de lucru judecat, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite, având în vedere că litigiile sunt diferite, prin urmare nu sunt întrunite cerinţele legale privind identitatea de elemente specifică.

În concluzie, faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.3. Instanţa de control judiciar constată că sunt neîntemeiate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. de la 1865.

În sensul normei citate, acest motiv este incident atunci când hotărârea atacată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fiind avută în vedere, ca regulă, încălcarea legii de drept material.

În doctrină s-a arătat că hotărârea este lipsită de temei legal, atunci când din modul în care este redactată nu se poate determina dacă legea a fost sau nu corect aplicată, ceea ce înseamnă că lipsa de temei legal nu trebuie confundată cu încălcarea legii sau cu nemotivarea, precum şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile cauzei dar fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, fie le-aplicat greşit.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentei care, în esenţă, sunt centrate pe încălcarea sau intrepretarea greşită a prevederilor Legii nr. 213/1998, având în vedere că nu s-a făcut dovada intrării terenului în cauză în patrimoniul statului în temeiul unui titlu valid, iar singura cale pe care o are la îndemână pentru a pune în discuţie verificarea legalităţii titlului statului este excepţia de nelegalitate formulată.

Obiectul excepţiei de nelegalitate îl constituie punctul MF nr. x din Anexa nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, prin care s-a aprobat inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, prevăzut în anexele nr. 1 - 46*) care fac parte integrantă din hotărâre, actualizate la data de 4 decembrie 2006.

Potrivit Anexei nr. 3 la H.G. nr. 1705/2006, la punctul x este inventariat terenul în suprafaţă de 430 ha situat în Bucureşti, B-dul. x nr. 4, indicându-se anul 1999 ca an al dobândirii, în baza H.G. nr. 517/1999.

Instanţa de contencios administrativ, învestită prin acest mijloc procedural, cu caracter incidental în litigiul de fond aflat pe rolul tribunalului, este ţinută a efectua un control de legalitate a actului administrativ, respectiv de a face un examen al conformităţii lui cu actele normative cu forţă juridică superioară în temeiul şi pentru executarea cărora a fost emis.

Din această perspectivă, se reţine că H.G. nr. 1705/2006 nu este un act de dobândire a unui drept de proprietate asupra terenului în cauză, ci atestă o situaţie juridică existentă în evidenţele autorităţii, fiind emis în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 213/2008, care obligă ministerele şi celelalte organe specializate ale administraţiei publice centrale care au în administrare bunuri proprietate publică, să procedeze la reactualizarea inventarului domeniului public.

Aşa fiind, instanţa de contencios nu este chemată să analizeze dreptul de proprietate al statului, ci doar încadrarea terenului în sfera afectaţiunii publice, în timp ce stabilirea dreptului de proprietate, prin compararea titlurilor în conflict şi validarea celui mai caracterizant şi mai preferabil, luând în calcul la această analiză nu numai conformitatea cu legea din punct de vedere formal, ci şi consistenţa drepturilor autorilor de la care provin titlurile, este în competenţa exclusivă a instanţei civile, instanţa de contencios urmând să analizeze dacă trecerea terenurilor în litigiu s-a făcut în temeiul unui titlu.

Efectuând propria analiză, instanţa de control judiciar constată că anterior emiterii actului administrativ atacat, prin acte administrative similare şi cu aceeaşi forţă juridică, terenul în discuţie a fost atestat ca făcând parte din domeniul public, fiind inclus în inventarul corespunzător prin H.G. nr. 1045/2000, H.G. nr. 1326/2001, H.G. nr. 45/2003, H.G. nr. 15/2004, H.G. nr. 2060/2004, necontestate de autorul excepţiei.

În conformitate cu Anexa 3 la H.G. nr. 1705/2006, temeiul includerii suprafeţei de teren (drumurile de exploatare) în inventarul domeniului public al statului l-a constituit H.G. nr. 517/1999 privind delimitarea suprafeţelor de teren strict necesare pentru cercetarea şi producerea de seminţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi de animale de rasă şi trecerea terenurilor destinate producţiei, aflate în administrarea institutelor şi staţiunilor de cercetare şi producţie agricolă, în domeniul privat al statului, situaţie juridică preluată de la actele administrative sus-menţionate.

La rândul ei, această hotărâre a fost emisă în temeiul art. 35 din Legea nr. 18/1991 şi art. 10 din Legea nr. 213/1998.

Totodată, potrivit art. 136 alin. (3) din Constituţia României "Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice."

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabileşte că "Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 135 alin. (4) din Constituţie, din cele prevăzute la pct. I din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public naţional, declarate ca atare prin lege, în anexă la pct. 5 fiind menţionate "terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă."

Or, drumurile de exploatare, cuprinse în pct. MF nr. x din Anexa nr. 3 la H. G. nr. 1705/2006, contestate de recurentă ca aflându-se în proprietatea publică a statului, sunt chiar terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic indicate la pct. 5 din anexa la Legea nr. 213/1998.

Aşadar, inventarul centralizat al bunurilor proprietate publică a statului s-a întocmit în baza Legii nr. 213/1998 şi Legii nr. 290/2002 modificate prin Legea nr. 147/2004, precum şi a Legii nr. 45/2009 modificate si completate prin Legea nr. 72/2011.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei, potrivit actelor normative anterior menţionate, terenurile fac obiectul proprietăţii publice prin declaraţia legii, fiind în patrimoniul statului la momentul acestei consacrări legale, iar autorul excepţiei nu a făcut dovada că intrarea lor în domeniul public s-a făcut fără titlu sau în temeiul unui titlu nevalabil.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii recursului formulat împotriva soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate.

Totodată, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. de la 1865 coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 304 pct. 5, 7, 9 şi art. 3011 din cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat împotriva soluţiei asupra excepţiei de nelegalitate.

Respinge recursul, formulat de reclamanta Băneasa 6981 S.R.L. împotriva sentinţei nr. 488 din 26 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei de nelegalitate, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 noiembrie 2020.