Insurance guarantee cap application to subrogated CASCO claims under Law No. 213/2015

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 20.03.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4540/27.02.2017, emise de pârât.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3555 din 9 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes invocată de pârâtă, ca neîntemeiată; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat decizia nr. 4540/27.02.2017 emisă de pârât şi a obligat pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/26.01.2016.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3555 din 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii acţiunii reclamantei, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că prin decizia atacată a respins contestaţia reclamantei pe motiv că a plătit reclamantei suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe creditor de asigurare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Arată că, în speţă, părţile contractante sunt: asiguratul, respectiv S.C. B. S.R.L., ce deţine dreptul de folosinţă şi de posesie în baza contractului de leasing, beneficiar fiind A. S.A., ce deţine dreptul de dispoziţie, fiind proprietarul autoturismului, în calitate de asigurător figurând C. S.A., iar în cuprinsul poliţei de asigurare s-a precizat că aceasta este cesionată în favoarea A. S.A..

O primă critică vizează faptul că prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că FGA nu a invocat, ca argument în respingerea cererii de plată, lipsa interesului S.C. A., ci a făcut doar trimitere la interpretarea noţiunii de creditor de asigurare şi la plafonul de garantare, instanţa reţinând că FGA a achitat către reclamantă suma de 450.000 RON şi concluzionând că, în acest mod, FGA a recunoscut interesul reclamantei, deşi chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a recunoscut că nu are calitatea de creditor de asigurare în cazul daunelor parţiale şi că cererea de plată ar fi trebuit formulată de utilizator în nume propriu.

Consideră că instanţa trebuia să analizeze excepţia lipsei interesului prin prisma cadrului procesual şi a motivelor invocate în acţiunea promovată, or, în speţă, lipseşte motivarea cu privire la aceste aspecte, motiv pentru care apreciază că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea art. 33 din C. proc. civ., sens în care solicită casarea hotărârii atacate, admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea acţiunii pe acest considerent.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greşita interpretare dată de către prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, criticând faptul că instanţa de fond a considerat că intimata-reclamantă este creditor de asigurare şi că plafonul de garantare se aplică prin raportare la contractul de asigurare.

Arată că instanţa a făcut confuzie între poliţa de asigurare facultativă din speţă, cesionată către A. S.A., şi poliţele de răspundere civilă obligatorie.

Consideră că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, întrucât nu se poate interpreta că plafonul de 450.000 RON, instituit prin aceste dispoziţii, se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva C. S.A., câtă vreme textul de lege se referă la creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, sens în care invocă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Susţine că punctul său de vedere reiese din interpretarea textelor de lege respective şi că plafonul de garantare prevăzut de art. 4 lit. f) din Legea nr. 213/2015 se interpretează restrictiv, textul de lege fiind aplicabil exclusiv în cazul falimentului unui asigurător.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 10 din C. civ., art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, art. 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, Ordinul CSA nr. 5/2010, din interpretarea cărora reiese faptul că legiuitorul a stabilit, în mod constant, limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acesta, ţinând cont de faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, astfel cum prevede art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016.

Prin urmare, apreciază că interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală şi încalcă mecanismul de garantare, iar pe de altă parte, conduce la concluzia că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, aspect neprevăzut de nicio dispoziţie legală.

Susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei şi în ceea ce priveşte raţionamentul instanţei cu privire la plafonul de garantare.

Invocă scopul înfiinţării instituţiei recurente, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 213/2015, aspect pe care prima instanţă consideră că l-a omis.

Arată că a recunoscut calitatea de creditor de asigurare pentru intimata-reclamantă, dată fiind cesiunea contractului de asigurare în favoarea A. S.A., având în vedere că cesiunea de creanţă este un contract consensual.

De asemenea, invocă greşita interpretare a menţiunilor Listei potenţialilor creditori de asigurări şi încălcarea de către prima instanţa a prevederilor art. 14 alin. (4)-(6) C. proc. civ. şi ale art. 23 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 503/2004.

Astfel, susţine că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât această chestiune nu a fost pusă în discuţia părţilor, lipsind-o de posibilitatea de a formula apărări, iar pe de altă parte, invocă netemeinicia şi irelevanţa argumentului conform căruia lista conţinând potenţialii creditori de asigurare ai societăţii C. S.A., în faliment, a fost publicată conform art. 23 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 503/2004.

Susţine că asigurătorul are obligaţia predării evidenţelor prevăzute la art. 23 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, în termen de 30 de zile de la data retragerii autorizaţiei de funcţionare şi constatarea insolvenţei, iar, în urma analizării evidenţelor preluate, FGA publică lista potenţialilor creditori de asigurare care pot beneficia de despăgubiri/indemnizaţii din disponibilităţile Fondului.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata- reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4540/27.02.2017, emise de pârât.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest motiv de casare în raport cu soluţia dată de către prima instanţă cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii.

Înalta Curte constată că motivul de casare nu este fondat, având în vedere că prima instanţă a prezentat argumentele logico-juridice pentru care a apreciat că excepţia lipsei de interes nu este întemeiată.

Prin urmare, nu se poate reţine faptul că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De altfel, motivele străine de natura cauzei au fost invocate cu privire la cele reţinute de către prima instanţă referitor la tipul de poliţă de asigurare şi la considerentele reţinute în privinţa plafonului de garantare, or, examinând din această perspectivă hotărârea recurată, instanţa de recurs apreciază că nu pot fi identificate elemente străine de natura cauzei. Mai mult, pentru a fi reţinută această ipoteză a motivului de casare invocat, s-ar impune ca hotărârea primei instanţe să cuprindă numai elemente străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Referitor la critica privind soluţia dată de către prima instanţă excepţiei lipsei de interes a reclamantei, subsumată acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că prima instanţă a dat o dezlegare corectă acestei excepţii, având în vedere că, dată fiind calitatea reclamantei de finanţator în cadrul contractului de leasing şi de persoană în favoarea căreia a fost cesionată poliţa de asigurare pentru autovehiculul din speţă, aceasta prezintă interes în cauză.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că, în speţă, chiar recurentul-pârât a recunoscut intimatei-reclamante interesul în formularea cererii de plată, respingând-o prin decizia nr. 4540/27.02.2017 pe motiv că FGA a plătit reclamantei A. S.A. suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, şi nu pentru lipsa interesului.

Totodată, în soluţionarea cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a reţinut nici că intimata-reclamantă nu ar avea calitatea de creditor de asigurare.

De asemenea, instanţa de fond a analizat decizia pronunţată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în soluţionarea cererii de plată prin prisma plafonului de despăgubire stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, şi nu pentru că nu i-ar fi recunoscut reclamantei calitatea de creditor de asigurare.

Or, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat recurs împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe.

Referitor la criticile privind interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea specială nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de despăgubire, Înalta Curte reţine că este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, care a tranşat cu caracter definitiv inclusiv asupra următoarei chestiuni de drept:

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

În considerentele acestei decizii s-a reţinut la pct. 160 că:

"În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau al beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul celorlalte critici formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, nefiind apte să conducă la casarea hotărârii primei instanţe.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3555 din 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât, în calitate de parte care a pierdut procesul, la plata către intimatul-reclamant a sumei de 415 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3555 din 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant a sumei de 415 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 8 octombrie 2020.