Expiration of the 90-day limitation period for insurance claim filing with the Guaranty Fund following insurer bankruptcy

Şedinţa publică din data de 8 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 01.03.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 3839 din 08.02.2017, emise de Fondul de Garantare al Asiguraţilor (F.G.A.), în urma solicitării de către reclamant a dreptului de creanţă rezultat dintr-un raport contractual cu B. S.A, în baza Poliţei de asigurare VIITOR nr. S/VS13/314895.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4338 din 14 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor şi s-a anulat Decizia nr. 3839/08.02.2017 emisă de pârâtă, fiind obligat pârâtul să procedeze la o nouă analiză a cererii de plată formulate de reclamant.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 4338 din 14 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea contestaţiei reclamantului, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că intimatul-reclamant a depus cererea după expirarea termenului legal de depunere a cererilor de plată pentru asigurătorul B. S.A., de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Susţine că prin încheierea din data de 03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A., care a rămas definitivă la data de 28.04.2016, iar asiguraţii acestei societăţi aveau posibilitatea sa depună cereri de despăgubire până la data de 28.07.2016, dacă dreptul lor de creanţă exista deja. Or, intimatul-reclamant a depus cererea de plată la FGA la data de 08.09.2016.

Precizează că anterior acestei date, respectiv la data de 10.08.2016, intimatul-reclamant a transmis prin fax o adresă către FGA prin care a solicitat detalii în vederea recuperării ratelor achitate către asigurătorul B. S.A., la care i s-a răspuns cu privire la etapele ce pot fi parcurse în vederea recuperării indemnizaţiilor/despăgubirilor de asigurare. Şi la această dată intimatul-reclamant era decăzut din dreptul de a formula o cerere de plată la FGA.

În acest sens invocă dispoziţiile art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a)-b) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015.

Mai arată că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 este un termen de decădere, care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior, motiv pentru care apreciază că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, fiind rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a art. 14 din Legea nr. 213/2015.

Consideră că instanţa a reţinut în mod greşit că, în speţă, creanţa s-a născut anterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, la data de 31.07.2015, având în vedere că art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăd că, la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă, se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la F.G.A., iar în cazul B. acest drept s-a născut la data de 31.08.2015, respectiv data publicării în M.O. nr. 657 a deciziei ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară şi declanşarea procedurii de faliment.

Precizează că art. 20 din Norma ASF nr. 16/2017 stipulează că, pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurare împotriva asigurătorului va trebui să completeze o cerere motivată, ce se poate depune între data închiderii procedurii de redresare financiară a asigurătorului, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004 în maxim 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.

Pe de altă parte, arată că şi în cadrul procedurii de faliment sunt stipulate în legislaţie termene limită până la care creditorii pot formula cerere de admitere la masa credala a asigurătorului în faliment, conform art. 100 din Legea nr. 85/2014.

Susţine că teza susţinută de către prima instanţa, în sensul că F.G.A. preia creanţele prin subrogare, este fără suport legal, acesta nefiind succesorul în drepturile şi obligaţiile societăţii de asigurare intrată în faliment, şi nici fidejusor, ci acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii, având rolul de a proteja asiguraţii de consecinţele insolvenţei unui asigurator.

De asemenea, susţine că teza este infirmată şi de faptul că F.G.A. are în cadrul procedurii de faliment poziţia de creditor de asigurare, în aplicarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 266 şi art. 267 din Legea nr. 85/2014.

Recurentul-pârât arată că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere şi nu de prescripţie, imperativ, prevăzut de art. 2545 alin. (1) C. civ., ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi şi care nu este susceptibil de repunere în termen, întrucât sancţiunea decăderii are ca efect chiar pierderea dreptului subiectiv.

Critică faptul că instanţa de fond a reţinut faptul că reclamantului i s-a încălcat dreptul la informare cu privire la data deschiderii procedurii de faliment a asigurătorului B. S.A., având în vedere că: termenele în care se depun cereri, contestaţii, plângeri, sunt termene legale, iar necunoaşterea legii nu poate fi invocată, conform art. 1 alin. (6) din Constituţia României; nicio instituţie publică nu are obligativitatea să informeze petenţii cu privire la termenele legale instituite de legiuitor; ca urmare a transparenţei şi a scopului propus, F.G.A. a anunţat pe site-ul instituţiei termenele până la care se pot depune cererile de plată, iar deschiderea falimentului B. S.A. a fost de notorietate, astfel că F.G.A. nu avea obligaţia sa informeze asiguraţii cu privire la acest lucru.

4. Apărările intimatului-reclamant

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate, precum şi obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 3839 din 08.02.2017, emise de Fondul de Garantare al Asiguraţilor (F.G.A.), în urma solicitării de către reclamant a dreptului de creanţă rezultat dintr-un raport contractual cu B. S.A, în baza Poliţei de asigurare VIITOR nr. S/VS13/314895.

Prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul a solicitat încă din data de 31.07.2015, B. S.A., filiala Vaslui, răscumpărarea poliţei de asigurare de viaţă, aşa încât creanţa nu s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, ci anterior, la data de 31.07.2017, textul de lege vizând situaţiile născute ulterior procedurii insolvenţei, pentru cele anterioare, FGA preluând creanţele prin subrogare, motiv pentru care a apreciat că dreptul reclamantului la analiza de către F.G.A. a cererii sale s-a născut la data de 31.07.2017.

A mai apreciat prima instanţă că reclamantului i s-a încălcat dreptul la informare, componentă a dreptului la bună administrare, drept fundamental al omului, întrucât acesta nu a fost informat despre faptul că la data de 28.04.2016, a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a asigurătorului şi nici că în termen de 90 de zile trebuia să formuleze cererea de recuperare a creanţei sale la F.G.A.

Înalta Curte nu împărtăşeşte aceste consideraţii ale instanţei de fond.

Conform dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015:

"(1) În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi."

Prin urmare, prima instanţă a apreciat în mod greşit că termenul de 90 de zile prevăzut de textul de lege de mai sus curge de la data depunerii de către intimatul-reclamant a cererii de răscumpărare a poliţei de asigurare de viaţă nr. S/VS13/314895, iar pe de altă parte, prima instanţă a indicat eronat data acestei cereri de răscumpărare ca fiind 31.07.2017, în loc de 31.07.2015 .

Din interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 reiese că termenul de 90 de zile curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă.

Cum dreptul de creanţă nu s-a născut ulterior momentului deschiderii procedurii falimentului, ci anterior, intimatul-reclamant avea la dispoziţie, pentru formularea cererii de despăgubire adresate FGA, 90 de zile de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, respectiv de la data de 28.04.2016, termen care se împlinea la data de 28.07.2016.

Or, intimatul-reclamant a depus cererea de despăgubire din disponibilităţile Fondului de Garantare al Asiguraţilor abia la data de 08.09.2016, cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, aspect sesizat în mod corect de către recurentul-pârât, care, pe acest considerent, a respins cererea de plată în procedura administrativă prin Decizia nr. 3839 din 08.02.2017.

Deşi anterior, la data de 10.08.2016, intimatul-reclamant a formulat o cerere adresată Fondului de Garantare al Asiguraţilor, pentru a se informa cu privire la documentele necesare în vederea recuperării sumelor achitate către B. S.A., Înalta Curte apreciază că aceasta nu are nicio înrâurire asupra soluţiei din speţă, în condiţiile în care cererea nu respectă cerinţele art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv nu este motivată şi nu a fost formulată pe o cerere-tip de plată, iar pe de altă parte, este formulată cu depăşirea termenului până la care cererile de plată pentru asiguratorul B. S.A. se puteau depune - 28.07.2016.

Astfel fiind, nu se poate aprecia că suntem în ipoteza prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, cererea de despăgubire formulată de către intimatul-reclamant fiind depusă la data de 08.09.2016, cu nerespectarea termenului până la care aceste cereri au putut fi depuse şi, prin urmare, aceasta nu putea produce efecte juridice.

În ceea ce priveşte încălcarea dreptului la informare al intimatului-reclamant, componentă a dreptului la bună administrare, drept fundamental al omului, de care se prevalează prima instanţă, Înalta Curte constată că dreptul la informare incumbă numai autorităţilor statului şi nu poate fi opus oricărui agent al statului, în speţă recurentul-pârât nefiind o astfel de autoritate.

Dincolo de acest aspect, se constată că falimentul B. S.A. a reprezentat un element de notorietate, aşa încât intimatul-reclamant nu se poate prevala de necunoaşterea acestui aspect, ci era necesar să facă anumite demersuri suplimentare în vederea depunerii cererii de plată împreună cu documentele aferente în interiorul termenului prevăzut de lege.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4338 din 14 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

În temeiul dispoziţiilor ar. 453 C. proc. civ., va obliga intimatul-reclamant, în calitate de parte care a pierdut procesul, la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4338 din 14 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 8 octombrie 2020.