Teacher's passive omission regarding student with special needs constitutes contraventional discrimination barring access to education

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 07.05.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD), solicitând anularea hotărârii CNCD nr. 521/27.09.2017 emisă în cadrul dosarului nr. x/2016, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1303 din 04 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi B. şi a anulat în parte hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 521/27.09.2018 în sensul înlocuirii sancţiunii amenzii contravenţionale în cuantum de 1.000 de RON, aplicată reclamantei A., cu sancţiunea contravenţională a "avertismentului" fiind menţinută în rest hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 521/27.09.2018.

Totodată, a fost obligat pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării la plata către partea reclamantă a sumei de 550 de RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1303 din 4 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea hotărârii, iar în rejudecare admiterea cererii.

În motivarea cererii de recurs, în esenţă, criticile formulate au vizat interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, sub aspectul reţinerii greşite a unui pretins comportament pasiv al recurentei-reclamante care nu a fost evidenţiat de nicio parte, depăşindu-se cadrul juridic dedus judecăţii.

Se arată că, deşi instanţa de fond reţine în mod corect aspectele referitoare la obligaţiile pe care mama minorei le avea în susţinerea programului educaţional al minorei, precum şi dificultăţile cu care se confrunta minora în raport de nevoile speciale pe care le avea, totuşi concluzionează în sensul existenţei faptei de discriminare, prin analiza pasivităţii recurentei-reclamante neinvocată în plângerea depusă.

Recurenta a învederat că limitarea dreptului la educaţie reţinută de instanţa de fond este mult prea general interpretată, în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză nu relevă o îngrădire a dreptului la educaţie cât timp minora frecventează în continuare cursurile la aceeaşi şcoală într-o clasă paralelă.

Totodată, a subliniat faptul că recurenta-reclamantă a făcut tot posibilul pentru ca minora să beneficieze de condiţiile oferite de învăţământul de masă, instanţa de fond ignorând împrejurarea că minora prezenta o capacitate de concentrare şi menţinerea atenţiei foarte slabă, întâmpinând dificultăţi în a relaţiona cu ceilalţi sau de a participa la activităţile propuse la nivelul clasei.

Recurenta-reclamantă a învederat că, în raport de diagnosticul minorei care prezenta deficienţe majore, necunoscut de către recurentă, se impunea diferenţierea şi individualizarea demersului educaţional.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de fond în mod greşit a reţinut pretinsa pasivitate în ceea ce priveşte acţionarea pentru rezolvarea situaţiei în clasă în legătură cu elevul cu nevoi speciale, cu atât mai mult cu cât a învederat şi probat că înscrierea acestui copil în clasă nici măcar nu s-a făcut cu acceptul sau încunoştiinţarea recurentei-reclamante, ce nu avea o pregătire specializată de a lucra cu copii cu probleme speciale.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa recurată şi din perspectiva diminuării onorariului de avocat, în condiţiile în care nu a arătat motivele reducerii, iar activitatea prestată de avocat a avut caracter complex în raport de circumstanţele cauzei.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-pârâtă Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Reiterând circumstanţele esenţiale ale cauzei, intimatul-pârât a arătat că soluţia instanţei de fond este conformă dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 care reglementează contenciosul de plină jurisdicţie.

În opinia intimatului-pârât, câtă vreme, pe baza probelor administrate în contextul unei situaţii de fapt clare, instanţa de fond a avut suficiente repere pentru a identifica o situaţie de discriminare (prin pasivitatea recurentei), o altă soluţie decât cea de constatare a discriminării prin pasivitatea recurentei ar fi fost de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 17 octombrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 7 octombrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate care pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de discriminare, Hotărârea nr. 521/27.09.2018 prin care intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a constatat că fapta sesizată de pârâta B., reprezentant legal al elevei C., întruneşte elementele constitutive ale discriminării conform art. 2 alin. (1), art. 4 şi art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, a aplicat o amendă contravenţională în valoare de 1.000 RON în sarcina reclamantei A., a recomandat Şcolii Gimnaziale nr. 190 să ia măsurile legale care se impun pentru eliminarea discriminării elevilor cu probleme speciale, solicitându-se trimiterea cadrelor didactice la cursurile de pregătire în domeniu, conform Ordinului MEN nr. 3124/2017.

În hotărârea atacată s-a reţinut că minorei C. i se aplică un tratament discriminatoriu şi marginalizant în timpul orelor de clasă, partea reclamată - recurenta -reclamantă din prezenta cauză - comportându-se diferit cu minora prin comparaţie cu ceilalţi colegi de clasă. S-a mai reţinut că problemele ivite la clasă referitor la comportamentul minorei - deficit de atenţie, manifestări sonore în timpul orelor de curs - s-au răsfrânt şi asupra comportamentului părinţilor copiilor alături de care învaţă, determinându-i să ceară mutarea în cadrul altei clase.

Pe baza ansamblului probator administrat în cauză, curtea de apel a concluzionat că recurenta-reclamantă în calitate de învăţător, fără a fi avut o conduită activă discriminatorie, a adoptat o conduită pasivă care a condus la mutarea elevei din clasa coordonată d recurenta-reclamantă.

Judecătorul fondului şi-a argumentat soluţia detaliat în privinţa tratamentului discriminatoriu şi marginalizant aplicat minorei prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (4), art. 4 şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi la reglementarea specială în materie de sarcină a probei în domeniul discriminării, în sensul că titularul sesizării este obligat să demonstreze indiciile ce pot fundamenta concluzia unei discriminări, iar odată ce acestea sunt prezente, persoana reclamată are sarcina demonstraţiei că nu a avut loc vreo încălcare a principiului egalităţii de tratament, stabilind în mod corect că pasivitatea recurentei-reclamante în raporturile sale cu instituţia de învăţământ, precum şi cu celelalte autorităţi publice implicate în procesul organizatoric şi decizional se circumscrie unei conduite discriminatorii de excludere prin omisiune.

Totodată, în raport de contextul în care s-a manifestat conduita omisivă, instanţa de fond a apreciat că este disproporţionată menţinerea sancţiunii amenzii, fiind înlocuită cu sancţiunea avertismentului.

Soluţia instanţei de fond este însuşită şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a cadrului normativ incident la situaţia de fapt relevată de probele administrate.

În accepţiunea recurentei-reclamante, dezlegarea dată de instanţa de fond în sensul constatării întrunirii elementelor constitutive ale faptei de discriminare prevăzute de art. 2 coroborat cu art. 4 şi art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 depăşeşte cadrul juridic dedus judecăţii, în sensul că judecătorul fondului a analizat o pretinsă formă de pasivitate a recurentei-reclamante, deşi nu a fost investit cu o astfel de solicitare.

Critica este nefondată, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 (hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării fiind atacată la instanţa de contencios administrativ în condiţiile legii contenciosului administrativ) instituie un contencios de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel, în cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau interesului vătămat, atunci când apreciază că sunt îndeplinite condiţiile legii.

Prin urmare, verificând raportul juridic dedus judecăţii, instanţa de contencios administrativ subiectiv, de plină jurisdicţie, poate modifica sau înlocui o sancţiune aplicată de autoritatea publică, în limitele propriei marje de apreciere.

Or, în speţă, prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (4), art. 4 şi art. 11 din O.U.G. nr. 137/2000 şi la probatoriul furnizat de părţile implicate, în mod corect a concluzionat instanţa de fond că este sancţionată contravenţional şi conduita aptă de a constitui un obstacol în calea accesului la sistemul de educaţie, în condiţiile în care premisa refuzului o constituie apartenenţa persoanei vătămate la o categorie defavorizată.

În acord cu judecătorul fondului, instanţa de control judiciar reţine că raţiunea sancţionării contravenţionale a faptei de discriminare nu se regăseşte doar în obstacolele de jure, anume împrejurările în care, pretinzând aplicarea unui anumit context normativ, să se refuze accesul la sistemul de educaţie de stat sau privat, ci şi în acelea de facto, respectiv în prezenţa acţiunilor sau omisiunilor concrete ale unei persoane care prin modul său de comportare să îl împiedice pe cel care aparţine unei categorii defavorizate să se bucure de dreptul la învăţătură.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 2 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 "Orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.";

De asemenea, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ "În înţelesul prezentei ordonanţe, categorie defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate în raport cu majoritatea cetăţenilor datorită diferenţelor identitare faţă de majoritate, fie se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare.", iar conform art. 11 alin. (1) "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, refuzarea accesului unei persoane sau unui grup de persoane la sistemul de educaţie de stat sau privat, la orice formă, grad şi nivel, din cauza apartenenţei acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, în raport de dispoziţiile precitate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă are calitatea de subiect pasiv al răspunderii contravenţionale, întrucât având funcţia de învăţătoare la Şcoala Gimnazială nr. 190 din municipiul Bucureşti şi fiind titulara orelor de învăţământ la clasa pregătitoare şi la clasa IB în cadrul căreia fusese repartizată minora C., putea exprima un "refuz" în sensul art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, conduita sa concretă în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor specifice profesiei putând constitui un obstacol de facto pentru accesul la sistemul de educaţie.

Sub acest aspect, se impune precizarea că premisa sancţionării contravenţionale a recurentei-reclamante reţinută de către instanţa de fond a fost reprezentată de conduita recurentei-reclamante în relaţiile sale cu minora, cu mama acesteia, precum şi cu ceilalţi părinţi sub aspectul accesului la învăţătură, concluzionându-se în mod corect că recurenta-reclamantă, fără să fi avut o conduită activă discriminatoare, a adoptat o conduită omisivă care a avut drept rezultat mutarea minorei într-o altă clasă.

Criticile recurentei-reclamante în sensul că limitarea dreptului la educaţie nu este fundamentată nu pot fi primite, întrucât judecătorul fondului a argumentat soluţia în mod detaliat.

Astfel, instanţa de fond a avut în vedere raportarea recurentei-reclamante la relaţiile cu mama minorei, cu ceilalţi părinţi şi cu instituţiile publice decidente şi furnizoare de educaţie, respectiv Şcoala Gimnazială nr. 190 şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti, din perspectiva dispoziţiilor art. 51 alin. (1) şi art. 54 din Legea nr. 1/2011.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 51 alin. (1) din Legea nr. 1/2011 "Copiii, elevii şi tinerii cu cerinţe educaţionale speciale, integraţi în învăţământul de masă, beneficiază de suport educaţional prin cadre didactice de sprijin şi itinerante, de la caz la caz", iar conform art. 54 din aceeaşi lege "(1) În funcţie de evoluţia copilului se pot face propuneri de reorientare dinspre şcoala specială spre şcoala de masă şi invers. (2) Propunerea de reorientare se face de către cadrul didactic care a lucrat cu copilul în cauză sau de către părinţii copilului/tutorele legal instituit şi de către psihologul şcolar. Decizia de reorientare se ia de către comisia de expertiză din cadrul CJRAE/CMBRAE, cu acordul familiei sau al susţinătorului legal".

Constatând cu recurenta-reclamantă avea la dispoziţie instrumente care nu ar fi putut fi ignorate de autorităţile implicate în procesul de învăţământ, în mod corect instanţa de fond a reţinut că pasivitatea acesteia manifestată, atât în raporturile cu Şcoala Gimnazială nr. 190, cât şi în raport de mama minorei a generat aptitudinea de a genera un tratament discriminatoriu faţă de minoră.

Din materialul probator administrat în cauză, rezultă că recurenta-reclamantă nu a formulat niciun demers reflectat în cerere scrisă adresată Şcolii Gimnaziale nr. 190 sau Inspectoratului Şcolar General al Municipiului Bucureşti pentru a învedera situaţia concretă a elevei minore, cerinţele sale speciale care ar fi necesitat asistenţă de specialitate permanentă, astfel încât procesul educaţional să fie eficient pentru elevă şi să nu fie afectat pentru ceilalţi 32 de elevi, insuficienţa implicării profesorului itinerant sau de sprijin în cazul de faţă, nemulţumirile părinţilor celorlalţi elevi ca urmare a riscului de a nu putea fi furnizat în beneficiul acestora a celui mai bun proces educaţional pe fondul supravegherii continue a conduitei elevei cu cerinţe educaţionale speciale.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reţine că omisiunea recurentei-reclamante de a întreprinde demersuri active şi argumentate în legătură cu situaţia minorei cu nevoi speciale, în sensul a a-i acorda suport educaţional efectiv pentru a fi integrată în colectivul elevilor din şcoala de masă sau de a propune reorientarea dinspre şcoala de masă spre şcoala specială întruneşte elementele constitutive ale discriminării conform art. 2 alin. (1), art. 4 şi art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, implicând în esenţă din partea recurentei-reclamante un «refuz» de continuare a procesului de învăţământ faţă de eleva minoră C., prin urmărirea implicită a părăsirii de aceasta a clasei respective.

În fine, nici critica vizând cheltuielile de judecată nu poate fi primită, întrucât judecătorul fondului a argumentat soluţia pe capătul de cerere privind cheltuielile de judecată.

Astfel, admiţând în parte cererea de chemare în judecată în sensul anulării parţiale a deciziei contestate pentru considerente vizând insuficienta argumentare a faptei contravenţionale, în raport de dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de fond a stabilit măsura în care partea căzută în pretenţii urmează a suporta cheltuielile de judecată.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei nr. 1303 din 04 aprilie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2020.