Limits of judicial disciplinary inspection: prohibition on censoring substantive legal reasoning and evidence interpretation under the principle of judicial independence

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciara, a solicitat desfiinţarea Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C19-4166/09.12.2019 şi a Rezoluţiei de clasare nr. 3256/A/27.09.2019 pronunţată în dosarul nr. 19-3895 al Direcţiei de Inspecţie pentru Judecători, ca neîntemeiate şi nelegale, iar pe cale de consecinţă, trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 410 din 15 iunie 2019, a respins contestaţia formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond reclamanta A. a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că reprezentanţii Inspecţiei Judiciare din cadrul CSM nu şi-au motivat soluţiile cu privire la actele efectuate de cele două judecătoare, normele juridice aplicabile şi încălcarea obligaţiilor legale. Prin urmare, recurenta solicită trimiterea dosarului la Inspecţia Judiciară pentru completarea verificărilor şi efectuarea cercetării disciplinare.

În opinia recurentei, instanţa de apel alcătuită din judecătoarele B. şi C. din cadrul Tribunalului Timiş au admis apelul declarat de apelantul D. în mod netemeinic şi nelegal, fără a exista probe doveditoare ale sumelor exacte primite de părţi de la părinţi şi probe cu privire la sumele afectate de fiecare dintre părţi la dobândirea bunurilor comune, fără a prezenta probele analizate care au stat la baza admiterii apelului, normele legale aplicabile şi raţionamentul logico-juridic aplicat, în baza cărora a fost calculată contribuţia de 75% a apelantului D. şi contribuţia de numai 25% a intimatei A..

Se mai arată că inspectorul judiciar E. a ajuns la concluzia că deşi situaţia reclamată s-ar putea circumscrie abaterii disciplinare prevăzute de art. 98 lit. t) totuşi, prin prisma principiului independentei justiţiei şi judecătorilor şi a autorităţii de lucru judecat, nu poate produce efecte din perspectiva răspunderii disciplinare a celor două judecătoare. Inspectorul Judiciar susţine că, sub umbrela principiului independenţei justiţiei, judecătorul are dreptul să judece în mod arbitrar şi să nu ţină seama de ansamblul probelor administrate în cauză, să încalce normele de drept material şi procesual aplicabile şi să dea o soluţie după cum îl taie capul, prin care încalcă în mod abuziv drepturile şi libertăţile justiţiabililor. Inspectorul judiciar E. nu a precizat şi norma juridică care prevede o astfel de excepţie de neaplicare a legii, care ar permite instanţelor de judecată să judece în mod arbitrar şi nici la raţionamentul filozofico-juridic prin care a ajuns la o astfel de concluzie.

Inspectorul Şef al Inspecţiei Judiciare a respins plângerea cu o totul altă motivare. Conform Rezoluţiei Inspectorului Şef nr. C19-4166/09.12.2019 nu se poate reţine că magistraţii au nesocotit cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă anumite dispoziţii legale ci au realizat o interpretare a normelor legale incidente şi a situaţiei de fapt deduse judecăţii". Reaua-credinţă sau grava neglijenţă în respectarea normelor de drept procesual şi material de către judecătorul care judecă cauza nu reprezintă noţiuni abstracte ci sunt elemente de natură subiectivă a abaterii disciplinare care sunt dovedite de modalitatea în care a fost aplicată sau nu norma juridică aplicabilă la situaţia de fapt dovedită sau nu de către probele care au fost administrate în cauză.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin sesizarea iniţială înregistrată la data de 14 august 2019 sub nr. 19-3895 la Direcţia de inspecţie pentru judecători a Inspecţiei Judiciare, reclamanta a solicitat efectuarea de verificări privind modul de soluţionare a dosarului nr. x/2015 în calea de atac a apelului de judecătorii Tribunalului Timiş.

Reclamanta a solicitat efectuarea verificărilor cu privire la conduita şi activitatea necorespunzătoare a doamnelor judecător B. şi C. din cadrul Tribunalului Timiş care, în opinia sa, au încălcat normele legale, regulamentele, atunci când au judecat apelul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, ocazie cu care nu au ţinut seama de ansamblul probelor administrate şi prezumţia aplicată în cauză, dând dovadă de subiectivism sau prejudecăţi, favorizându-l pe apelantul-pârât D. şi vătămându-i grav dreptul de proprietate, cauzându-i un prejudiciu material de 180.534,115 RON care nu poate fi înlăturat prin exercitarea căilor de atac.

S-a susţinut că instanţa a admis apelul declarat de apelantul D. fără să existe probe doveditoare a sumelor exacte primite de părţi de la părinţi şi fără a prezenta raţionamentul logico-juridic sau criteriile aplicate în baza cărora a fost calculată contribuţia de 75% a apelantului.

Lucrarea nr. 19-3895 a fost soluţionată de către inspectorul judiciar desemnat în condiţiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecţie, sesizarea fiind clasată, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prin rezoluţia nr. 3256/A, constatându-se că nu au rezultat indicii de săvârşire a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Împotriva măsurii dispuse, petiţionara a formulat plângere, în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, solicitând completarea verificărilor, care a fost respinsă prin rezoluţia inspectorului-şef al Inspecţiei Judiciare nr. C19-4166.

Instanţa de fond a reţinut că cele învederate de reclamantă relativ la soluţionarea dosarului nr. x/2015, invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare şi preluate în contestaţie vizează în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.- prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - Înalta Curte constată că nu este motivat în concret prin cererea de recurs, acesta incluzând toate neregularităţile procedurale care atrag sancţiunea nulităţii, precum şi nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În aceste condiţii, simpla indicare a unui articol din legea generală, lipsită însă de descrierea şi motivarea faptică a situaţiei care să dea legitimitate dispoziţiei legale invocate, nu este suficientă prin raportare la cerinţa obligatorie a motivării recursului.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a apreciat că potrivit principiului independenţei judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară:

t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală.

Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Rezultă, aşadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Stabilirea situaţiei de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti. Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Înalta Curte are în vedere faptul că atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt.

Interpretarea normelor de drept, încuviinţarea şi coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raţionamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

Înalta Curte apreciază că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esenţă garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluţionat cererile de apel, pronunţându-se asupra argumentelor invocate de părţi, motivarea hotărârii explicând şi fundamentând soluţia concretizată în dispozitivul deciziei.

Nu se poate reţine încălcarea cu ştiinţă a normelor de drept material ori procesual, nici nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, a normelor de drept material ori procesual.

Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 410 din 15 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.