Damages Claim Time-Barred; Inadmissible Appellate Challenge to Jurisdictional Ruling Rejected.

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 29 iulie 2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1349, art. 1382 C. civ. şi art. 194 C. proc. civ., obligarea pârâtelor la plata în solidar a sumei de 1.542.460,5 RON, reprezentând prejudiciu suferit de reclamantă, precum şi a dobânzii legale ce va curge de la data formulării cererii de chemare în judecată şi până la data achitării sumei, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 15 septembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a scos cauza de pe rol, dosarul fiind trimis spre competentă soluţionare la o secţie civilă a Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat la data de 25 mai 2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.

1.3. Prin cererea depusă la data de 2 noiembrie 2016, reclamanta a precizat acţiunea, arătând că aceasta se întemeiază pe dispoziţiile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, solicitând obligarea pârâtelor la acoperirea prejudiciului reprezentând beneficiu nerealizat.

1.4. Prin încheierea din 11 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a aceleiaşi instanţe şi a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii, înaintând dosarul spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

1.5. Prin sentinţa civilă nr. 7 din 23 ianuarie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a soluţionat conflictul negativ de competenţă ivit între cele două secţii ale tribunalului, stabilind competenţa de soluţionare în favoarea primei instanţe sesizate, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la data de 28 februarie 2017.

1.6. Prin notele de şedinţă depuse pentru termenul din 30 mai 2017, reclamanta a precizat acţiunea formulată conform solicitărilor instanţei de judecată de la termenul din 2 mai 2017, sub aspectul temeiului de drept şi a actului vătămător.

1.7. Prin sentinţa civilă nr. 3400 din 30 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 28 septembrie 2017.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4581 din 2 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţiile necompetenţei materiale şi funcţionale, ca neîntemeiate;

(ii) a constatat că taxa judiciară de timbru datorată este în cuantum de 300 RON, a admis cererea de restituire formulată de reclamantă şi a dispus restituirea către reclamantă a sumei de 651,4 RON, cu titlu de taxă judiciară de timbru achitată suplimentar, aceasta nefiind datorată;

(iii) a respins excepţia tardivităţii invocării excepţiilor inadmisibilităţii cererii, pentru lipsa procedurii prealabile şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată;

(iv) a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive şi a inadmisibilităţii pentru lipsa procedurii prealabile, invocate de pârâtele Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca neîntemeiate;

(v) a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului;

(vi) a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Garda Naţională de Mediu - Comisariatul General şi Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, ca prescrisă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi a sentinţei civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţelor recurate şi, în principal, admiterea excepţiei tardivităţii invocării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi respingerea acestei excepţii, ca tardiv invocată, iar în subsidiar, respingerea excepţiei prescripţiei, ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei către prima instanţă, în vederea soluţionării pe fond.

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa civilă nr. 3400/30.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub aspectul modului în care această instanţă a soluţionat excepţia tardivităţii completării întâmpinării, susţinând în mod greşit că obiectul cererii de chemare în judecată ar fi fost stabilit de Curtea de Apel Bucureşti în cadrul regulatorului de competenţă.

În privinţa ambelor sentinţe recurate, reclamanta a invocat greşita interpretare a prevederilor art. 204 şi art. 247 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 2513 C. civ.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în mod greşit că excepţia prescripţiei putea fi invocată de pârâta ANPM până la primul termen de judecată în faţa instanţei competente. Pârâta ANPM a luat cunoştinţă de cererea prin care reclamanta a completat temeiurile de drept ale cererii la data de 02.11.2016, termen la care ambii pârâţi au solicitat respingerea cererii modificatoare. Potrivit art. 204 C. proc. civ., pârâţii aveau obligaţia de a depune întâmpinare, sub sancţiunea decăderii, cu cel puţin 10 zile înaintea termenului fixat, după comunicarea cererii modificate.

A susţinut recurenta că, indiferent de declinările ulterioare de competenţă, pârâta ANPM nu a îndeplinit obligaţia de a depune întâmpinare în termenul prevăzut de art. 204 C. proc. civ., fiind decăzută din dreptul de a invoca excepţii de ordine privată. Dispoziţiile art. 204 C. proc. civ. şi art. 2513 C. civ. nu permit invocarea excepţiei în faţa instanţei competente, ci la următorul termen fixat, la care părţile vor fi citate sau de care au cunoştinţă.

La termenul din 02.11.2016, pârâta Garda Naţională de Mediu a depus note scrise faţă de cererea precizatoare, astfel încât şi pârâta ANPM avea posibilitatea şi obligaţia de a formula eventuale apărări la acel termen, când i-a fost comunicată cererea sau, cel mai târziu la următorul termen, din 14.12.2016. Chiar dacă s-ar aprecia că nici termenul din 14.12.2016 nu era cel la care trebuia formulată excepţia, nu există o justificare pentru care pârâta ANPM nu a invocat excepţia prescripţiei la termenul următor, din 04.01.2017.

În opinia reclamantei, instanţa de fond a reţinut în mod greşit, adăugând la lege, că dispoziţiile art. 2513 C. civ. trebuie citite în relaţionare cu prevederile C. proc. civ., astfel încât prescripţia poate fi invocată la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa instanţei competente. Legiuitorul nu a stabilit o astfel de condiţie, iar pârâta ANPM nu a fost împiedicată în niciun fel să invoce excepţia prescripţiei.

A mai susţinut recurenta că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că reclamanta a modificat substanţial cererea de chemare în judecată, întrucât, prin cererea precizatoare, aceasta doar a adăugat la temeiul de drept deja existent, dispoziţiile Legii nr. 554/2004. Nu a existat nicio completare sau modificare în vreun fel a situaţiei de fapt sau de drept, astfel încât, la data de 02.05.2017, la care s-a depus completarea la întâmpinare, nu existau precizări succesive ale cererii de chemare în judecată şi nu se poate vorbi de o stabilire a obiectului cererii de chemare în judecată prin regulatorul de competenţă, cum a reţinut eronat instanţa de fond. În subsidiar, în măsura în care ar exista posibilitatea invocării unei excepţii de ordine privată la al patrulea termen de judecată, era obligatorie formularea unei cereri de repunere în termen.

Recurenta-reclamantă a criticat şi greşita aplicare a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, considerând a fi fost încălcate regulile de calcul ale termenului prescripţiei.

Sub un prim aspect, recurenta susţine că excepţia prescripţiei a fost întemeiată de pârâta ANPM pe dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 554/2004, dar nu a fost motivată, iar instanţa de fond a constatat încălcarea altui articol de lege decât cel invocat de pârâtă, modificând, astfel, cauza excepţiei invocate.

Sub un al doilea aspect, recurenta a arătat că, în contenciosul administrativ, momentul cunoaşterii întinderii pagubei este diferit de cel al cunoaşterii actului vătămător, iar instanţa de fond a confundat ipoteza prevăzută de art. 11 din Legea nr. 554/2004, în care persoana vătămată a cerut repararea pagubei împreună cu anularea actului administrativ vătămător, cu cea prevăzută de art. 19 din acelaşi act normativ, în care persoana vătămată a cerut despăgubiri după ce a cerut anularea actului.

În speţă, reclamanta nu a putut solicita despăgubiri în cadrul acţiunii în anularea actului, întrucât litigiul privind anularea procesului-verbal de constatare a contravenţiei nu permite formularea unei acţiuni în pretenţii, iar prejudiciul nu putea fi cuantificat şi nici determinat până la înlăturarea actului din circuitul juridic. Prin urmare, în măsura în care procesul-verbal sancţionator se bucura de prezumţia de legalitate, era esenţială constatarea de către instanţa de judecată a caracterului nelegal al actului vătămător, iar termenul de un an se calculează de la data la care instanţele au statuat definitiv asupra inexistenţei unei culpe a reclamantei şi a nelegalităţii actului administrativ. Altfel, ar fi însemnat ca reclamanta să îşi invoce proprie culpă în acţiunea vizând repararea unui prejudiciu.

A învederat recurenta că, pentru a solicita acordarea de despăgubiri în faţa instanţei de contencios administrativ, este obligatorie existenţa unei fapte ilicite constatate de instanţa de judecată, cu atât mai mult cu cât actele emise de o autoritate publică se bucură de prezumţia de legalitate, iar fără anularea procesului-verbal de contravenţie nu se putea solicita repararea unui prejudiciu produs de către autoritatea publică.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, iar în privinţa recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a solicitat respingerea, ca nefondat.

4.2. Intimata-pârâtă Garda Naţională de Mediu a depus întâmpinare la cererea de recurs, solicitând respingerea căii de atac, ca nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare.", iar potrivit art. 132 alin. (3) C. proc. civ.:

"(3) Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicţională competent."

În cauză, prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, recurată de reclamantă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, iar în raport de prevederile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., anterior citate, această hotărâre nu poate fi supusă niciunei căi de atac, un astfel de demers fiind inadmisibil.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta a învederat că ceea ce s-a recurat din sentinţa civilă nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, nu este dispoziţia de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei, ci respingerea, prin încheierea ce face parte integrantă din sentinţă, a excepţiei tardivităţii, invocată de reclamantă cu privire la completarea la întâmpinare depusă de pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, prin care s-au invocat excepţii de ordine privată la al patrulea termen de judecată. Această susţinere corespunde conţinutului cererii de recurs, însă nu modifică concluzia inadmisibilităţii căii de atac, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora poate fi atacată cu recurs hotărârea pronunţată "în primă instanţă". Or, această hotărâre este cea a Curţii de Apel Bucureşti, instanţă care a pronunţat soluţia de respingere a acţiunii, ca prescrisă şi a cărei legalitate este analizată în recurs, conform art. 483 C. proc. civ.

Totodată, chiar dacă, prin practicaua sentinţei civile nr. 3400/30.05.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, această instanţă a respins excepţia tardivităţii completării la întâmpinare, după declinarea competenţei de soluţionare a cauzei această chestiune a fost repusă în discuţia părţilor de instanţa competentă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 4581/27.11.2017, constatându-se că invocarea excepţiei prescripţiei prin completarea la întâmpinare depusă la data de 02.05.2017 s-a făcut cu respectarea termenului prevăzut de lege. Aşadar, soluţia cu caracter vătămător, a cărei nelegalitate o invocă reclamanta, este cea a Curţii de Apel Bucureşti, care a pronunţat sentinţa de fond în calitate de instanţă competentă, potrivit legii, iar nu cea a Tribunalului Bucureşti, ale cărui statuări, anterioare declinării competenţei, nu sunt menţinute.

Potrivit art. 457 alin. (1) C. proc. civ.:

"Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.", iar conform art. 129 din Constituţia României:

"Împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii."

Din cuprinsul textelor de lege menţionate anterior, rezultă că părţile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate, reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază a fi întemeiată excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, cu consecinţa respingerii recursului, ca inadmisibil.

II.2. Referitor la recursul declarat împotriva sentinţei civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal

Prima chestiunea litigioasă ce face obiectul cererii de recurs priveşte respectarea termenului prevăzut de lege pentru invocarea, de către pârâta Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, recurenta-reclamantă susţinând că această excepţie de ordine privată a fost invocată printr-o completare la întâmpinare depusă cu nerespectarea prevederilor art. 204 şi art. 247 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 2513 C. civ.

Recurenta a susţinut că prevederile art. 2513 C. civ. nu prevăd posibilitatea invocării excepţiei prescripţiei în faţa "instanţei competente", o astfel de susţinere a primei instanţe echivalând cu o adăugire la textul de lege; a mai susţinut recurenta că, în raport de dispoziţiile art. 204 C. proc. civ., pârâta ANPM a luat cunoştinţă de cererea precizatoare a acţiunii la termenul de judecată din 02.11.2016, dar a depus completarea la întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei, abia la termenul din 02.05.2017, deşi mai fuseseră două termene de judecată anterioare, la 14.12.2016 şi 04.01.2017.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate, textele de lege invocate de reclamantă nefiind interpretate în contextul parcursului procesual al cauzei, care a suferit declinări succesive până la momentul la care a ajuns în faţa instanţei competente, declinări datorate modificării cererii introductive.

După cum în mod corect s-a reţinut şi în cuprinsul sentinţei recurate, cererea introductivă de instanţă a fost înregistrată de reclamantă pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti, însă a fost întemeiată pe dispoziţiile C. civ. referitoare la răspunderea civilă delictuală, respectiv art. 1349 şi art. 1382 C. civ.. Această împrejurare a determinat o primă declinare a competenţei de soluţionare a cauzei, prin admiterea excepţiei necompetenţei materiale procesuale, către secţia civilă a aceleiaşi instanţe.

Ulterior înregistrării cauzei pe rolul secţiei civile a Tribunalului Bucureşti, reclamanta a depus o cerere precizatoare, la data de 02.11.2016, prin care a arătat că invocă prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ca temei de drept al acţiunii şi a invocat excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei civile a tribunalului. La termenul de judecată din 02.11.2016, instanţa de fond nu a acordat pârâţilor un termen pentru formularea întâmpinării faţă de cererea modificatoare a acţiunii, ci a pus în discuţie excepţia necompetenţei după obiect, invocate de reclamantă. Această excepţie a fost respinsă, cu motivarea că este necesară discutarea în prealabil a formulării cererii modificatoare cu respectarea prevederilor art. 204 C. proc. civ.

La termenul din 14.12.2016, cauza s-a amânat pentru a se efectua verificări cu privire la înregistrarea şedinţei de judecată de la termenul anterior.

La termenul din 4 ianuarie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a pus în discuţie cererea precizatoare, sub aspectul formulării acesteia în termen şi a constatat că acţiunea a fost modificată cu respectarea termenului prevăzut de art. 204 C. proc. civ.. Prin aceeaşi încheiere, instanţa a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei civile a Tribunalului Bucureşti. Admiterea acestei excepţii a condus la ivirea unui conflict negativ de competenţă, soluţionat de Curtea de Apel Bucureşti în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti.

După reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 02.05.2017, pârâta ANPM a depus completare la întâmpinare, invocând, printre altele, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. La termenul de judecată din 02.05.2017, instanţa a solicitat reclamantei să formuleze precizări suplimentare ale cererii. Aceste precizări au fost depuse la termenul din 30 mai 2017, termen la care tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bucureşti.

Din înfăţişarea parcursului procesual al cauzei, până la înregistrarea acesteia pe rolul instanţei competente material şi funcţional să o soluţioneze, Înalta Curte reţine două aspecte procedurale esenţiale, de natură a invalida criticile reclamantei din recurs.

În prim rând, nu poate fi primită susţinerea recurentei, în sensul că cererea de chemare în judecată nu ar fi suferit modificări succesive ale temeiului de drept şi motivelor de fapt. Aceste precizări/modificări au privit temeiul de drept al cererii, iniţial fiind invocate doar dispoziţiile C. civ. referitoare la despăgubirile datorate în temeiul răspunderii civile delictuale, ulterior fiind invocate şi dispoziţiile art. 8 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, care reglementează dreptul la despăgubiri pentru emiterea unui act administrativ nelegal de către o autoritate publică. Precizările reclamantei reprezintă o modificare esenţială a cauzei cererii de chemare în judecată şi au determinat calificarea litigiului, prin regulatorul de competenţă, ca fiind de contencios administrativ.

În al doilea rând, invocarea excepţiei prescripţiei dreptului material al acţiunii în contencios administrativ trebuie să se facă în cadrul unui litigiu având această natură, iar nu al unuia civil, ceea ce presupune stabilirea prioritară a naturii pricinii deduse judecăţii. În speţă, la termenul la care reclamanta a precizat acţiunea în faţa secţiei civile a tribunalului (02.11.2016), instanţa a considerat necesar a stabili, cu prioritate, dacă cererea precizatoare a respectat termenul de depunere prevăzut de art. 204 C. proc. civ., anterior discutării competenţei material procesuale a secţiei civile. La termenul din 04.01.2017, stabilind că modificarea acţiunii s-a făcut în termen, secţia civilă a tribunalului a constatat lipsa competenţei sale de soluţionare a cauzei şi a sesizat instanţa superioară, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă ivit între secţiile civilă şi de contencios administrativ ale aceluiaşi tribunal.

Aşadar, la termenele din 02.11.2016, 14.12.2016 şi 14.01.2017, în faţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, natura de contencios administrativ a pricinii nu era lămurită, întrucât, pentru a lua în considerare cererea precizatoare formulată de reclamantă, era necesar a se stabili dacă aceasta reprezintă o modificare a acţiunii iniţiale şi dacă sunt respectate prevederile art. 204 C. proc. civ.. Acest aspect a fost clarificat abia la termenul din 14.01.2017, iar instanţa nu a acordat un termen pârâţilor pentru a formula întâmpinări faţă de acţiunea modificată, rămânând în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei.

Înalta Curte constată că natura litigiului a fost definitiv stabilită prin regulatorul de competenţă, iar pârâta ANPM a depus completarea la întâmpinare la data de 02.05.2017, în faţa instanţei stabilite ca fiind competentă după obiect în soluţionarea cauzei prin decizia Curţii de Apel Bucureşti.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că intimata-pârâtă ANPM nu avea obligaţia depunerii unei întâmpinări până la momentul la care s-a stabilit, pe de-o parte, că cererea modificatoare a acţiunii a fost depusă în termen şi, pe de altă parte, că litigiul este de competenţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal, nefiind suficientă simpla luare la cunoştinţă de precizarea acţiunii, astfel cum în mod eronat susţine recurenta-reclamantă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că prevederile art. 2513 C. civ. nu prevăd condiţia formulării excepţiei prescripţiei "în faţa instanţei competente", însă instanţa de fond nu a susţinut că textul de lege ar avea un astfel de conţinut. Prin sentinţa recurată, prima instanţă a coroborat acest articol cu normele procedurii civile, dar şi cu contextul procesual anterior expus, concluzionând în mod corect că invocarea excepţiei trebuie făcută în faţa instanţei competente, în cazul în care acţiunea introductivă suferă modificări faţă de conţinutul pe care pârâţii îl cunoşteau din etapa administrativă de regularizare a cererii, modificări care determină atât schimbarea naturii litigiului, cât şi a competenţei instanţei de judecată.

Înalta Curte va achiesa la aceste concluzii, constatând că dispoziţiile art. 204 şi art. 247 alin. (2) C. proc. civ., precum şi art. 2513 C. civ., nu pot fi aplicate fără a se ţine seama de modificarea, pe parcursul procesului, a pretenţiilor reclamantei şi a efectelor produse de aceste modificări cu privire la cauza acţiunii, natura pricinii, competenţa instanţei de judecată şi, pe cale de consecinţă, cu privire la termenul în care pârâţii puteau formula apărări în cadrul cărora să invoce excepţii de ordine privată.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile reclamantei referitoare la tardivitatea depunerii de către pârâta ANPM a completării la întâmpinare, constatând că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii în privinţa termenului în care poate fi invocată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În ceea ce priveşte criticile din recurs referitoare la greşita respingere a acţiunii, ca fiind prescrisă, Înalta Curte le apreciază a fi, de asemenea, nefondate.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentei privitoare la greşita aplicare de către instanţa de fond a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, precum şi la deosebirea de reglementare între prevederile art. 11 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 care, în opinia recurentei, a determinat aplicarea greşită a legii în cauză. Într-adevăr, aceste texte de lege normează în cazuri diferite, art. 11 alin. (1) priveşte termenul de formulare a acţiunii în despăgubiri depusă odată cu acţiunea în anularea actului administrativ, iar art. 19 vizează termenul acţiunii în despăgubiri formulate pe cale separată. Însă aceste articole nu pot fi analizate distinct, ci într-o modalitate congruentă, cu atât mai mult cu cât art. 19 alin. (2) fac trimitere la termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Cererile prin care se poate solicita anularea unui act administrativ şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termenul de prescripţie de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, calculat conform lit. a) - e), iar pentru motive temeinice, cererea poate fi introdusă peste termenul de prescripţie amintit, dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal, conform art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ. Dacă, însă, persoana vătămată formulează acţiunea în despăgubiri separat de acţiunea în anularea actului administrativ pretins prejudiciabil, cererea adresată instanţei trebuie depusă în termenul de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripţie curgând de la data la care aceasta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Confuzia pe care reclamanta o face se datorează împrejurării că termenul de depunere a acţiunii, prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, coincide cu termenul de prescripţie de un an al dreptului material la acţiune, reglementat de art. 19 din acelaşi act normativ. Cu privire la această chestiune, prin paragraful nr. 80 al deciziei nr. 22/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii, a reţinut că:

"Trimiterea pe care alin. (2) al art. 19 din Legea nr. 554/2004 o face la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2), printr-o tehnică legislativă ce poate genera confuzii, poate fi interpretată numai ca referindu-se la durata de un an a termenului de prescripţie şi nicidecum extinsă la natura juridică şi la punctul de plecare. În caz contrar, s-ar ajunge la o contradicţie cu alin. (1) al art. 19, care stabileşte natura termenului ca fiind de prescripţie, în timp ce art. 11 alin. (2) reglementează un termen substanţial de decădere, care curge de la data comunicării actului administrativ."

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile recurentei referitoare la faptul că excepţia prescripţiei, invocată de pârâta ANPM prin întâmpinare, are un conţinut diferit de excepţia prescripţiei analizată de instanţă şi că instanţa de fond a schimbat cauza juridică a excepţiei invocate de pârât. Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate privi decât determinarea momentului de la care a început să curgă termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, neavând legătură cu termenul de decădere prevăzut de art. 11 alin. (2) pentru depunerea acţiunii în anularea actului administrativ şi repararea pagubei cauzate.

Cât priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie al dreptului material la acţiune, instanţa de fond l-a considerat a fi cel al luării la cunoştinţă de actul administrativ vătămător, respectiv 08.04.2013, data întocmirii procesului-verbal de contravenţie nr. x/08.04.2013 sau, cel târziu, data de 07.05.2013, când pârâta ANPM a notificat agenţilor economici implicaţi în activitatea de livrare a celor două contracte recomandarea de a nu mai efectua transporturi, având în vedere suspendarea activităţii reclamantei. A susţinut recurenta că acest moment nu poate fi avut în vedere la calculul termenului de prescripţie întrucât, până la data anulării definitive a procesului-verbal de sancţionare contravenţională, acest act administrativ se bucura de prezumţia de legalitate, iar paguba nu putea fi cuantificată, acţiunea în despăgubiri fiind condiţionată de rămânerea definitivă a soluţiei de anulare a actului administrativ vătămător.

Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, asupra chestiunii vizând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie stabilit de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea unui recurs în interesul legii, care, prin decizia nr. 22/209, a reţinut că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

În considerentele acestei decizii, s-au reţinut următoarele aspecte relevante pentru soluţionarea prezentei cauze:

"78. (...) calea procesuală reglementată prin art. 19 din lege este una de excepţie, la care ar trebui să se recurgă numai atunci când speţa oferă elemente apte să conducă la concluzia că reclamantul nu avea, în mod rezonabil, posibilitatea să cunoască întinderea pagubei încă de la data formulării acţiunii în anulare, în cadrul termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 554/2004.

79. (...) . Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale. (...)

89. În sistemul actualului C. civ., momentul începutului prescripţiei extinctive, în lipsa unei reguli speciale, trebuie determinat de instanţa de judecată numai pe baza unui probatoriu complex, deoarece trebuie stabilită nu numai data naşterii dreptului la acţiune, ci şi dacă titularul lui avea cunoştinţă ori trebuia să cunoască acest fapt.

90. În concluzie, aşa cum a arătat şi autorul sesizării, momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Aplicând aceste considerente la speţa de faţă, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat repararea pagubei produsă prin pierderea contravalorii transporturilor ce ar fi fost realizate în anul 2013, conform contractelor încheiate cu partenerii săi comerciali, cuantificate la suma de 1.542.460,5 RON. Or, această pagubă era cunoscută sau trebuia să fie cunoscută reclamantei încă de la data emiterii procesului-verbal de sancţionare contravenţională (08.04.2013) sau, în subsidiar, de la data notificării partenerilor comerciali ai reclamantei de către autoritatea publică (07.05.2013), acte care au condus la suspendarea raporturilor contractuale şi, prin urmare, la neîncasarea sumelor aferente transporturilor contractate.

Stabilirea caracterului nelegal al procesului-verbal de sancţionare contravenţională, prin sentinţa civilă nr. x/06.12.2013, pronunţată de Judecătoria Constanţa, definitivă prin decizia civilă nr. 1259/16.12.2014, pronunţată de Tribunalul Constanţa, nu a modificat în vreun fel cuantumul prejudiciului invocat de reclamantă, astfel cum a fost calculat prin cererea introductivă. Prejudiciul s-a raportat la contravaloarea transporturilor ce urmau a fi efectuate în anul 2013, conform Notificării IT015297, potrivit Contractului de brokeraj nr. CTGP 27*11/11.07.2011, din care reclamanta a scăzut sumele datorate către B. S.A., în temeiul Contractului de prestări servicii nr. x/04.12.2009. Aşadar, suma pe care recurenta ar fi încasat-o din executarea transporturilor era cunoscută de societate la data emiterii procesului-verbal prin care a fost suspendată activitatea acesteia, iar soluţia definitivă de anulare a actului administrativ pretins vătămător are relevanţă în ceea ce priveşte fapta delictuală producătoare de prejudicii, însă nu determină cu necesitate condiţia existenţei şi cuantumului pagubei.

În concluzie, termenul de prescripţie a formulării acţiunii în despăgubiri nu curge, în cauza de faţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a procesului-verbal de constatare a contravenţiei, fiind legală soluţia instanţei de fond referitoare la respingerea, ca prescrisă, a cererii introduse la data de 29.07.2015.

Pentru aceste motive, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3400 din 30 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 4581 din 27 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2020.