Insolvency guarantee fund liability for late payment penalties and court costs as excluded from statutory insurance claims due to untimely payment request

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 12 iunie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat anularea Deciziei nr. 5955 din 19.05.2017, cu consecinţa admiterii cererii de plată nr. x/28.06.2016, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. La data de 29 iunie 2017, reclamanta a modificat cererea introductivă de instanţă, în sensul restrângerii pretenţiilor la petitul referitor la anularea Deciziei nr. 5955 din 19.05.2017, emisă de pârât, fără a mai solicita obligarea pârâtului la plata sumelor solicitate prin cererea de plată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 9 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4250 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

Recurenta-reclamantă a prezentat critici referitoare la calificarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată drept creanţe de asigurare, invocând dispoziţiile art. 13 alin. (1) şi art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi susţinând a fi greşită interpretarea instanţei de fond, potrivit căreia aceste sume reprezintă obligaţii ale asigurătorului falit, pe care Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu trebuie să le suporte.

În opinia recurentei, instanţa de fond a interpretat greşit noţiunea de creanţe de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, prevăzută de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, omiţând că, în materia contractelor de asigurare de răspundere civilă obligatorie, clauzele contractuale au un conţinut obligatoriu, reglementat de lege, iar obligaţia de a achita penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată reprezintă o clauză în contractul de asigurare.

Recurenta a solicitat a fi avută în vedere şi decizia nr. 34/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia cheltuielile de judecată se circumscriu noţiunii de obligaţie principală în titlul executoriu şi pot fi supuse actualizării în cadrul executării silite. Prin urmare, cheltuielile de judecată solicitate prin cererea de plată adresată FGA se circumscriu noţiunii de obligaţie principală şi cad în sarcina pârâtului.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, deşi FGA nu are calitatea de continuator al asigurătorului falit, acesta nu este exonerat de la plata sumelor solicitate, în condiţiile în care art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevede că Fondul are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar această obligaţie are în vedere o protejare in integrum, care include şi plata penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată.

În mod greşit s-a apreciat de către instanţa de fond că obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată nu are legătură cu raportul de asigurare, în condiţiile în care aceste sume îşi au izvorul în acelaşi raport obligaţional cu creanţa de asigurare.

Totodată, prevederile art. 2214 C. civ. au fost greşit invocate de instanţa de fond, întrucât sunt norme de drept general, faţă de normele de drept speciale în materie. Concluzia instanţei de fond, în sensul că despăgubirea se raportează strict la contravaloarea pierderii suferite prin producerea riscului asigurat este eronată, având în vedere regimul juridic al contractului de asigurare de răspundere civilă obligatorie, ale cărui condiţii sunt reglementate prin legea specială.

În fine, recurenta-reclamantă a susţinut că obligaţia de plată a FGA nu se limitează strict la creanţele de asigurare, o astfel de interpretare restrictivă contravenind raţiunii instituirii unei scheme de garantare şi principiilor sale de funcţionare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului (calificată de instanţa de recurs drept o apărare de fond) şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 5955/19.05.2017, contestată în cauză, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a respins cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A., motivând că cererea de plată a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări a căror plată cade în sarcina FGA.

Reclamanta a atacat decizia emisă de pârât sub ambele motive de respingere, atât cel de ordin procedural, referitor la termenul de depunere a cererii de plată, cât şi cel de ordin substanţial, referitor la calificarea sumelor solicitate ca având natura unor creanţe de asigurare, iar instanţa de fond a analizat argumentele de nelegalitate ale reclamantei şi le-a respins, ca neîntemeiate. În esenţă, instanţa de fond a reţinut că cererea de plată a fost depusă de reclamantă în afara termenului prevăzut de lege şi că, potrivit art. 2 alin. (3), art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 şi art. 2214 C. civ., penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanta nu a formulat critici referitoare la tardivitatea formulării cererii de plată, deşi reprezenta un motiv de nelegalitate a deciziei atacate, invocat prin cererea de chemare în judecată şi pe care instanţa de fond l-a respins, ca neîntemeiat. Toate criticile recurentei au vizat doar chestiunea litigioasă a naturii de creanţe de asigurări a sumelor solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată, fără a contesta soluţia instanţei de fond, din perspectiva termenului de depunere a cererii de plată.

Nefiind contestată în calea de atac, soluţia pronunţată cu privire la nerespectarea termenului de depunere a cererii de plată are caracter definitiv, consolidând, astfel, legalitatea deciziei emisă de pârât sub aspectul tardivităţii cererii reclamantei.

Prin urmare, analiza criticilor din recurs formulate de reclamantă cu privire la natura sumelor solicitate la plată este lipsită de finalitate, întrucât, chiar în ipoteza constatării caracterului fondat al acestor argumente, consecinţa potenţială nu ar fi aceea a reformării soluţiei instanţei de fond, ci doar, cel mult, a modificării parţiale a unora dintre considerentele expuse în susţinerea soluţiei, respectiv a celor referitoare la natura de creanţe de asigurări a sumelor solicitate la plată. Eventuala constatare a nelegalităţii acestui motiv de respingere a cererii de plată nu conduce la anularea deciziei contestate, acest act administrativ fiind menţinut ca urmare a constatării, cu caracter definitiv, a depunerii tardive a cererii de plată.

În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea pe care reclamanta o solicită instanţei de control judiciar, pe calea recursului, cu privire la încadrarea penalităţilor de întârziere şi a cheltuielilor de judecată în categoria creanţelor de asigurare, nu este aptă să conducă la anularea deciziei contestate, astfel încât analiza criticilor expuse în calea de atac este redundantă.

Pentru aceste motive, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 4250 din 9 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 octombrie 2020.