Fiscal appeal suspension: invalidity of administrative stay pending criminal investigation without decisive impact on tax assessment

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată reclamanta A. S.R.L. prin Administrator Special B., a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Administraţia Naţională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei nr. 90 15.03.2017, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei administrative formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/25.11.2016, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.11.2016 în ceea ce priveşte TVA stabilită suplimentar în sumă de 1.241.050 RON şi obligarea pârâtei să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă formulată cu privire la suma pentru care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 621 din 14 februarie 2018, a admis acţiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. prin Administrator Special B., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a anulat Decizia nr. 90/15.03.2017 emisă de ANAF - DGSC, a obligat pârâta să procedeze la analiza pe fond a contestaţiei nr. x din 30.01.2017 şi la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că ar fi corectă susţinerea reclamantei că în speţă măsura suspendării ar fi fost pur formală şi că organul de soluţionare s-a întemeiat exclusiv pe concluziile organelor fiscale din decizia de impunere şi raportul de inspecţie fiscală, fără să se facă referire în decizia de soluţionare la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Măsura de suspendare a fost luată în condiţiile în care constatările organelor de inspecţie fiscală privind tranzacţiile efectuate fac obiectul sesizării penale nr. 5459/25.11.2016, înaintată Parchetului de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, împreună cu PV nr. 539/24.11.2016, având aceleaşi constatări cu cele din Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.11.2016, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/25.11.2016 contestată, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

Organele de inspecţie fiscală au constatat că A. S.R.L. a înregistrat ca şi TVA deductibilă suma de 1.039.922 RON reprezentând TVA aferentă unei tranzacţii fără conţinut economic.

De asemenea, societatea a solicitat acordarea finanţării nerambursabile de către Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltarea Rurală şi Pescuit pentru punerea în aplicare a Cererii de finanţare nr. x, pentru proiectul "înfiinţare unitate de procesare primară a masei lemnoase prin Schema de Ajutor de Stat" nr. N578/2009, aferenta măsurii 123, având ca titular A. S.R.L., proiectul fiind declarat eligibil. Contractul a fost iniţiat din luna martie 2012, pentru suma de 13.025.757 RON. Începând cu acesta dată, societatea a efectuat cheltuieli aferente derulării acestui proiect înregistrate în contul 231 -"Investiţii în curs". În luna septembrie 2015 a înregistrat în evidenţa contabilă stornarea obligaţiei de plată pe care Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltarea Rurală şi Pescuit ar fi avut-o înregistrată în condiţiile declarării proiectului eligibil. Prin întocmirea acestui articol contabil şi anularea acestei obligaţii, contribuabilul a recunoscut încetarea dreptului de finanţare.

În perioada derulării inspecţiei fiscale, s-a constatat înregistrarea anumitor facturi fiscale emise de către C. S.R.L., cod x reprezentând contravaloare servicii proiectare, conform contract 249-1004-21T. Aferent acestor servicii au fost emise facturi fiscale în valoare totală de 965.889 RON pentru care s-a dedus TVA în sumă de 186.946 RON.

Întrucât înregistrarea acestor facturi generează ca efect fiscal majorarea TVA deductibilă cu suma de 186.946 RON, în condiţiile în care proiectul "înfiinţare unitate de procesare primara a masei lemnoase prin Schema de Ajutor de Stat" nr. N578/2009 nu s-a finalizat, rezultă că acest contract nu s-a derulat în scopul realizării de venituri impozabile, drept pentru care s-a stabilit un TVA fără drept de deducere în sumă de 186.946 RON, cu termen scadent 26.10.2015.

Contrar celor stabilite de instanţa de fond, recurenta precizează că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecţie fiscală nr. x/25.11.2016 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/25.11.2016 contestată şi existenţa elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de legea penală, cu modificările şi completările ulterioare, există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependenţă constă în faptul că, în cauză, se ridică problema înregistrării în evidenţa contabilă de documente care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat în sumă de 1.241.050 RON, reprezentând TVA.

Astfel, s-a constatat faptul că operaţiunile înscrise în documentele prezentate în timpul controlului nu se confirmă din punct de vedere al realităţii, societatea neputând prezenta documente justificative din care să rezulte că echipamentul achiziţionat de la D. a părăsit sediul social al A. S.R.L. din Jud. Buzău, oraş Nehoiu, str. x.

Având în vedere cele constatate, organele de inspecţie fiscală au concluzionat că operaţiunile au fost numai declarate, nu şi realizate în fapt, scopul fiind acela de a beneficia de deducerea şi ulterior rambursarea de sume necuvenite de la bugetul de stat.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituţională a reţinut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluat de art. 28 alin. (1) din Legea 135/2010 privind C. proc. pen. potrivit cărora hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiuni civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

În opinia recurentei prezenta speţă se circumscrie considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale mai sus enunţate, ţinând seama de faptul că organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău, cu adresa BZG AIF 1431/26.11.2016 au transmis Sesizarea penală nr. 5459/25.11.2016 către Parchetul de pe lângă Judecătoria Pătârlagele, în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale unei infracţiuni prevăzute de art. 8 şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările şi completările ulterioare.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii şi practică judiciară.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că în perioada 22.07.2016- 18.11.2016, reclamanta, având în vedere decontul de TVA cu opţiune de rambursare nr. x, depus în data de 25.02.2015, prin care a solicitat rambursarea soldului sumei negative de TVA, în cuantum de 25.559 RON, aprobată la rambursare cu inspecţie fiscală ulterioară şi decontul de TVA cu opţiune de rambursare aferent lunii mai 2016, nr. x, depus în data de 24.06.2016, prin care a solicitat rambursarea soldului sumei negative de TVA, în cuantum de 181.449 RON, a făcut obiectul unei inspecţii fiscale ce a vizat perioada 01.04.2014-31.03.2016, finalizată prin emiterea Deciziei de Impunere nr. x/25.11.2016, în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.11.2016, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei obligaţii fiscale suplimentare în cuantum de 1.241.050 RON reprezentând TVA.

Împotriva actelor administrative fiscale, reclamanta a formulat contestaţie, pe cale administrativă, în conformitate cu dispoziţiile art. 269 din Codul de Procedură Fiscală, aceasta fiind înregistrată sub nr. A-SLP 235/30.01.2017 la serviciul de Registratura al ANAF-DGSC, iar prin Decizia nr. 90/15.03.2017 emisă de ANAF-DSC s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impunere stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/25.11.2016 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/25.11.2016 de organele de inspecţie fiscală din cadrul Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Buzău pentru suma de 1.241.050 RON, reprezentând TVA, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea definitivă a motivului care a determinat suspendarea, în condiţiile legii.

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a apreciat, în raport de conţinutul actului de sesizare a organelor de cercetare penală dar şi de cele rezultate din raportul de inspecţie fiscală că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 din Legea nr. 207/2015 potrivit căruia: " (1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

În cauza de faţă, pârâta nu a justificat condiţionalitatea ca infracţiunea sesizată organelor de cercetare penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Înalta Curte apreciază că simpla sesizare a organelor de cercetare penală, în vederea constatării existenţei vreunei infracţiunii, nu justifică măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale.

Prevederile art. 277 din Legea nr. 207/2015, pot constitui temei al suspendării soluţionării contestaţiei administrativ fiscale, însă nu este suficient ca organul fiscal să fi sesizat organele de cercetare penală cu privire la săvârşirea unei infracţiuni ci este necesar ca dezlegarea dată de organele de cercetare penală cu privire la existenţa faptei, identitatea şi vinovăţia autorului să constituie în sine un temei pentru continuarea procedurii administrative, acesta fiind înţelesul noţiunii de "înrâurire hotărâtoare" asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Organele de cercetare penală nu pot înlocui analiza pe care trebuie să o efectueze organul fiscal învestit cu soluţionarea contestaţiei, care este pe deplin competent a verifica situaţia de fapt fiscală şi aspectele relevante în cauză.

Înalta Curte nu reţine ca fiind întemeiat argumentul în sensul că doar organele de cercetare penală ar avea posibilitatea de a stabili realitatea operaţiunilor derulate de reclamantă întrucât o astfel de interpretare ar conduce la concluzia eronată în sensul că organele fiscale învestite cu soluţionarea contestaţiilor nu ar putea stabili natura operaţiunilor economice în condiţiile în care există suficiente elemente în acest sens, iar pârâta avea posibilitate de a analiza răspunderea fiscală a reclamantei care poate fi antrenată chiar şi dacă fapta nu constituie în acelaşi timp infracţiune.

Pârâta are deplină competenţă în a-şi exercita dreptul de apreciere, în virtutea prevederilor art. 6 din Legea nr. 207/2015 potrivit căruia:

"(1) Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale prin utilizarea mijloacelor de probă prevăzute de lege şi să adopte soluţia întemeiată pe prevederile legale, precum şi pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză raportat la momentul luării unei decizii".

De asemenea, art. 7 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede că:

"Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului/plătitorului. În analiza efectuată, organul fiscal este obligat să identifice şi să ia în considerare toate circumstanţele edificatoare fiecărui caz în parte".

De altfel, până la data pronunţării soluţiei în prezentul dosar, pârâta nu a depus nici o dovadă a modului de finalizare a sesizării penale, a stadiului în care se află dosarul penal, de la data sesizării trecând un interval de timp considerabil.

Deci, în tot acest timp nu există nici un element din care să se deducă modul de soluţionare al sesizării penale, situaţie ce conduce la concluzia că nicidecum nu este suficientă o simplă formulare a unei sesizări penale ca premisă a suspendării de plano a soluţionării contestaţiei, încălcându-se astfel accesul la justiţie al reclamantei, cu nerespectarea prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nici principiul de drept potrivit căruia "penalul ţine în loc civilul", nu este reţinut în speţă, incidenţa acestuia fiind prevăzută de legiuitor doar în situaţia în care are loc o judecată în faţa instanţei civile.

Procedura de soluţionare a contestaţiei împotriva deciziei de impunere, este una administrativ-jurisdicţională, care putea fi finalizată cu soluţionarea contestaţiei formulată de către reclamantă.

În funcţie de soluţionarea demersurilor în plan penal, legislaţia în materie prevede remedii pe care pârâta le are în continuare la îndemână, cum ar fi constituirea de parte civilă într-un potenţial proces penal pentru recuperarea daunelor produse de către reclamantă prin comiterea unei fapte de natură penală cauzatoare de prejudicii, astfel că dreptul reclamantei la rezolvarea contestaţiei, în sensul respectării garanţiilor dreptului la un proces echitabil, în componenta referitoare la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, regăsit în cuprinsul art. 6 CEDO, nu poate fi îngrădit, constituind o chestiune fundamentală în economia convenţiei şi a prevederilor Constituţionale, respectiv a celor regăsite în cuprinsul art. 21 din Legea fundamentală.

Prin soluţionarea contestaţiei fiscale anterior finalizării procesului penal nu se ignoră cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, iar art. 277 din Legea nr. 207/2015 nu prevede obligaţia organelor fiscale să suspende soluţionarea contestaţiei cu care au fost învestite şi în a căror competenţă intră, textul având caracter dispozitiv, iar pe cale de consecinţă, suspendarea soluţionării contestaţiei nu este obligatorie, ci este facultativă.

Prin urmare, se impune a analiza legalitatea actelor de control din perspectiva criticilor formulate de reclamantă pe calea contestaţiei administrative, fără ca soluţionarea acesteia să depindă de rezultatul anchetei penale care va statua dacă respectivele fapte îmbracă sau nu conţinutul constitutiv al vreunei infracţiuni.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reţinut că, în cauză, în contextul în care procedura administrativă de verificare fiscală s-a finalizat abia în noiembrie 2016 o dată cu emiterea deciziei de impunere, pentru o perioada verificată între 01.04.2014-31.05.2016, iar procesul penal nu se afla decât într-un stadiu incipient, neavând aptitudinea de a oferi suficiente elemente relevante care să conducă la concluzia că soluţia ce se va pronunţa va avea o înrâurire cu privire la decizia de soluţionare a contestaţiei, decizia de suspendare a soluţionării cauzei a fost neoportună.

De asemenea, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 621 din 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.