Application of O.G. 13/2011 vs. Tax Code for interest on funds withheld under annulled administrative financial correction

Şedinţa publică din data de 1 octombrie 2020

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 14.11.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene la plata sumei de 25.340 RON, reprezentând dobânzi pentru perioada 25.10.2013-12.10.2017, aferente sumei de 87.501,91 RON reţinută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, act administrativ anulat definitiv.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

2. Prin sentinţa nr. 44 din 7 martie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administraţiei Publice şi Fondurilor Europene, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 25.340 RON, reprezentând dobânzi pentru perioada 25.10.2013-12.10.2017, aferente sumei de 87.501,91 RON reţinută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013.

III Recursul formulat de pârât

3. Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6) şi pct. 8) din C. proc. civ., a solicitat casarea în tot a hotărârii instanţei de fond, şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, în ipoteza casării cu reţinere, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

4. În motivarea recursului, a arătat că a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de obligare la plata sumei cu titlu de dobândă, excepţie cu privire la care prima instanţă nu a arătat motivele pentru care a înlăturat-o, iar în subsidiar a arătat că, după cum reiese din prevederile art. 8, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata - reclamantă nu a opus o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat la plata creanţei principale, suma de 87.501,91 RON, astfel încât să se poată pretinde şi sume accesorii acesteia.

5. Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea hotărârii trebuie să fie deopotrivă în strictă concordanţă cu măsurile luate de instanţă prin dispozitiv, pertinentă, completă, întemeiată, omogenă, concretă, convingătoare şi accesibilă. Aşa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, prima instanţă nu a arătat care sunt motivele pentru care a înlăturat apărările sale. În ipoteza în care instanţa de control judiciar ar casa hotărârea, dar ar reţine cauza, în rejudecare solicită admiterea excepţiei inadmisibilităţii şi respingerea cererii de chemare în judecată, având în vedere motivele invocate prin întâmpinarea formulată în faţa primei instanţe, pe care le reiterează.

6. Astfel cum reţine în mod corect şi prima instanţă, ca urmare a refuzului de a restitui suma de 87.501,91 RON reţinută în baza Notei de constatare nr. x/03.09.2013, anulată definitiv, precum şi plata dobânzilor aferente acesteia, calculate începând cu 25.10.2013, data reţinerii sumei, şi până la data plăţii/restituirii, reclamanta a formulat plângerea prealabilă împotriva refuzului de a răspunde respectivei cereri, soluţionată prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, în sensul că suma de 87.501,91 RON a fost compensată din suma de 1.750.038,30 RON fără TVA reprezentând creanţă bugetară stabilită prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.06.2016, în baza art. 38 lit. d) din O.U.G. nr. 66/2011.

7. Din analiza motivelor care stau la baza cererii de chemare în judecată, rezultă că intimata-reclamantă s-a considerat vătămată de admiterea doar in parte a cererii sale prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, respectiv compensarea sumei de 87.501,91 RON, fără a face vreo referire la "dobânzile aferente reţinerii nelegale a debitului principal". Intimata -reclamantă a invocat refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de plată a dobânzilor aferente sumei de 87.501,91 RON, împrejurare în considerarea căreia arată că art. 18 din Legea nr. 554/2004 reglementează soluţiile pe care le poate da instanţa de contencios administrativ, iar pentru ipoteza prevăzută de art. 8 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, respectiv formularea plângerii prealabile şi nerezolvarea sa, soluţia este de obligare pe cale judecătorească a organului emitent la soluţionarea acesteia, în ipoteza analizată instanţa neavând competenţă decât a obliga instituţia, învestită cu rezolvarea cererii, să o soluţioneze; reclamanta a înţeles să pretindă direct instanţei obligarea pârâtului la plata de dobânzi, ceea ce justifică solicitarea sa de admitere a excepţiei şi respingere a acţiunii ca inadmisibilă.

8. Apreciază că dispoziţiile legale privitoare la învestirea instanţei oricum au fost eludate. Astfel, potrivit mecanismelor de control sub prerogative judecătoreşti prevăzute de art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate fi supusă analizei instanţei de contencios numai decizia care cuprinde soluţia dată în procedura administrativă şi doar în măsura în care instanţa ar constata nelegalitatea şi netemeinicia acesteia ar putea trece la analizarea actului administrativ. În ipoteza în care instanţa ar aprecia că prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017 s-a răspuns cererii reclamantei de plată a dobânzii, atunci reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea acesteia, cu consecinţa obligării la plata dobânzii, această a doua cerere având caracter subsidiar celei dintâi. Astfel, solicitarea de obligare la plata dobânzii fără anularea respectivei decizii denotă încălcarea dispoziţiilor imperative cu caracter special invocate, ceea ce conferă un fine de neprimire a pretenţiilor.

9. În subsidiar, recurentul a arătat că, potrivit prevederilor art. 8, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, intimata-reclamantă nu a opus o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat la plata creanţei principale, suma de 87.501,91 RON, astfel încât să se poată pretinde şi sume accesorii acesteia. Suma de 87.501,91 RON a făcut obiectul Notei de constatare nr. x/03.09.2013, anulată prin sentinţa nr. 150/F/17.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, pronunţată în temeiul Legii nr. 554/2004, instanţa nu a stabilit nicio obligaţie în sarcina pârâtului, ci a dispus numai anularea actelor administrative, context în care hotărârea nu reprezintă titlu executoriu pentru obligaţia de restituire a debitului principal, deci cu atât mai puţin pentru sume accesorii aferente acestuia.

10. Potrivit art. 8 alin. (1), art. 18, art. 19 din Legea nr. 554/2004, în vederea valorificării pe deplin a pretenţiilor, o acţiune în contencios administrativ presupune, pentru satisfacerea folosului practic urmărit, îndeplinirea a două condiţii: anularea actului, iar cea de-a doua, repararea pagubei în vederea înlăturării efectelor produse de actul respectiv, implicit a repunerii în situaţia anterioară, fără de care cererea de anulare ar fi superfluă, chiar şi prima instanţă reţinând incidenţa în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Astfel, legea specială în materia contenciosului administrativ prevede în mod expres că pentru repararea prejudiciului, în scopul repunerii în situaţia anterioară, este necesară învestirea instanţei cu o cerere în acest sens, pe cale de consecinţă, pentru a putea pretinde dobânzi, reclamanta trebuia să opună o hotărâre judecătorească care să stabilească obligaţia de restituire a debitului principal, condiţie neîndeplinită în speţă, lipsa unui titlu executoriu care să stabilească obligaţia de plată a debitului principal are drept consecinţă lipsa dreptului de a pretinde sume accesorii acestuia, precum şi a obligaţiei corelative de a le plăti.

11. Oricum, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. Dreptul la executare în materia contenciosului administrativ se naşte la momentul rămânerii definitive a hotărârii (în speţă 16.11.2016), iar legiuitorul i-a acordat debitorului obligat printr-o hotărâre judecătorească în temeiul Legii nr. 554/2004 un termen de executare voluntară de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, numai după împlinirea acestuia creditorul putând să recurgă la executare silită, astfel cum prevede art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Pe cale de consecinţă, numai după împlinirea respectivului termen s-ar putea pretinde şi acordarea de dobânzi ca sancţiune a neexecutării culpabile a obligaţiei.

12. Or, în speţă, reclamanta nu a opus o hotărâre judecătorească de obligare la plata sumei de 87.501,91 RON, astfel că nici nu a început să curgă termenul de 30 de zile de la rămânerea sa definitivă, pentru ca, după împlinirea lui, reclamanta să poată pretinde dobânzi, în caz de neexecutare a obligaţiei. Pe cale de consecinţă, nu s-a născut dreptul reclamantei de a pretinde dobânzi pentru suma de 87.501,91 RON, ceea ce conferă caracter neîntemeiat cererii de acordare a sumei cu acest titlu.

13. În continuare, recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 8) C. proc. civ.. A arătat că prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004. Intimata-reclamantă a cunoscut întinderea pagubei la momentul pronunţării de către Curtea de Apel Braşov a sentinţei civile nr. 150/F/17.10.2014, prin care a fost anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013, care stabilea suma de 87.501,91 RON, ale cărei accesorii se solicită în prezenta cauză. Cu toate acestea, a introdus acţiunea la data de 14.11.2017, astfel cum rezultă de pe portalul instanţelor de judecată, iar nu 17.06.2017, cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. Or, în mod neîntemeiat, dar şi contradictoriu, prima instanţă a apreciat că dreptul la acţiune nu ar fi prescris, aprecierea potrivit căreia termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014 nu este susţinută de dispoziţiile legale pe care tocmai instanţa de fond le-a apreciat incidente, respectiv art. 19 din Legea nr. 554/2004.

14. Nu poate fi reţinut raţionamentul primei instanţe nici în ceea ce priveşte întinderea dreptului la dobânzi. Deşi prin hotărârea recurată instanţa a menţionat că, faţă de principiul disponibilităţii prevăzut de art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., "se va pronunţa numai în limitele învestirii - dobânda aferentă sumei de 87.501,91 RON calculată pentru perioada 25.10.2013-12.10.2017", a înţeles să antameze şi analiza modalităţii de compensare a creanţei principale, sens în care a reţinut că nu s-ar fi făcut vreo dovadă cu privire la acest aspect. Or, chiar intimata-reclamantă a solicitat doar acordarea sumelor cu titlu de accesorii ale celor 87.501,91 RON, tocmai în considerarea faptului că a recunoscut compensarea acestei sume chiar prin acţiunea dedusă judecăţii, astfel că era exclusă orice analiză a primei instanţe referitoare la acest aspect, inclusiv prin prisma faptului că aceasta nu a fost învestită în prezenta cauză cu o contestaţie împotriva Notei de nereguli nr. x/13.06.2016 sau cel puţin a adresei nr. x/12.10.2017, prin care intimata a fost încunoştiinţată cu privire la compensarea sumei.

15. Cu toate acestea, în mod greşit s-a reţinut că nu s-a realizat compensarea sumei de 87.501,91 RON prin Nota de nereguli nr. x/13.06.2016. Astfel, chiar dacă asupra întregului contract nr. x/20.09.2012 a fost stabilită în principiu o corecţie financiară de 10% din valoarea contractului, raportat la fiecare cerere de rambursare în parte formulată s-au aplicat corecţiile financiare corespunzătoare, în baza cărora au fost stabilite creanţele bugetare. Astfel, conform celor menţionate în Nota nr. x/13.06.2016, la punctul 12 - Documente probante, pentru cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 s-a stabilit o creanţă bugetară în sumă totală de 87.501,92 RON, ceea ce reprezintă 5% din valoarea solicitată la rambursare de către beneficiar, ţinându-se cont de corecţia de 5% aplicată anterior în baza Notei de constatare nr. x/03.09.2013. Astfel, compensarea sumei de 85.751,87 RON reţinută în baza Notei de constatare nr. x/03.09.2013 a fost realizată la momentul emiterii Notei nr. x/13.06.2016.

16. În ceea ce priveşte perioada pentru care s-a solicitat acordarea sumei cu titlu de dobânzi aferente sumei de 87.501,91 RON, prima instanţă a reţinut exact intervalul de timp solicitat de intimata - reclamantă, fără a arăta motivele pentru care a apreciat astfel. Or, Nota de constatare nr. x/03.09.2013, prin care s-a individualizat debitul principal, a fost anulată prin sentinţa nr. 150/F/17.10.2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 3138/15.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, întrucât, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recursul suspendă executarea. Mai mult, potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul i-a acordat debitorului obligat printr-o hotărâre judecătorească în temeiul Legii nr. 554/2004 un termen de executare voluntară de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, numai după împlinirea acestuia creditorul putând să recurgă la executare silită, astfel cum prevede art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

17. Pe cale de consecinţă, în ipoteza în care sentinţa civilă nr. 150/F/17.10.2014 ar fi stabilit obligaţia de restituire a sumei de 87.501,91 RON, s-ar fi putut avea în vedere posibilitatea acordării de dobânzi reclamantei cel mai devreme începând cu rămânerea sa definitivă (16.11.2016). Chiar şi prima instanţă a validat susţinerile sale, apreciind că, potrivit art. 19 din Legea nr. 554/2004, prescripţia dreptului de a cere dobânzi a început să curgă de la data anulării definitive a actului administrativ, 15.11.2016. Or, în acest context, în mod contradictoriu prima instanţă a apreciat că dreptul de a cere dobânzi s-a născut la data de 15.11.2016, iar obligaţia corelativă de a-i fi plătite, la data de 25.10.2013.

18. Adaugă că prin prevederile art. 2 din O.G. nr. 22/2002 legiuitorul a înţeles să îi acorde debitorului persoană juridică de drept public un termen de 6 luni de plată voluntară în vederea identificării resurselor financiare necesare. Or, solicitarea de calculare a dobânzii mai înainte de data de 17.05.2017 (30 de zile de la soluţionarea definitivă a cauzei, 16.11.2016, la care se adaugă termenul de graţie de 6 luni reglementat de O.G. nr. 22/2002), nesocoteşte prevederile legale incidente, astfel că are caracter neîntemeiat. Oricum, suma de 87.501,91 RON a fost stinsă prin compensare, aplicarea sancţiunii suportării dobânzii pentru neexecutare culpabilă nemaiavând temei.

19. De asemenea, recurentul a arătat că nu are caracter întemeiat nici raţionamentul instanţei referitor la cuantumul dobânzilor solicitate, aferente sumei de 85.751,87 RON, întrucât algoritmul de calcul al acestora în baza Codului de procedură fiscală nu poate fi primit.

20. Potrivit art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, "în cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal". Ceea ce omite prima instanţă să aibă în vedere este tocmai teza finală a art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit căreia "această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare.

21. Or, împrejurarea că se află în ipoteza reglementată de prevederile citate înlătură întreg raţionamentul instanţei de fond întemeiat pe Codul de procedură fiscală şi dă eficienţă celui întemeiat pe dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011. Astfel, după cum a arătat anterior, dobânzile pretinse sunt aferente sumei de 87.501,91 RON, care a făcut obiectul Notei de constatare nr. x/03.09.2013. Respectivul act administrativ a fost emis în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, astfel că principiul accesorium sequitur principale atrage în speţă aplicarea cu prioritate a acestui act normativ, în virtutea principiului specialia generalibus derogant. Or, în conformitate cu art. 42 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011, "rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate".

22. Potrivit dispoziţiilor legale, dacă în sarcina beneficiarului a fost stabilită o creanţă bugetară rezultată din nereguli, iar aceasta nu a fost achitată la expirarea termenului de plată stabilit în titlul de creanţă, respectiv în 30 de zile de la data comunicării titlului de creanţă, se calculează în sarcina acestuia dobândă la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României. Or, în contextul în care autoritatea de management-creditoare are obligaţia legală de a calcula beneficiarului - debitor dobânda la nivelul BNR, mutatis mutandis raţionamentul este similar şi în cadrul raportului dintre beneficiar - creditor şi autoritate de management - debitor, care este acelaşi, doar părţile inversându-şi calitatea.

IV Apărările formulate de intimata reclamantă

23. Intimata reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

24. A arătat, cu privire la excepţia inadmisibilităţii, că instanţa de fond s-a pronunţat asupra acestei excepţii la termenul din 23.01.2018, cu motivaţia aferentă cuprinsă în încheiere.

25. Pe fondul excepţiei, fără nici o motivare coerentă, aprecierile sunt contradictorii, pe de o parte susţine faptul că ar fi înţeles să formuleze plângerea prealabilă nr. x/05.10.2017, dar pe de altă parte invocă inadmisibilitatea acţiunii dată de lipsa plângerii prealabile. Prevederile legale îndreptăţesc orice petent să se adreseze instanţelor de judecată, în cazul lipsei unui răspuns la cererile acestuia, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, adică în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia, iar prin raportare la data înregistrării plângerii nr. x/05.10.2017, la data de 14.11.2017 (data înregistrării cererii de chemare în judecată), se constată depăşit acest termen de soluţionare, respectiv se constată refuzul nejustificat al pârâtului.

26. Cu privire la apărările subsidiare, acordarea de dobânzi reprezintă obiectul acţiunii pendinte, sens în care apărările sunt de neînţeles. Mai mult, chiar pârâtul (re)cunoaşte dreptul său de a formula acţiune separată pentru acordarea acestor dobânzi, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004.

27. Cu privire la incidenţa prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pârâtul nu a reuşit să observe, cu privire la dobânzi, temeiul de drept invocat prin cererea de chemare în judecată, respectiv art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

28. În ceea ce priveşte perioada de acordare a penalităţilor, reiterează prevederile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală şi principiul reparării integrale a unui prejudiciu, cu menţiunea faptului că lipsirea de folosinţa sumelor nelegal reţinute de pârât reprezintă un evident prejudiciu, încă de la momentul executării acestor sume.

29. Cu privire la data la care o parte într-un litigiu de contencios administrativ poate cunoaşte întinderea pagubei, recurenta pare a nesocoti voit prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recursul suspendă executarea, dar mai mult, întinderea pagubei este cunoscută doar în momentul compensării, până la acest moment paguba continuând să se producă. Mai mult, repararea pagubei în condiţiile legii contenciosului administrativ este posibilă doar ca urmare a anulării unui act administrativ, anulare dispusă definitiv doar prin decizia Înaltei Curţi din recurs, aspect reţinut chiar şi de recurentă, dar nevalorificat în modul dispus de legiuitor

30. În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor O.G. nr. 22/2002, orice aprecieri sunt străine cauzei, actul normativ reglementând executarea silită, respectiv o altă etapă a procesului civil

31. Cu privire la incidenţa tezei finale a prevederilor art. 182 alin. (2) Codul de procedură fiscală, raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, învederează că acţiunea a fost întemeiată pe art. 19 (şi nu 18) din Legea nr. 554/2004. Oricum, prevederile art. 182 alin. (2) interzic cumulul unor alte despăgubiri cu dobânda prevăzută la art. 174 alin. (5), aspect străin cauzei pendinte.

32. Cu privire la cuantumul dobânzilor, menţine aprecierile din cererea de chemare în judecată, conform cărora dobânda se calculează conform art. 182 alin. (4) din Codul de procedură fiscală. Perioada pentru care se calculează dobânda este cuprinsă între data de 25.10.2013 (data reţinerii nelegale a sumelor) şi 12.10.2017 (data aşa-zisei compensări comunicată prin adresa nr. x/12.10.2017), respectiv 1448 zile. Raportat la faptul că dobânda pentru fiecare zi de întârziere este de 17,50/zi (87501,91 RON x 0,02%/zi) şi cu luarea în considere a numărului de zile de reţinere a debitului principal (1448 de zile), rezultă suma de 25.340 RON, solicitată prin acţiunea pendinte. În fapt, deşi fără interes, raportat la suma identică indiferent de modul de calcul, apreciază că prin art. 42 alin. (4) din O.U.G. nr. 66/2011 s-a instituit o excepţia de la regula prevăzută de art. 182 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, iar excepţia priveşte exclusiv pârâtul şi este de strictă interpretare.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

33. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6) şi pct. 8) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

34. Motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6) C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", este nefondat.

35. Raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt şi de drept avute în vedere de instanţă pentru pronunţarea sentinţei. Contrar susţinerilor recurentului, instanţa a reţinut situaţia de fapt din probele administrate, dispoziţiile legale incidente, şi a expus concret, în raport de motivele invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi susţinerile pârâtului, argumentele de fapt şi de drept pentru care a admis cererea de chemare în judecată şi a înlăturat apărările formulate de pârât.

36. Excepţia inadmisibilităţii cererii a fost pusă în discuţia părţilor la termenul de judecată din data de 23.01.2020 şi a fost respinsă ca neîntemeiată prin încheierea pronunţată la acea dată, considerentele avute în vedere de instanţa de fond fiind expuse, de asemenea, în aceeaşi încheiere. Instanţa de fond a reţinut că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă cererea societăţii reclamante de obligare a pârâtului la plata unei sume reprezentând dobânzi pentru intervalul de timp în care pârâtul a reţinut suma de 87.501,91 de RON, în baza unui act administrativ emis de acesta, ce a fost anulat de instanţa de judecată prin hotărâre judecătorească definitivă; a reţinut că, anterior litigiului, reclamanta s-a adresat pârâtului cu o cerere în sensul restituirii debitului şi accesoriilor, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 1, 8 şi 19 din Legea nr. 554/2004, argumentele de inadmisibilitate nefiind întemeiate, neavând relevanţă faptul că prin hotărârea judecătorească de anulare a actului administrativ, în baza căruia a fost reţinută suma la care se solicită aplicarea şi achitarea dobânzii legale, nu s-a dispus restituirea debitului principal.

37. Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", în cadrul căruia vor fi analizate şi susţinerile referitoare la inadmisibilitatea cererii, se reţin următoarele.

38. Prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013 privind contractul de lucrări nr. x/20.09.2012 aferent proiectului "Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată în judeţul Covasna", emisă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, titlu de creanţă potrivit art. 21 alin. (20) din acest act normativ, Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice - Direcţia Generală AM POS Mediu a aplicat reclamantei o corecţie financiară de 5% din valoarea contractului nr. x/20.09.2012 (17.500.383 RON), în cuantum de 875.019,15 RON.

39. Prin Decizia Comisiei de soluţionare a contestaţiilor nr. 134129/04.10.2013 a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamantă împotriva Notei nr. x/03.09.2013. S-a constatat că a fost încadrată greşit fapta în anexa 2, în loc de anexa 1 a O.U.G. nr. 66/2011, a fost admisă în parte contestaţia, anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013 şi s-a dispus emiterea unui nou titlu, cu menţinerea abaterii şi a încadrării corecţiei.

40. Prin adresa din 25.10.2013, s-a comunicat reclamantei faptul că, în urma efectuării verificărilor la cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 aferentă proiectului "Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apă uzată în judeţul Covasna", valoarea cheltuielilor eligibile autorizate de către autoritatea de management este de 1.801.681,53 RON, valoarea prefinanţării recuperate prin cererea de rambursare nr. x din 17.09.2013 este de 529.69437 RON, iar din factura nr. x/12.09.2013, aferentă contractului nr. x/20.09.2012 (CL12), a fost dedusă suma de 87.501,91 RON, ca urmare a aplicării corecţiei de 5% stabilită conform Notei de constatare şi stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013.

41. Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013 şi Decizia Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor nr. 134129/04.10.2013 au fost anulate prin sentinţa nr. 150/F/17.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Braşov în dosarul nr. x/2014. Recursul formulat de pârât împotriva sentinţei nr. 150/F/17.10.2014 a fost respins prin Decizia nr. 3138/15.11.2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

42. Prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.06.2016, încheiată de Ministerul Fondurilor Europene - Autoritatea de management POS Mediu ca urmare a Decizia Comisiei de soluţionare a sontestaţiilor nr. 134129/04.10.2013, s-a aplicat reclamantei o corecţie de 10% din valoarea fără TVA a contractului nr. x/20.09.2012, valoarea corecţiei financiare fiind 1.750.038,30 RON, iar valoarea creanţei bugetare rezultate din aplicarea corecţiei 1.732.630,15 RON. S-a menţionat că sumele neeligibile rezultate ca urmare a aplicarii corecţiei au fost incluse in cererile de plată/rambursare; în ceea ce priveşte cererea de rambursare nr. x/17.09.2013, inclusă in DLC 59, s-a indicat valoarea totală de 87.501,92 RON. Contestaţia administrativă formulată de reclamantă împotriva acestei Note a fost respinsă prin Decizia nr. 70465/17.08.2016.

43. Prin sentinţa nr. 159/26.10.2017, pronunţată în dosar nr. x/2017, Curtea de Apel Braşov a anulat Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.06.2016 şi Decizia nr. 70465/17.08.2016. Prin Decizia nr. 471/29.01.2020, ulterior pronunţării sentinţei recurate prin prezentul recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins ca nefondat recursul formulat de pârât împotriva acestei sentinţe.

44. La data de 31.08.2017, reclamanta a comunicat pârâtului cererea de restituire a sumei de 87.501,91 RON, reţinută în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, şi a dobânzilor aferente acesteia, începând cu data de 25.10.2013 şi până la data restituirii debitului principal. Pârâtul nu a răspuns acestei solicitări, astfel că reclamanta s-a adresat din nou pârâtului şi a solicitat restituirea sumei de 87.501,91 RON şi plata dobânzilor aferente acesteia.

45. Prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, pârâtul a comunicat reclamantei faptul că a emis, ca urmare a Deciziei nr. 134129/04.10.2013, Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.06.2016, prin care s-a stabilit aplicarea unei corecţii de 10% din valoarea contractului, în sumă de 1.750.038,30 RON fără TVA (17.500.383,00 RON x 10%), la calculul creanţei bugetare ţinându-se cont de faptul că prin cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 s-a reţinut procentul de 5% aferent corecţiei financiare din Nota de constatare nr. x/03.04.2013, astfel că la suma solicitată la rambursare de către beneficiar s-a aplicat doar un procent de 5% şi nu de 10%. A arătat că, ţinând cont de aceste aspecte, "se va proceda la stingerea obligaţiilor Autorităti de Management pentru POS Mediu ce decurg din Decizia ICCJ nr. 3138/15.11.2016 prin compensarea sumei de 85.751,87 RON (...) sume datorate de către S.C. Gospodărie Comunală S.A în baza Notei de constatare nr. x/13.06.2016, conform prevederilor art. 38 lit. d) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene si/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, cu modificările şi completările ulterioare".

46. Susţinerile recurentei privind inadmisibilitatea acţiunii, motivat de faptul că singurul demers posibil era acela de a învesti instanţa cu o acţiune de obligare a sa la soluţionarea cererii de plată a dobânzii şi de faptul că poate fi supusă analizei instanţei de contencios numai decizia care cuprinde soluţia dată în procedura administrativă, astfel că reclamanta ar fi trebuit să solicite anularea adresei MDRAPFE nr. x/12.10.2017, sunt nefondate.

47. Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de fond a constatat în mod corect că sunt aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, conform cărora "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

48. Faptul că reclamanta s-a adresat pârâtului, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ cu acţiunea în despăgubiri, cu cereri prin care a solicitat plata acestora, nu conduce la inadmisibilitatea acţiunii pentru motivele invocate de recurent.

49. Dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd sesizarea instanţei de contencios administrativ de orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, pentru anularea actului şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. Potrivit art. 18, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, iar "(3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru". În situaţia în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, dispoziţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd formularea cererii de despăgubire pe cale separată, în termen de un an de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

50. Din conţinutul art. 19 din Legea nr. 554/2004 rezultă că admisibilitatea acţiunii în despăgubiri în contencios administrativ este condiţionată de soluţionarea unei acţiuni în anularea unui act administrativ de către instanţa de contencios administrativ şi nu implică parcurgerea unei proceduri prealabile în cazul sesizării instanţei de contencios administrativ cu acţiunea în despăgubiri ulterioară acţiunii îndreptate împotriva actului vătămător.

51. Susţinerile recurentului privind faptul că, potrivit prevederilor art. 8, art. 18 şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, reclamanta nu a opus o hotărâre judecătorească prin care să fie obligat la plata sumei de 87.501,91 RON, prin sentinţa nr. 150/F/17.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov fiind dispusă numai anularea actelor administrative, nu şi obligarea la restituirea sumei care face obiectul acestora, sunt nefondate.

52. Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare numai dobânzile aferente sumei de 87.501,91 RON, reţinută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, anulată prin sentinţa nr. 150/17.10.2014 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, definitivă prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3138/15.11.2016, ca urmare a faptului că prin adresa nr. x/12.10.2017 pârâtul i-a comunicat reclamantei, care îi solicitase restituirea sumei de 87.501,91 RON şi plata dobânzii aferente, "(...) stingerea obligaţiilor Autorităti de Management pentru POS Mediu ce decurg din Decizia ICCJ nr. 3138/15.11.2016 prin compensarea sumei de 85.751,87 RON (...) sume datorate de către S.C. Gospodărie Comunală S.A în baza Notei de constatare nr. x/13.06.2016, conform prevederilor art. 38, lit. d) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 66/2011".

53. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, susţinerile recurentei privind faptul că nu i s-a opus o hotărâre judecătorească de obligare la plata sumei de 87.501,91 RON, astfel că nici nu a început să curgă termenul de 30 de zile, pe cale de consecinţă nici nu s-a născut dreptul la plata dobânzii, sunt nefondate.

54. Dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 se referă la obligaţia executării hotărârilor prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, care se efectuează de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, sau, în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar la cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din C. proc. civ.. Cauza de faţă nu priveşte executarea hotărârii în condiţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, are ca obiect despăgubirile solicitate de reclamantă ca urmare a actului administrativ emis de pârât anulat prin hotărâre judecătorească definitivă.

55. Motivul de recurs privind faptul că, deşi prima instanţă a reţinut în mod corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în mod greşit a apreciat că termenul de prescripţie ar fi început să curgă de la momentul soluţionării definitive a dosarului nr. x/2014, întrucât reclamanta a cunoscut întinderea pagubei la momentul pronunţării de către Curtea de Apel Braşov a sentinţei nr. 150/17.10.2014, prin care a fost anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013, este nefondat.

56. Instanţa de fond a reţinut că data de la care curge termenul de prescripţie de un an este data anulării definitive a actului administrativ, 15.11.2016, iar raportat la această dată, de la care curge termenul de prescripţie de 1 an, acţiunea formulată la data de 14.11.2017 este în termenul de prescripţie.

57. Reglementarea din art. 19 din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)", reprezintă o situaţie de excepţie în raport de cea prevăzută de dispoziţiile art. 18 alin. (3), care reprezintă regula în materia contenciosului administrativ, potrivit cărora cererea de despăgubiri se formulează odată cu acţiunea principală îndreptată împotriva actului administrativ.

58. În ceea ce priveşte termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în despăgubiri, prin Decizia nr. 22/2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a stabilit că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt, care care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

59. S-a reţinut prin această decizie că "82. (…) naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică, de a face acte de întrerupere a prescripţiei, respectiv de a acţiona în justiţie. (…) 87. Prin urmare, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deşi implică naşterea dreptului la acţiune, nu atrage şi începutul prescripţiei extinctive, dacă titularul dreptului la acţiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă naşterea dreptului la acţiune şi nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. (…) 88. În felul acesta, prin noua regulă edictată, legiuitorul încearcă să evite riscul ca prescripţia să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv să curgă, deoarece titularului dreptului la acţiune nu i se poate reproşa inacţiunea, cât timp nu avea posibilitatea reală de a face acte întreruptive, din cauza necunoaşterii existenţei dreptului sau a exigibilităţii acestuia ori a celui care ar fi ţinut să răspundă, după caz".

60. Acţiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acţiunii în anularea actului, cererea formulată pe cale separată pentru despăgubiri, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, fiind condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal.

61. În acest sens, prin Decizia nr. 568 din 7 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 544 din 9 august 2007, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) raportate la art. 11 alin. (1) şi (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a reţinut că "(...) termenul prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 are în vedere tocmai acele situaţii în care, în momentul introducerii cererii în anulare a actului administrativ individual, persoana vătămată nu poate în mod obiectiv cunoaşte existenţa şi întinderea pagubei, astfel că nu poate formula concomitent o acţiune în despăgubire. După soluţionarea acţiunii în anulare, aceasta poate estima şi pretinde paguba cauzată prin actul administrativ anulat, având la dispoziţie un termen de un an pentru formularea unei astfel de acţiuni".

62. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut, de asemenea, prin Hotărârea din 15 iulie 1963, pronunţată în Cauza Plaumann & Co. împotriva Comisiei Comunităţii Economice Europene (C-25/62), că "(...) un act administrativ care nu a fost anulat nu poate să constituie, în sine, o faptă cauzatoare de prejudicii în privinţa celor cărora li se adresează; că aceştia din urmă nu pot pretinde, aşadar, daune interese ca urmare a acestui act".

63. Având în vedere natura juridică a actului administrativ vătămător anulat definitiv, natura despăgubirilor solicitate şi întregul conţinut al raportului de drept administrativ creat între părţi, nu se poate reţine, astfel cum recurentul susţine prin cererea de recurs, raportat la circumstanţele cauzei, astfel cum au fost expuse anterior, că reclamanta dispunea de elemente care să-i ofere în mod rezonabil posibilitatea de a cunoaşte întinderea pagubei produse de reţinerea sumei solicitate la rambursare încă de la data pronunţării de către Curtea de Apel Braşov a sentinţei nr. 150/17.10.2014, prin care a fost anulată Nota de constatare nr. x/03.09.2013, hotărâre nedefinitivă împotriva căreia pârâtul a formulat recurs, cale de atac care a suspendat executarea sentinţei (conform art. 20 din Legea nr. 554/2004)

64. Este de observat, de altfel, că, deşi prin sentinţa nr. 150/17.10.2014, la care recurentul pârât se raportează, au fost anulate Nota de constatare nr. x/03.09.2013 şi Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 134129/04.10.2013, acesta a emis, ca urmare a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 134129/04.10.2013, Nota de constatare nr. x/13.06.2016, prin care a aplicat o corecţie financiară de 10% (1.750.038,30 RON) din valoarea fără TVA a contractului nr. x/20.09.2012, prin care, astfel cum a comunicat reclamantei la data de 12.10.2017, pentru cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 a reţinut procentul de 5% aferent corecţiei financiare din Nota de constatare nr. x/03.04.2013, şi nu de 10% (Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.06.2016 a fost ulterior anulată prin hotărâre judecătorească definitivă, astfel cum s-a reţinut anterior).

65. Susţinerile recurentului privind faptul că instanţa de fond a analizat modalitatea de compensare a creanţei principale şi a reţinut că nu s-ar fi făcut vreo dovadă cu privire la acest aspect, deşi prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat doar acordarea sumelor cu titlu de accesorii, fără a se contesta compensarea invocată de pârât, astfel că era exclusă orice analiză referitoare la acest aspect, sunt corecte, însă această împrejurare nu conduce la nelegalitatea sentinţei.

66. Prin cererea de învestire a instanţei, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 25.340 RON, reprezentând dobânzi aferente sumei de 87.501,91 RON, reţinută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, a arătat că perioada pentru care se calculează dobânda este cuprinsă între data de 25.10.2013 (data adresei nr. x/25.10.2013 prin care i-a fost comunicat faptul că a fost reţinută suma de 87.501,91 RON în urma aplicării corecţiei stabilită prin Nota nr. x/03.09.2013) şi data de 12.10.2017 (data compensării comunicate prin adresa nr. x/12.10.2017).

67. Reclamanta nu a contestat aspectele comunicate de către pârât prin adresa MDRAPFE nr. x/12.10.2017, cu privire la faptul că prin Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/13.06.2016, prin care s-a stabilit aplicarea unei corecţii de 10% din valoarea contractului, la calculul creanţei bugerate s-a ţinut cont de faptul că prin cererea de rambursare nr. x/17.09.2013 s-a reţinut procentul de 5% aferent corecţiei financiare din Nota de constatare nr. x/03.04.2013 şi "se va proceda la stingerea obligaţiilor (...) ce decurg din Decizia ICCJ nr. 3138/15.11.2016 prin compensarea sumei de 85.751,87 RON (...) sume datorate de către S.C. Gospodărie Comunală S.A în baza Notei de constatare nr. x/13.06.2016".

68. Pentru aceste motive, nu vor fi reţinute considerentele instanţei de fond referitoare la faptul că pârâtul nu a făcut dovada restituirii/compensării sumei de 87.501,91 RON, însă acest aspect nu conduce la nelegalitatea soluţiei instanţei, întrucât instanţa a precizat, având în vedere principiul disponibilităţii, că se va pronunţa numai în limitele învestirii, dobânda aferentă sumei de 87.501,91 RON, calculată pentru perioada 25.10.2013 - 12.10.2017.

69. Susţinerile recurentului privind faptul că aplicarea dobânzii pentru neexecutare culpabilă nu mai are temei, suma de 87.501,91 RON fiind stinsă prin compensare, că s-ar fi putut avea în vedere posibilitatea acordării de dobânzi cel mai devreme începând cu rămânerea definitivă (16.11.2016) a sentinţei nr. 150/17.10.2014, prin care s-a anulat Nota nr. x/03.09.2013, sunt, de asemenea, nefondate.

70. Cererea de despăgubiri a fost formulată de reclamantă ca urmare a anulării actului administrativ, reprezentat de Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, în temeiul căruia a fost reţinută de la rambursare suma de 87.501,91 RON, în vederea acoperirii prejudiciului care i-a fost produs.

71. Instanţa de fond a reţinut că este cert faptul că debitul principal de 87.501,91 RON a fost reţinut la data de 25.10.2013, în temeiul acestui act administrativ, fapt necontestat, fiind avută în vedere în mod corect, pentru stabilirea despăgubirilor, data la care a fost reţinută suma cuvenită beneficiarului spre rambursare, aşadar, contrar susţinerilor recurentului, inclusiv perioada în care actul administrativ era în vigoare, în condiţiile în care Nota de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013 a fost anulată, iar refuzul de restituire a fost stabilit în mod definitiv ca fiind nelegal. Prezumţia de legalitate a actului administrativ, în baza căruia suma a fost reţinută de la rambursare, a fost răsturnată, cu efect retroactiv, de la data încheierii acestuia, prin anularea prin hotărâre definitivă a actului administrativ, astfel că pentru reţinerea efectuată în temeiul acestuia nu mai exista un temei legal. În ceea ce priveşte data până la care s-au solicitat despăgubiri, 12.10.2017, recurentul nu a formulat critici concrete prin cererea de recurs.

72. Dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile, astfel cum s-a arătat anterior, şi sunt nefondate şi susţinerile privind O.G. nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, act normativ care nu este incident în cauză, prin acesta fiind reglementată modalitatea de executare a obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

73. În ceea ce priveşte motivul de recurs care vizează cuantumul dobânzilor aferente sumei de 85.751,87 RON, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în lipsa unei dispoziţii speciale în cuprinsul O.U.G. nr. 66/2011, a reţinut în mod greşit dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală.

74. Raportat la situaţia de fapt reţinută, întrucât reclamanta a beneficiat tardiv de suma care i se cuvenea în baza cererii de rambursare, reţinută prin actul administrativ nelegal, anulat prin hotărâre judecătorească definitivă, este îndreptăţită la acordarea de despăgubiri, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

75. Conform art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ poate să anuleze actul administrativ şi "(3) (...) va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru". Dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 reglementează dreptul persoanei vătămate de un act administrativ să solicite despăgubiri, în condiţiile în care acestea nu au fost solicitate cu ocazia cererii privind anularea actului considerat vătămător. Antrenarea răspunderii administrative în condiţiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 presupune existenţa unei fapte ilicite constând într-un act administrativ nelegal anulat de instanţă, a unui prejudiciu cauzat de actul administrativ nelegal şi culpa autorităţii publice emitente a acestui act.

76. Pentru stabilirea despăgubirilor trebuie să fie avută în vedere natura juridică a actului administrativ nelegal anulat şi, în consecinţă, aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor legale corespunzătoare. Prin actul administrativ anulat în cauză, Nota de constatare a neregulilor şi de aplicare a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, a fost aplicată o corecţie financiară, măsură administrativă luată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 66/2011, care constă în excluderea de la finanţarea din fonduri europene şi/sau fonduri publice naţionale aferente acestora a cheltuielilor pentru care a fost constatată o neregulă (art. 2 alin. (1) lit. o) din O.U.G. nr. 66/2011). Sumele de recuperat ca urmare a constatării unei nereguli în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora sunt creanţe bugetare rezultate din nereguli. Potrivit art. 2 alin. (6) din O.U.G. nr. 66/2011, notei de constatare a neregulilor şi de aplicare a corecţiilor financiare şi activităţii de stabilire a corecţiilor financiare le sunt aplicabile toate prevederile ordonanţei de urgenţă privind procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare şi activitatea de stabilire a creanţelor bugetare.

77. Art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede, cu privire la creanţele bugetare, că "în măsura în care prin lege specială nu se prevede altfel, prezentul cod se aplică şi pentru: c) alte creanţe bugetare care, potrivit legii, sunt asimilate creanţelor fiscale", iar potrivit art. 3 alin. (1), "Prezentul cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea creanţelor prevăzute la art. 2".

78. Legea specială în cauză, însă, O.U.G. nr. 66/2011, care reglementează constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, prevede că se realizează conform O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (abrogat prin Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală) stingerea creanţelor bugetare rezultate din nereguli prin compensare şi executare silită (art. 38 lit. c) şi d) şi cuprinde norme de trimitere în acest sens. Potrivit art. 40 din O.U.G. nr. 66/2011, "(1) În cazul în care creanţele bugetare rezultate din nereguli nu pot fi recuperate prin încasare, deducere din plăţi/rambursări următoare şi/sau executarea garanţiilor bancare, prevăzute la art. 38 lit. a)-c), autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene transmit titlurile executorii prevăzute la art. 43, împreună cu dovada comunicării acestora, organelor fiscale competente, care: a) duc la îndeplinire măsurile asigurătorii prevăzute la cap. VI din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, dacă autorităţile cu competenţe în gestionarea fondurilor europene dispun aceste măsuri; şi b) efectuează procedura de executare silită, precum şi procedura de compensare pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit din fondurile europene şi/sau fondurile publice naţionale aferente acestora, în conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

79. Dispoziţiile art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că "În cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (5)", au în vedere anularea unui act administrativ fiscal, când reclamantul face parte din categoria contribuabililor/plătitorilor potrivit legislaţiei fiscale,

80. Actul administrativ în cauză, ca urmare a anulării căruia se solicită despăgubiri, nu este act administrativ fiscal, definit de art. 1 pct. 1) din Codul de procedură fiscală ca fiind actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, iar reclamanta nu face parte din categoria contribuabililor (orice persoană fizică, juridică sau orice altă entitate fără personalitate juridică ce datorează, conform legii, impozite, taxe şi contribuţii sociale) în calitate de beneficiar al unei finanţări nerambursabile.

81. Nu sunt aplicabile nici dispoziţiile O.U.G. nr. 66/2011, art. 42, care prevăd că "(2) Debitorul datorează, pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă, o dobândă care se calculează prin aplicarea ratei dobânzii datorate la soldul rămas de plată din contravaloarea în RON a creanţei bugetare, din prima zi de după expirarea termenului de plată stabilit în conformitate cu prevederile alin. (1), până la data stingerii acesteia, cu excepţia cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internaţional prevăd altfel. (...) (4) Rata dobânzii datorate este rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României în vigoare la data întocmirii procesului-verbal de stabilire a creanţelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate" .

82. Instanţa de fond a reţinut corect că art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011 reglementează expres numai situaţia în care autoritatea de management este creditor, iar beneficiarul are calitatea de debitor, nu şi situaţia inversă, în care beneficiarul este creditor şi autoritatea contractantă este debitor. Aceste dispoziţii nu prevăd, în situaţia în care actul administrativ prin care s-a aplicat corecţia financiară s-a anulat, dreptul celor în sacina cărora s-a reţinut săvârşirea unei nereguli să obţină dobânzi aferente sumelor pe care le-au achitat în temeiul acestuia sau dobânzi aferente sumelor care nu le-au fost rambursate, nu sunt aplicabile, aşadar, în situaţia în care se solicită acordarea de despăgubirii pentru rambursarea cu întârziere a unor sume eligibile, reprezentând norme speciale care nu pot fi aplicate prin analogie. Dispoziţiile art. 10 din C. civ. prevăd că "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege".

83. Acest fapt nu conduce, însă, la concluzia că nu pot fi acordate despăgubiri constând în dobânzi aferente sumei reţinute de la rambursare în baza unui act administrativ nelegal, anulat de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ prevăd în mod expres posibilitatea reparării pagubei, iar temeiul juridic poate fi identificat în dreptul comun.

84. Potrivit art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. şi cu cele ale C. proc. civ., în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte".

85. Fiind vorba de o obligaţie care are ca obiect o sumă de bani, este recunoscut în dreptul civil că lipsa de folosinţă a unei sume de bani provoacă creditorului un prejudiciu constând în daune moratorii datorate pe perioada întârzierii la executare.

86. Conform art. 1.535 din C. civ., "(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic".

87. Cuantumul prevăzut de lege, în lipsa unui cuantum convenit de părţi, este cel reglementat de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, prin dispoziţiile art. 1 alin. (3), potrivit cărora "Dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare", raportat la art. 3, "(1) Rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administraţie al Băncii Naţionale a României. (2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale. (4) Nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, prin grija Băncii Naţionale a României, ori de câte ori nivelul ratei dobânzii de politică monetară se va modifica", art. 6, "Dobânda trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală", art. 10, "Dispoziţiile art. 1.535 şi art. 1.538-1.543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare".

88. Dispoziţiile alin. (2)1din art. 3 din O.G. nr. 13/2011, introduse prin art. 20 Legea nr. 72/2013 începând cu 05.04.2013, potrivit cărora "În raporturile dintre profesionişti şi între aceştia şi autorităţile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 8 puncte procentuale", nu sunt incidente, întrucât, potrivit art. 21 din Legea nr. 72/2013, nu sunt aplicabile obligaţiilor de plată rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţile publice înainte de data intrării în vigoare a legii.

89. Pentru aceste motive, reclamanta este îndreptăţită să beneficieze, ca urmare a faptului că i s-a respins suma solicitată la rambursare printr-un act administrativ nelegal de aplicare a unei corecţii financiare, anulat de instanţa de contencios administrativ prin hotărâre judecătorească definitivă, de despăgubiri constând în dobânda legală penalizatoare prevăzută de O.G. nr. 13/2011, art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2), rata dobânzii stabilindu-se la nivelul ratei dobânzii de referinţă, plus patru puncte procentuale.

90. Dispoziţiile art. 1.535 din C. civ. şi O.G. nr. 13/2011 nu sunt incompatibile, în conformitate cu prevederile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, în condiţiile în care dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004 prevăd în mod expres posibilitatea reparării pagubei, chiar în considerarea specificului raporturilor de putere în cadrul cărora se emit actele administrative.

91. Dobânda legală se calculează pentru fiecare zi de întârziere, în cuantumul prevăzut de actul normativ aplicabil raportat la fiecare zi de întârziere. Rata dobânzii de referinţă a României a fost stabilită de Banca Naţională a României, în perioada în cauză, prin Circularele privind nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României publicate în Monitorul Oficial al României (Circularele nr. 29/2013, 33/2013, 1/2014, 7/2015, 25/2014, 32/2014, 36/2014, 1/2015, 5/2015, 12/2015, 17/2015), având valori cuprinse între 4,25% -1,75%. Prin adăugarea celor 4 puncte procentuale, conform art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 13/2011, rezultă o dobândă cuprinsă între 8,25% - 5,75%.

92. Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că acţiunea formulată de reclamantă pentru acordarea de despăgubiri a fost admisă cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, ca urmare a anulării prin hotărâre judecătorească definitivă a notei de constatare şi aplicare a corecţiei financiare, în temeiul căreia a fost respinsă la rambursare în mod nejustificat suma solicitată de reclamantă, însă în mod greşit s-a reţinut de instanţa de fond aplicabilitatea dispoziţiilor art. 182 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, fiind incidente, raportat la dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, dispoziţiile art. 1.535 alin. (1) din C. civ. şi art. 1 alin. (3), raportat la art. 3 alin. (2), (4) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar.

VI Soluţia instanţei de recurs

93. Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul în ceea ce priveşte motivul de nelegalitate privind modalitatea de stabilire a dobânzii, celelalte motive de recurs fiind nefondate. În temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârât şi va casa în parte sentinţa atacată, în rejudecare va obliga pârâtul să plătească reclamantei dobânzi aferente sumei de 87.501,91 RON, reţinută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2), (4) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar. Va menţine restul dispoziţiilor sentinţei, cu privire la perioada 25.10.2013-12.10.2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene împotriva sentinţei nr. 44 din 7 martie 2018 a Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi în rejudecare, obligă pârâtul să plătească reclamantei dobânzi aferente sumei de 87.501,91 RON, reţinută de pârât în temeiul Notei de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor financiare nr. x/03.09.2013, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 3 alin. (2), (4) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2020.