Insurance indemnity claim post-insurer bankruptcy: Prescription of administrative payment request under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, contestatoarea S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu intimatul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că dreptul la acţiune pentru plata despăgubirilor nu s-a prescris şi, pe cale de consecinţă, să se admită cererea de despăgubire în cuantum de 43.200 RON.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3219 din 5 iulie 2018, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 10886/07.11.2017 şi a obligat autoritatea pârâtă să analizeze şi să soluţioneze pe fond cererea de plată nr. x/24.05.2016 cu privire la suma de 7.000,00 RON, respingând în rest acţiunea.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente cazurile de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8'din C. proc. civ. -"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Recurentul consideră că motivarea dată de prima instanţă soluţiei de admitere în parte a acţiunii şi de anulare a Deciziei FGA nr. 10886 din 07.11.2017 este greşită şi contravine situaţiei de fapt aşa cum rezultă din înscrisurile doveditoare administrate ca probe în dosar, soluţia fiind dată cu nerespectarea prevederile art. 2 alin. (1) şi (3), art. 4 alin. (1) lit. d), art. 11, art. 13 alin. (3) şi (6) din Legea specială nr. 213/2015, prevederile art. 2519, art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nu este succesorul în drepturi si obligaţii al unui asigurător în faliment, în acest caz B. S.A.

Persoanele interesate să primească despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul falit au vocaţia de a solicita realizarea dreptului de creanţă pretins în procedura specială a cererii de plată reglementată de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor şi Norma ASF nr. 16/2015.

Recurentul mai arată că nu execută contractele de asigurare încheiate de asigurătorul faţă de care se deschide procedura de faliment şi nu preia riscul executării contractelor de asigurare.

De asemenea, Fondul de garantare a asiguraţilor nu preia de la asigurătorul în faliment o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, nu plăteşte în baza unei răspunderi contractuale, neavând nici un raport contractual cu creditorul de asigurare.

Astfel, este evidentă greşeala pe care o conţine motivarea hotărârii dată de prima instanţă, care reţine în mod neîntemeiat că "autoritatea publică pârâtă în mod greşit nu a avut în vedere, la soluţionarea cererii reclamantei prevederile legale cuprinse în legea specială nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare ce reglementează acest raport de drept administrativ dintre societatea reclamantă şi Fond si a reţinut dispoziţiile art. 2519 din C. civ., dispoziţii ce reglementau raportul juridic dintre asigurat şi asigurător".

În opinia recurentului, în mod greşit, prima instanţă a înlăturat argumentele prezentate de subscrisa în sensul că dreptul petentei A. S.R.L. de a cere şi obţine plata despăgubirii era prescris deja la data la care a sesizat Fondul de garantare a asiguraţilor cu cerere de plată.

Termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut la art. 2519 din C. civ. se aplică strict cu privire la raporturile de asigurare/reasigurare dintre părţile contractului de asigurare/reasigurare, această normă juridică fiind de strictă aplicare şi interpretare nu se poate aplica în ceea ce priveşte raporturile de drept administrativ care se nasc între solicitantul despăgubirii şi Fondul de garantare a asiguraţilor, care este terţ faţă de contractul de asigurare/reasigurare şi nu se poate angaja o răspundere contractuală a Fondului.

Termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut la art. 13 alin. (6) din Legea specială nr. 213/2015 se aplică strict cu privire la raporturile de drept administrativ care se nasc între solicitanţii despăgubirilor din disponibilităţile FGA şi Fond. în urma depunerii cererilor de plată în procedura administrativă necontencioasă.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii.

4. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că la data de 15.07.2012, imobilul situat la adresa str. x, loc. Gălăneşti, jud. Suceava, proprietatea societăţii A. S.R.L., asigurat la data evenimentului cu poliţa C. nr. x, emisă de B. S.A., a fost deteriorat ca urmare a grindinei puternice însoţită de ploaie în rafale.

Urmare a avizării producerii evenimentului asigurat, a fost constituit dosarul de daună nr. x (nr. unic 36336).

Prin cererea de plată înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor sub nr. 34499/24.05.216 intimata-reclamantă a solicitat să fie despăgubită din disponibilităţile F.G.A. cu suma de 7.000,00 RON, reprezentând contravaloarea despăgubirii imobilului avariat.

Ulterior, prin Decizia nr. 10886/07.11.2017 autoritatea pârâtă a respins cererea de plată.

Înalta Curte constată că instanţa de fond temeinic şi legal a reţinut că autoritatea publică pârâtă în mod greşit nu a avut în vedere, la soluţionarea cererii intimatei-reclamante prevederile legale cuprinse în legea specială nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare care reglementează acest raport de drept administrativ dintre societate şi Fond şi, având în vedere dispoziţiile art. 2519 din C. civ., dispoziţii ce reglementau raportul juridic dintre asigurat şi asigurator.

Înalta Curte constată că în cauză deschiderea procedurii de faliment a societăţii de asigurare-B. S.A. s-a realizat prin încheierea pronunţată la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucureşti şi a devenit definitivă la data de 28.04.2016.

Intimata-reclamantă a formulat cerere de plată la data de 24.05.2016 (ulterior deschiderii procedurii falimentului), pentru suma de 7000 RON.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond în mod corect a reţinut că în ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 5 ani se va raporta la data la care intimata-reclamantă era în măsură să cunoască întinderea creanţei sale şi astfel să poată solicita contravaloarea acesteia.

Astfel cum rezultă din probele administrate, intimata-reclamantă a primit Oferta de despăgubire nr. 3006 la data de 30.10.2013, de la asigurătorul B., care nu intrase în faliment, şi cu care nu a fost de acord, pornind litigiul în faţa instanţei civile, ulterior fiind suspendat în baza art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, ca urmare a deschiderii procedurii falimentului împotriva debitoarei B. şi perimat la data de 27.04.2017, prin sentinţa civilă nr. 1414 din 12.04.2017 de Judecătoria Rădăuţi.

Prin urmare, calculând termenul de prescripţie de la data de 30.10.2013 dată la care reclamanta a cunoscut întinderea pagubei, când a primit oferta de despăgubire şi până la data înregistrării acţiunii, respectiv 05.12.2017, termenul de prescripţie de 5 ani nu era împlinit.

Înalta Curte constată că şi celelalte critici formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect şi legal starea de fapt dedusă judecăţii, hotărârea pronunţată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului şi a probatoriilor administrate.

Astfel fiind, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

5. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 3219 din 05 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.