No obligation to certify individual veterinary professional qualifications; plaintiff’s action dismissed as unfounded and cross-appeal rejected

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2020

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor, obligarea pârâtei la:

1. Notificarea B., în legătură cu faptul că este persoană calificată (QP) conform Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitar veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare, cu modificările şi completările ulterioare (conform Directivei 2001/82/EC) din martie 2009, în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.

2. Obligarea pârâtei la eliberarea unui document, din care să rezulte, că este persoană calificată (QP) conform Directivei 2001/82/EC - transpusă în legislaţia românească în Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitar veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare, cu modificările şi completările ulterioare, în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.

3. Plata salariului brut, la nivelul ultimului salariu brut încasat, aferent perioadei în care nu a putut să îşi exercite dreptul constituţional la muncă, conform competenţelor şi experienţei (Constituţia României, art. 41 alin. (1), adică perioada iulie 2016 - până la primirea documentului care să ateste calitatea reclamantei de persoană calificată conform Directivei 2001/82/EC - transpusă în legislaţia românească în Ordinul Preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitar veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare.

4. Plata daunelor pentru afectarea imaginii/credibilităţii în faţa partenerilor - angajatori/agenţii de recrutare forţă de muncă, în cuantum de douăsprezece salarii brute, la nivelul ultimului salariu brut încasat.

5. Eliberarea documentelor solicitate în adresa înaintată Autorităţii Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor cu Nr. 6106/02.03.2017, documente care i-au fost solicitate de către Agenţia Naţională a Medicamentului şi dispozitivelor medicale pentru eliberarea Certificatului care să ateste calitatea de persoană calificată, prevăzută la art. 766 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii aşa cum a fost modificată şi republicată, în termen de 30 de zile de la pronunţarea sentinţei.

6. Contravaloarea instruirilor continue (obligatorii) GMP neefectuate în această perioadă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 295 din 30 ianuarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii în privinţa capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la notificarea B. şi a respins acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive, ca neîntemeiată.

A respins excepţia inadmisibilităţii capătului trei de cerere, ca neîntemeiată.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă şi a obligat pârâta să soluţioneze cererea acesteia, prin emiterea unui act din care să rezulte dacă este sau nu persoană calificată în sensul prevederilor Ordinului Preşedintelui ANSVSA nr. 187/2007.

A respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

3. Recursurile declarate în cauză

3.1. Recursul reclamantei

Invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., reclamanta a declarat recurs împotriva acestei sentinţe, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a solicitat admiterea căii de atac şi modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că instanţa de fond a încălcat în parte regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.), respectiv principiul disponibilităţii aşa cum acesta este reglementat de art. 9 (2) din acelaşi cod, având în vedere că a omis a se pronunţa asupra capătului de cerere referitor la obligarea pârâtei la eliberarea unui document din care să rezulte că este persoană calificată(QP) conform Directivei 2001/82/EC, lăsând tot la atitudinea intimatei dreptul de apreciere.

Ca efect al încălcării principiului disponibilităţii, instanţa a omis a analiza pe fond celelalte capete de cerere cu care a fost învestită, apreciind că nefiind posesoarea unui document de persoană calificată în domeniu, nu este îndreptăţită a solicita plata unor daune morale şi patrimoniale, cu toate că s-a administrat un amplu material probator care atestă că refuzul autorităţii de a emite actul a generat înregistrarea unui prejudiciu imens atât de ordin moral cât şi material, întrucât nu a avut posibilitatea a se angaja şi pentru faptul că autoritatea competentă a emite actul, a refuzat acest lucru fapt ce a generat desigur suspiciuni angajatorilor străini, a menţionat recurenta.

Recurenta a mai arătat că hotărârea instanţei de fond nu cuprinde, în parte, motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.), menţionând că asupra cererilor ce au făcut obiectul acţiunii, instanţa nu s-a supus exigenţelor procesuale prevăzute de art. 425 C. proc. civ., urmare a omisiunii de a motiva hotărârea pe aspectele invocate.

Deşi a recunoscut că intimata a transpus defectuos Directiva 2001/82/CE şi că aceasta este autoritatea care trebuie să emită actul, în mod greşit şi în totală contradicţie cu propriile argumente, instanţa de fond a apreciat că nu se impune obligarea emiterii actului de către intimata pârâtă, cu menţiunea că instanţa de contencios administrativ nu se poate substitui autorităţii publice având numai competenţa să analizeze actele emise de către autoritate, raţionament contrar dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Or, verificarea calităţii de persoană calificată revenea instanţei care urma a constata acest fapt raportat la documentele depuse, precizează recurenta. Din modul în care instanţa de fond a înţeles a soluţiona acţiunea rezultă că motivele avute în vedere sunt contradictorii, fapt ce rezultă şi din modul în care a interpretat prevederile art. 53, 56, 57, 59, 60 din Ordinul Preşedintelui ANSVSA nr. 187/2007, ajungând la concluzia că intimata pârâtă este autoritatea competentă a emite actul care să ateste calitatea de persoană calificată, dar lasă apoi tot la latitudinea autorităţii destinul, viaţa şi activitatea sa profesională, ceea ce denotă că nu a fost practic tranşat litigiul de către instanţa de fond.

Aceeaşi situaţie se regăseşte şi în ceea ce priveşte modalitatea în care s-a pronunţat asupra capetelor de cerere privind daunele morale şi materiale, respinse fără nicio motivare.

Hotărârea instanţei de fond a fost dată, parţial, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 488 pct. 8 C. proc. civ..), s-a mai menţionat de către recurentă, întrucât a respins obligarea autorităţii de a emite actul şi acordarea de daune pe motiv că acordarea lor era condiţionată de verificarea de către autoritatea intimată a calităţii de persoană calificată, deşi, prin neacordarea în mod abuziv a certificatului de persoana calificata, învederează recurenta, i-a fost îngrădit dreptul la muncă, la alegerea liberă a locului de munca şi a profesiei, meseriei sau a activităţii pe care urma să o presteze.

Conform Legii nr. 554/2004, se arată în motivarea recursului, legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale şi morale prin emiterea unor acte administrative ilegale ori prin refuzul nejustificat al autorităţilor administrative de a rezolva cererea celor îndreptăţiţi, daune care în speţă au fost dovedite, urmare a faptului că, prin refuzul autorităţii de a elibera certificatul de calitate profesională, recurenta nu a avut posibilitatea să îşi exercite profesia.

Instanţa de fond a respins în mod nelegal, ca fiind inadmisibil, capătul de cerere privind notificarea B. contrar dispoziţiilor art. 1 din Leg. 554/2004 şi reglementărilor stabilite de DIRECTIVA 2001/82/EC, a mai învederat recurenta, deşi, prin Ordinul nr. 187/2007, ANSVSA este autoritatea competentă, ca reprezentant al României în activitatea de cooperare cu unităţi similare din spaţiul European, fapt confirmat şi de art. 2 din H.G. nr. 1415/2009, aspect ignorate de instanţa de fond şi care au stat la baza admiterii în mod nelegal a excepţiei inadmisibilităţii primului capăt de cerere.

Cu toate că prin considerente a citat articole din Ordinul ANSVSA nr. 187/2007, instanţa de fond a făcut abstracţie de aceste reglementări şi de faptul că autoritatea intimată era obligată să emită actul, în spiritul Directivei Europene 2001/82/EC, Ordinul reprezentând transpunerea directivei în legislaţia internă, precizează recurenta.

În plus, obligaţia de a notifica B., aşa cum au indicat şi inspectorii GMP dintr-un alt stat membru UE (Anglia), îi revine pârâtei pentru că aplică aceeaşi legislaţie în domeniu ca oricare alt stat membru UE.

În speţă, precizează recurenta, nu este aplicabil Ordinul 1200 din 2 octombrie 2006 si Legea nr. 95/2006, întrucât acestea se referă la acordarea certificatului de persoană calificată conform Directivei Europene 2001/83/EC şi nu conform Directivei 2001/85/EC.

Instanţa de fond a interpretat greşit capătul de cerere privind plata salariului brut şi a daunelor morale, întrucât reclamanta nu a solicitat niciodată plata vreunui salariu în baza unui contract individual de muncă, ci acoperirea prejudiciului material pe care pârâta i l-a creat prin neemiterea documentului cerut, prin refuzul notificării, pentru încălcarea dreptului la muncă conform pregătirii şi experienţei, cât şi acoperirea prejudiciului de imagine care o afectează în găsirea unui alt loc de muncă, similar cu cel anterior.

3.2. Recursul pârâtei

Pârâta Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor (A.N.S.V.S.A.) a declarat recurs împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, astfel că, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac şi casarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii în totalitate a acţiunii formulate intimata-reclamantă A..

În motivarea recursului s-a arătat, în esenţă, că intimata-reclamantă şi-a întemeiat în drept solicitările pe dispoziţiile Ordinului Preşedintelui Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare, cu modificările şi completările ulterioare, act cu caracter normativ care reglementează condiţiile pentru obţinerea autorizaţiei de fabricaţie a produselor medicinale veterinare pe teritoriul României.

Prevederile actului normativ instituie, pentru A.N.S.V.S.A., numai obligaţii în ceea ce priveşte verificarea modului în care operatorii economici cu obiect de activitate fabricarea de produse farmaceutice din domeniul veterinar îşi asigură personalul de specialitate necesar în acest scop cât şi verificarea respectării de către persoana calificată a cerinţelor prevăzute de art. 59 din Ordin, doar în cadrul evaluării documentaţiei transmise de către unitatea de fabricaţie în vederea certificării şi autorizării.

Aşadar, textele actului normativ menţionat mai sus nu instituie în sarcina sa obligaţia de a asigura calificarea personalului care desfăşoară activităţi specifice domeniului farmaceutic veterinar, de a emite documente care să ateste calificarea sau dreptul acestei categorii de personal de a desfăşura activităţi specifice domeniului şi nici de a constitui o bază de date cu persoanele calificate în domeniu.

Învederează recurenta-pârâtă că verificarea menţionată se efectuează de către A.N.S.V.S.A. doar în procedura de eliberare a autorizaţiei de fabricaţie a produselor medicinale veterinare şi nu instituie, în sarcina acesteia, obligaţia emiterii unui document care să ateste calificarea sau dreptul personalului de specialitate necesar din cadrul agenţilor economici cu obiect de activitate fabricarea de produse farmaceutice din domeniul veterinar.

Cu alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul respectiv nu le conţine.

Şi într-un asemenea caz ar fi încălcat principiul separaţiei puterilor în stat, întrucât, instanţa de judecată ar intra în domeniul de competenţă al puterii executive şi ar crea norme de drept noi în aplicarea legii, fără să aibă această competenţă constituţională şi legală.

Astfel, contrar reţinerilor instanţei de fond, Ordinul Preşedintelui ANSVSA nr. 187/2007 nu cuprinde dispoziţii exprese în sensul că autoritatea ar avea obligaţia de a emite un act care să ateste calitatea de persoana calificată.

Faţă de aceste argumente rezultă ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material evocate şi soluţia instanţei de fond cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, în ceea ce priveşte capătul 2 de cerere, a conchis recurenta.

4. Apărările formulate

Prin întâmpinările depuse, fiecare dintre părţi a solicitat respingerea recursului declarat, atât de către reclamantă, cât şi de către pârâtă, reluând, în susţinerea acestei poziţii procesuale, considerente expuse prin propriul recurs, acţiunea introductivă şi întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând sentinţa atacată prin prisma cadrului legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin raportare la criticile formulate de recurente, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză de pârâta Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor este fondat, iar recursul reclamantei este nefondat, pentru considerentele ce succed:

1. Recursul reclamantei

Preliminar, Înalta Curte precizează că, în economia C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, ale cărui dispoziţii sunt incidente în cauză, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 din cuprinsul acestuia.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute în cuprinsul alin. (1), la punctele 1-8.

Ca atare, recursul se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate însă nu şi de netemeinicie, cum sunt cele privind efectuarea de verificări ale conformităţii situaţiei de fapt reţinută prin hotărârea instanţei de fond cu probele administrate în cauză, unicul obiect al recursului constituindu-l verificarea legalităţii hotărârii atacate prin prisma motivelor de casare prevăzute de lege.

În speţă, recurenta-reclamantă invocă expres motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ. care vizează, în ordinea în care au fost expuse, situaţia în care prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei şi când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., referitor la încălcarea de către instanţă a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, prin raportare la dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi C. proc. civ., Înalta Curte relevă că această normă procesuală consacră, în alţi termeni, principiul disponibilităţii, respectiv dreptul de dispoziţie al părţilor, de altfel fiind inclusă în cuprinsul Capitolului II din cadrul Titlului preliminar al C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010, intitulat "Principiile fundamentale ale procesului civil".

Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii, deoarece această normă se referă la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, după cum s-a menţionat în cele de mai sus.

Nulitatea actelor de procedură se regăseşte actualmente în Capitolul III din Titlul IV al Cărţii I, capitol care reglementează nulităţile şi modul în care acestea pot fi invocate, precum şi efectele pe care le produce aplicarea sancţiunii, potrivit art. 174 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea fiind definită ca fiind acea sancţiune care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, pentru valabila sa întocmire.

Ca atare, nulitatea reprezintă o cauză de ineficacitate a actului de procedură determinată de încălcarea unei condiţii legale de validitate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, prin prisma criticilor formulate, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză, întrucât criticile pe care recurenta a înţeles să le expună în susţinerea incidenţei acestui motiv de casare, constând în omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra capătului de cerere privind obligarea pârâtei la eliberarea unui document din care să rezulte că aceasta este persoană calificată, lăsând astfel la aprecierea intimatei-pârâte dreptul de apreciere, nu se subsumează motivului de casare evocat, în condiţiile în care instanţa a admis în parte acest capăt de cerere, obligând pârâta la emiterea unui act din care să rezulte dacă reclamanta este sau nu persoană calificată, în sensul prevederilor Ordinului nr. 187/2007, pentru a nu se substitui autorităţii publice.

Recurenta se află în eroare susţinând, în considerarea acestui motiv de casare, omisiunea instanţei de a analiza pe fond celelalte capete de cerere cu care a fost învestită., respectiv cele referitoare la plata daunelor materiale şi morale, în contextul în care acestea au fost respinse, ca neîntemeiate, prin raportare la împrejurarea că reclamanta nu deţine în prezent calitatea de persoană calificată, astfel că nu poate fi reparat prejudiciul solicitat ca urmare a nerecunoaşterii acestei calităţi.

Niciuna dintre aceste critici nu constituie motiv de nulitate a hotărârii întrucât nu sunt rezultatul încălcării vreunei norme de procedură de către prima instanţă, supusă regimului sancţionator reglementat de art. 174-176 C. proc. civ. referitoare la nulităţi şi regimul juridic al acestora, urmând astfel a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, recurenta se află în eroare susţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond nu este motivată.

Din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se şi cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Contradictorialitatea motivelor regăsite în cuprinsul sentinţei atacate nu este susţinută de considerente, împrejurare rezultată în termeni lipsiţi de echivoc din simpla lecturare a acesteia.

Instanţa de fond a procedat la obligarea intimatei-pârâte la soluţionarea cererii formulate de reclamantă, prin emiterea unui document din care să rezulte dacă aceasta este sau nu persoană calificată, tocmai în considerarea şi interpretarea dispoziţiilor Ordinului nr. 187/2007 şi a Directivei 2001/82/CE, arătând, conform celor anterior reţinute, motivul care a împiedicat-o să procedeze la obligarea pârâtei direct la emiterea actului din care să rezulte deţinerea de către reclamantă a acestei calităţi, aflându-se practic în imposibilitatea efectuării examenului de legalitate al unui asemenea act, datorată inexistenţei lui, iar referirile la prevederile ordinului şi directivei nu sunt de natură să contrazică această manieră de abordare.

Oricum, pentru incidenţa acestuia motiv de casare era necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, condiţie care nu este îndeplinită în prezenta cauză, datorită faptului că instanţa de fond, deşi într-o manieră aparent reducţionistă, a reuşit totuşi să efectueze o analiză a pretenţiilor afirmate de reclamanta constând în refuzul intimatei de a proceda la emiterea documentului solicitat.

Inferenţa la care a apelat instanţa de fond, raţionamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum şi soluţia dată acţiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanţa a abordat litigiul, respectiv susţinerile părţilor.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentei, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/Românie, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma efectuării unui examen de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speţă.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă în susţinerea recursului, prin raportare la soluţia de respingere a solicitării de obligare a autorităţii la emiterea actului care să ateste calitatea de persoană calificată, precum şi a capetelor de cerere referitoare la acordarea de daune şi notificarea B., Înalta Curte urmează a proceda la analizarea acestuia concomitent cu analiza ce o va efectua asupra aceluiaşi motiv de nelegalitate invocat şi de către recurenta ANSVSA, dată fiind strânsa legătură dintre acestea, ambele vizând încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor Ordinului nr. 187/2007 şi a Directivei 2001/82/CE.

2. Recursul pârâtei ANSVSA

Din perspectiva criticilor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte precizează că relevantă în economia soluţionării cauzei este interpretarea prevederilor Ordinului nr. 187/2007 şi ale Directivei 2001/82/CE, invocate de reclamantă în susţinerea pretenţiilor formulate prin acţiunea introductivă.

Preliminar însă, Înalta Curte menţionează că nu poate fi reţinută critica recurentei privind greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, dat fiind faptul că reclamanta îi reproşează refuzul eliberării documentului din care să rezulte calitatea acesteia de persoană calificată, urmare a solicitării înaintate sub număr 6106/02.03.2017, iar după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, obligaţia eliberării unui asemenea document de către pârâtă constituie o chestiune legată de dezlegarea fondului litigiului pendinte.

Revenind la cadrul juridic evocat de recurenta reclamantă în susţinerea cererii de chemare în judecată, a cărui incidenţă a fost reţinută şi de către instanţa de fond, Înalta Curte învederează că Directiva 2001/82/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 6 noiembrie 2001, creează premisele instituirii unui cod comunitar cu privire la produsele medicamentoase veterinare şi, după cum rezultă din preambulul acesteia, constituie doar o etapă în obţinerea liberei circulaţii a produselor medicamentoase veterinare.

Potrivit prevederilor articolului 2, dispoziţiile directivei se aplică produselor medicamentoase veterinare destinate introducerii pe piaţă, inter alia, sub formă de produse medicamentoase, produse medicamentoase veterinare prefabricate sau preamestecuri pentru furaje cu conţinut medicamentos.

Dispoziţii relevante, prin raportare la circumstanţele litigiului pendinte, se regăsesc în cuprinsul art. 52, 53, 55 şi 56 din Directivă. Acestea privesc obligaţia statelor membre: de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta că titularul autorizaţiei de fabricaţie să dispună permanent şi continuu de serviciile cel puţin ale unei persoane calificate; de a se asigura că persoana calificată îndeplineşte condiţiile minime de calificare; de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta că persoana calificată îndeplineşte îndatoririle prevăzute în directivă; de a se asigura că obligaţiile persoanelor calificate sunt îndeplinite prin intermediul măsurilor administrative corespunzătoare sau prin faptul că aceste persoane fac obiectul unui cod de conduită profesional.

Ordinul nr. 187/2007 pentru aprobarea Normei sanitare veterinare privind Codul produselor medicinale veterinare, emis de Preşedintele ANSVSA, transpune Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/82/CE, aşa cum a fost modificată prin Directiva 2004/28/CE.

Dispoziţii relevante din aceste Norme se regăsesc în cuprinsul art. 56, 57, 59 şi 60, acestea reglementând: obligaţia deţinătorului autorizaţiei de fabricaţie de a dispune permanent şi continuu de serviciile unei persoane calificate; condiţiile de calificare care trebuie îndeplinite de persoana calificată; obligaţia ANSVSA de a verifica dacă persoana calificată este competentă şi îşi îndeplineşte atribuţiile, precum şi de a verifica dacă persoanele calificate îndeplinesc condiţiile de calificare şi sunt responsabile de îndeplinirea sarcinilor şi atribuţiilor, fie prin intermediul unor măsuri administrative corespunzătoare, fie prin respectarea de către acestea a unui cod deontologic profesional.

După cum se poate observa la o simplă lecturare paralelă, atât a directivei, cât şi a Normei aprobate prin Ordinul nr. 187/2007, acestea conţin prevederi identice, norma internă preluând în aceeaşi termeni dispoziţiile normei unionale.

Înalta Curte învederează însă că directiva nu instituie în sarcina statelor membre obligaţia instituirii unei proceduri de atestare a calităţii de persoană calificată, iar norma internă nu prevede o asemenea procedură.

Din economia Ordinului nr. 187/2007 rezultă doar obligaţia ANSVSA de a verifica modalitatea în care operatorii care au ca obiect de activitate fabricarea produselor farmaceutice veterinare îşi asigură personalul de specialitate, precum şi obligaţia de a verifica îndeplinirea condiţiilor de calificare specifice de către această categorie de personal, în cadrul evaluării documentaţiei transmise de deţinătorul autorizaţiei de fabricaţie, în vederea certificării şi autorizării.

Nici directiva şi nici Ordinul 187/2007 nu instituie, în sarcina statelor membre, respectiv a ANSVSA, obligaţia de a asigura calificarea personalului care desfăşoară activităţi în domeniul farmaceutic veterinar şi nici obligaţia de a emite documente constatatoare sau care să ateste calificarea sau vocaţia acestei categorii profesionale de a desfăşura activităţi relative acestui domeniu de activitate.

În acord cu prevederile art. 53 din Directiva 2001/82/CE, Ordinul nr. 187/2007 instituie procedura de verificare a competenţei, îndeplinirii condiţiilor de calificare şi a atribuţiilor prevăzute de lege de către persoana calificată, în cadrul procedurii de eliberare a autorizaţiei de fabricare a produselor farmaceutice veterinare şi nu a unei proceduri de atestare a calificării personalului pe care deţinătorul autorizaţiei îl are la dispoziţie.

Or, în opinia Înaltei Curţi, dreptul ANSVSA de a verifica îndeplinirea condiţiilor de calificare şi a atribuţiilor proprii persoanelor calificate, nu dă naştere, în corolar, unei obligaţii de atestare a calităţii de persoană calificată.

Aşadar, raţionamentul instanţei de fond este eronat, întrucât nu se poate afirma faptul că Ordinul nr. 187/2007 realizează o transpunere greşită, chiar prin omisiune a prevederilor Directivei 2001/82/CE, în contextul în care norma unională nu instituie în sarcina statelor membre obligaţia de a reglementa proceduri de atestare a calificării/calităţii persoanelor de a căror servicii dispun deţinătorii autorizaţiei de fabricaţie a produselor farmaceutice de uz veterinar.

Prin urmare, argumentul instanţei de fond, referitor la omisiunea reglementării, ceea ce echivalează cu lipsa transpunerii, nu constituie decât o interpretare extensivă şi excesivă a directivei, de natură a adăuga nepermis prevederilor acesteia, în contextul în care, astfel cum în precedent s-a mai afirmat, aceasta nu face trimitere la obligaţia statelor membre de a reglementa proceduri de atestare a calităţii de persoană calificată.

Ca atare, Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de fond, privind obligarea autorităţii pârâte la soluţionarea cererii formulată de reclamantă, prin emiterea unui act din care să rezulte dacă aceasta îndeplineşte sau nu calitatea de persoană calificată, a fost dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material incidente în cauză, fapt care se circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, nu poate fi reţinută, potrivit celor anterior expuse, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., evocat de către recurenta reclamantă, constând în greşita aplicare/interpretare a legii de către instanţa de fond, prin raportare la critica vizând soluţia de obligare a pârâtei ANSVSA la soluţionarea cererii sale şi nu la emiterea actului care să ateste calitatea de persoană calificată.

Pentru aceleaşi motive, se reţin a fi nefondate şi criticile aferente modului de soluţionare a celorlalte capete de cerere din acţiunea introductivă, acestea având caracter accesoriu petitului principal referitor la obligarea pârâtei la eliberarea actului de atestare a calităţii de persoană calificată, astfel că în cauză este incident principiul accesorium sequitur principale.

3. Soluţia Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la admiterea recursului declarat în cauză de pârâta ANSVSA, cu consecinţa casării în parte a hotărârii atacate şi, urmare a rejudecării procesului, va proceda la respingerea acţiunii formulată de reclamantă, ca neîntemeiată, cu menţinerea modului de soluţionare a excepţiilor.

Faţă de soluţia preconizată a fi acordată, atât recursului ANSVSA, cât şi acţiunii introductive, coroborat cu considerentele expuse în precedent, va fi respins recursul reclamantei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâta Autoritatea Naţională Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor împotriva sentinţei civile nr. 295 din 30 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată.

Respinge acţiunea reclamantei A., ca neîntemeiată.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 295 din 30 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 septembrie 2020.