Insurance subrogation standing and application of the 450,000 RON guarantee cap per claim under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 4514/27.02.2017 emisă de pârât şi obligarea pârâtului la plata sumei solicitată prin cererea de plată, respectiv 2700,35 RON reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul implicat în evenimentul rutier, cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 3701 din 13 octombrie 2017 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiată, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia FGA nr. 4514/27.02.2017 şi a obligat pârâtul FGA să soluţioneze cererea de plată nr. x/05.02.2016 prin raportare la titularul cererii de plată şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanţei de fond recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod procedură civilă.

După o amplă prezentare a situaţiei de fapt, în motivarea recursului se arată că în mod greşit instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesual-active invocată de FGA.

În cazul de faţă, finanţatorul B., prin reprezentantul său legal, a împuternicit-o pe reclamanta-intimată ca în "nume propriu" să îndeplinească formalităţile prevăzute de Legea nr. 213/2015 privind obţinerea de la FGA a indemnizaţiei de asigurare cuvenită în baza poliţei de asigurare CASCO, mandatul (care nu este mandat) fiind gratuit. Aşa cum rezultă din conţinutul acestuia actele, faptele şi semnătura mandatarului fiind opozabile mandantului (finanţatorul), în limitele mandatului. Daca nu ar fi opozabile atunci mandatul este lipsit de esenţa.

Prin urmare, este în afara oricărui dubiu că titularul de operaţiune ce răspunde pentru neîncheierea regimului prevăzut de Legea nr. 213/2015 este persoană juridică în cauză, respectiv, mandantul-finanţator.

Atâta timp cât titularul procedurii necontencioase administrative prevăzută de Legea nr. 213/2015 este mandantul-finanţator, actele întocmite de mandatarul său (mandatarul, reclamanta-intimată) fiindu-i opozabile, calitatea procesuală activă îi revine acestuia - mandantului, iar nu mandatarului, care nu poate ataca actul constatator (Decizia FGA), întrucât titularul dreptului la acţiune trebuie să fie acelaşi cu titularul dreptului subiectiv încălcat sau nerecunoscut, aspecte pe care instanţa de fond nu le-a avut în vedere la judecarea excepţiei.

Or, instanţa de fond, eronat nu a întrevăzut nici o explicaţie plauzibila pentru care B. S.A. ar fi simţit nevoia de a emite o împuternicire, prin care să "confirme" dreptul A. S.R.L. de a acţiona "in nume propriu" în relaţia cu F.G.A., singura interpretare juridică a acestui act fiind aceea că proprietarul şi finanţatorul S.C. B. S.A., în calitate de beneficiar al poliţei de asigurare (şi singurul creditor de asigurare) a împuternicit utilizatorul A. S.R.L., în calitate de asigurat, să efectueze demersurile necesare în relaţia cu F.G.A., pentru a pretinde plata indemnizaţiei pe care nu o mai poate obţine de la C. S.A., inclusiv a formula cererea de plată.

Astfel, recunoaşte calitatea de asigurat a finanţatorului, singurul care putea da o împuternicire şi singurul care-şi putea manifesta acordul de voinţă în sensul opţiunii către cine să fie efectuată plata însă, în baza acestui acord de voinţă instanţa de fond a dat şi calitate de asigurat atât reclamantei-intimate cât şi unităţii reparatoare.

Noţiunea de creanţă de asigurare şi de creditor de asigurare este definită numai de Legea nr. 503/2004 şi de Legea nr. 213/2015, definiţii care sunt aplicabile numai şi numai în relaţia cu FGA în procedura necontencioasă administrativă sau în relaţia cu lichidatorul judiciar desemnat al asigurătorului falit în procedura de faliment.

Părţile contractului de asigurare le regăsim identificate în chiar noţiunea contractului de asigurare, art. 2199 noul C. civ. nominalizându-i pe contractantul asigurării, asiguratul, asigurătorul, beneficiarului asigurării sau terţul păgubit, aceştia doi din urmă nefiind însă părţi în contract.

Problema care se pune în cazul dedus judecăţii este faptul că, finanţatorul este într-adevăr creditor de asigurare însă, este unic creditor chiar dacă deţine mai multe creanţe de asigurare şi legiuitorul nu a folosit singularul şi nu a fost deloc incoerent în folosirea singularului în ceea ce priveşte creditorul de asigurare. Un creditor de asigurare este UN creditor şi nu "este" mai mulţi creditori de asigurare raportat la fiecare creanţa de asigurare.

Dacă legiuitorul ar fi dorit ca FGA să achite un plafon maxim de 450.000 RON per fiecare creanţă de asigurare atunci ar fi folosit singularul în ceea ce priveşte creanţa de asigurare şi nu în ceea ce priveşte creditorul de asigurare.

Or, în cazul dedus judecăţii vorbim despre un contract de asigurare facultativă CASCO care are ca temei de drept art. 4, alin. (1), lit. b), pct. (i) din Legea nr. 213/2015:

"persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare".

Totodată instanţa de fond nu a ţinut seama de dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 potrivit cărora:

"Creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2)", articol de lege care demonstrează şi întăreşte şi mai mult intenţia legiuitorului ca acest plafon să fie aplicat pe un creditor de asigurare care poate deţine mai multe creanţe şi nu pe o creanţă, aşa cum eronat susţine instanţa de fond.

În susţinerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii 4. Apărările formulate în cauză

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs privind greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active

Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că, în cauză, chiar dacă actul administrativ contestat în cauză de către reclamantă este adresat altui subiect de drept, respectiv finanţatorului B. S.R.L., cu toate acestea reclamanta din cauză justifică calitate procesuală activă prin prisma calităţii sale de terţ pretins vătămat prin act individual adresat altui subiect de drept. Actul administrativ contestat în cauză a fost emis de către pârâtul FGA (cu destinatar B. SRL) în urma unei cereri de plată formulată în nume propriu de către reclamantă prin reprezentant, astfel că în mod temeinic şi legal a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Pe fondul cauzei, Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 4514/27.02.2017 pârâtul Fondul de garantare a asiguraţilor a respins cererea de plată nr. x/05.02.2016, pretins formulată de S.C. B. S.A., reţinând, în esenţă, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborate cu cele ale art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015 că, în privinţa finanţatorului B., deja s-a aprobat şi achitat suma de 450.000 RON din disponibilităţile Fondului, limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015, pe creditor de asigurare, nu pe creanţe de asigurare.

De asemenea, prin aceeaşi Decizie, pârâtul a mai reţinut că, în situaţia de faţă, calitatea de creditor de asigurare aparţine finanţatorului S.C. B., iar nu utilizatorului A., atât raportat la calitatea finanţatorului de proprietar al bunului mobil, conform certificatului de înmatriculare, dar şi prin prisma cesionării poliţei de asigurare CASCO, în care figurează ca şi asigurat utilizatorul A. S.R.L..

În mod greşit pârâtul Fondul de Garantare a apreciat că titular al cererii de plată este finanţatorul B. şi pe cale de consecinţă în mod greşit a analizat, pe de o parte, calitatea de creditor de asigurări în sensul art. 4 alin. 1lit. b) Legea 213/2015 în privinţa finanţatorului, iar pe de altă parte a stabilit incidenţa art. 15 alin. (2) Legea 213/2015 care instituie plafonul maxim de garantare de 45000 RON tot prin raportare la finanţatorul B.. În realitate, având în vedere cererea de plată formulată de asiguratul utilizator A. S.R.L. în nume propriu, Fondul de Garantare avea obligaţia în temeiul art. 13 alin. (3) Legea 213/2015 de a analiza cererea de plată prin raportare la pretinsa calitate de creditor de asigurare a reclamantei A. S.R.L..

Înalta Curte apreciază că soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Din această perspectivă, este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

Prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

6. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3701 din 13 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.