Compulsory administrative decision on insurance guarantee claims: 30-day response deadline and reasonable time principle

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea în contencios administrativ înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F. au solicitat obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire înregistrate la Fondul de Garantare a Asiguraţilor la data de 25.05.2016.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4966 din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca neîntemeiată, a admis cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul la soluţionarea cererii de plată înregistrate de reclamanţi la data de 25.05.2016.

3. Cererea de recurs

Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs împotriva acestei sentinţe, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei inadmisibilităţii, cu consecinţa respingerii acţiunii ca inadmisibilă, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

În motivarea recursului, arată că sentinţa este rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a legii de către instanţa de fond, dar şi a unei interpretări superficiale şi eronate a situaţiei de fapt şi a probelor administrate.

Sub un prim aspect, recurentul-pârât critică sentinţa recurată din perspectiva greşitei soluţionări a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, pe care a invocat-o prin întâmpinare. În acest sens, arată că în mod greşit instanţa de fond a calificat acţiunea prin raportare la prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi l-a obligat să soluţioneze cererea reclamanţilor printr-o decizie, pe motiv că acţiunea în justiţie ar fi îndreptată împotriva refuzului FGA de a soluţiona cererea în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia.

Or, în opinia sa, cauza nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parţială a sumelor pretinse de reclamanţi, emisă în baza dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, ci viza emiterea unui răspuns cu privire la plafonul maxim de 450.000 RON, stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Acesta fiind obiectul cauzei, de care instanţa era ţinută în virtutea principiului disponibilităţii în procesul civil, consacrat de dispoziţiile art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., recurentul-pârât consideră că instanţa de fond trebuia să respingă cererea reclamanţilor ca inadmisibilă.

Astfel, în lipsa unei dispoziţii în Legea nr. 213/2015 cu privire la stabilirea unui termen pentru soluţionarea cererilor de plată şi ţinând cont că Legea nr. 213/2015 nu se completează cu Legea nr. 554/2004, recurentul-pârât apreciază că acţiunea reclamanţilor este inadmisibilă sub aspectul neîndeplinirii condiţiei speciale a "nesoluţionării în termenul legal" a cererii de plată.

În continuare, pe fondul cauzei, recurentul-pârât susţine că cererea de plată formulată de către intimaţii-reclamanţi în baza Legii nr. 213/2015 şi înregistrată la FGA nu are caracterul unei cereri în sensul Legii nr. 554/2004 şi că FGA nu are un termen de soluţionare a cererilor de plată, făcând trimitere în acest sens la dispoziţiile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015.

De asemenea, recurentul susţine că nu este asigurător şi că nu preia ope legis obligaţiile unui asigurător în faliment, nefiind succesorul în drepturi şi obligaţii al acestuia.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi au solicitat, în principal, admiterea excepţiei tardivităţii recursului şi a excepţiei nulităţii recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

5. Aspecte procedurale

La termenul de judecată din 29 septembrie 2020, Înalta Curte a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de către intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, conform menţiunilor din practicaua prezentei decizii.

II. Decizia instanţei de recurs

Examinând hotărârea atacată în raport cu prevederile legale incidente, Înalta Curte, constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Verificând conţinutul sentinţei recurate din perspectiva motivului de casare regăsit în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea primei instanţe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raţionamentul logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei criticate, argumentele părţilor litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor şi apărărilor formulate.

În privinţa hotărârii recurate în cauză, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanţei superioare asupra sentinţei pronunţate de prima instanţă, fiind respectate garanţiile procesuale ale imparţialităţii judecătorului şi ale calităţii actului de justiţie, precum şi exigenţele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi cele ale art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la existenţa unui proces echitabil.

De altfel, recurentul-pârât a invocat formal motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fără a preciza în niciun fel care ipoteză a acestuia ar fi aplicabilă în privinţa hotărârii recurate.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond aplicând şi interpretând corect dispoziţiile de drept material.

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii, Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond, că reclamanţii au sesizat instanţa de judecată cu o cerere întemeiată pe prevederile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui răspuns la cererea de despăgubire înregistrată la autoritatea pârâtă la data de 25.05.2016.

Potrivit art. 13 alin. (4) - (5) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, cererile creditorilor de asigurări se soluţionează de către o comisie specială constituită la nivelul Fondului, prin emiterea unei decizii de admitere sau respingere a cererii. Acest text instituie, aşadar, în sarcina Fondului, obligaţia de a emite o decizie de soluţionare a cererii creditorilor de asigurări.

Totodată, conform art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel Bucureşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, se constată că legiuitorul a înţeles să supună cererile formulate de solicitanţi, precum şi deciziile autorităţii administrative, regulilor şi principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004,

Corelativ, creditorul de asigurări are dreptul la acţiune în justiţie pentru recunoaşterea şi realizarea dreptului de creanţă, inclusiv dreptul de a solicita în instanţă obligarea Fondului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubiri; existenţa posibilităţii de contestare a deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în soluţionarea cererii de despăgubire nu exclude posibilitatea reclamantului de a solicita obligarea pârâtului la soluţionarea cererii sale cu respectarea termenului stabilit de lege sau în lipsa acestuia în cadrul unui termen rezonabil.

Criticile referitoare la inadmisibilitatea acţiunii reclamanţilor sunt, prin urmare, neîntemeiate, întrucât aceştia au posibilitatea de a supune analizei instanţei existenţa unei pasivităţi a pârâtului în ceea ce priveşte soluţionarea cererii de acordare a despăgubirilor, concluzie care se desprinde din conţinutul art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004,potrivit căruia,,(...) se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim."

Faţă de cele de mai sus, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ca nefondată.

În ceea ce priveşte fondul disputei judiciare, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor susţine, în esenţă, citând dispoziţiile Legii nr. 213/2015, că nu există un termen impus de legiuitor, în care sa soluţioneze cererea intimaţilor-reclamanţi.

Instanţa de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului, care, în esenţă, sunt centrate pe interpretarea greşită a dispoziţiilor legale ce reglementează termenul de soluţionare a cererii de plată.

Din această perspectivă, sunt relevante dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, dreptul comun în materia contenciosului administrativ, care prevăd că nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri are semnificaţia faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

În cazul în care autoritatea publică întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziţie remediul prevăzut de Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să rezolve cererea prin emiterea deciziei, în temeiul art. 1 alin. (1) şi (8) alin. (1) din această lege.

Faptul că autoritatea recurentă are în curs de soluţionare un număr foarte mare de cereri nu este opozabil intimaţilor - reclamanţi şi nu poate constitui un motiv care să golească de conţinut drepturile acestora.

Atunci când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii urmează a fi analizată prin prisma principiului soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat în art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, aplicabilă nu doar procedurii judiciare propriu- zise, ci şi celei administrative sau execuţionale.

Termenul rezonabil constituie şi o garanţie a dreptului la o bună administrare consacrat în art. 41 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, care, deşi nu este direct aplicabil în raporturile juridice interne, ar trebui să constituie un veritabil reper în organizarea activităţii autorităţilor publice.

Astfel, soluţionarea cererilor de plată se poate realiza în mod temeinic şi legal într-un termen rezonabil, care trebuie apreciat în particular, de la caz la caz, în funcţie de complexitatea pe care o presupune fiecare dosar de daună în parte, termen rezonabil de natura a permite FGA să urmeze toate operaţiunile administrative impuse de cadrul normativ, însă a prelungi procedura sine die.

În altă ordine de idei, împrejurarea că, după judecarea cauzei în primă instanţă, recurentul- pârât a emis decizia de soluţionare a cererii de despăgubire constituie o conformare de bună voie la obligaţia stabilită prin sentinţa pronunţată de instanţa de fond, nefiind de natură să atragă reformarea acesteia.

Prin urmare, neidentificându-se motive de casare a hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4966 din 15 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 septembrie 2020.