Dismissal of appeals challenging annulment of local public domain inventory and water concession contracts on state watercourse

Şedinţa publică din data de 29 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea formulată, reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române", Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin primar, Consiliul Local al Comunei Maia, prin primar şi cu A., a solicitat anularea punctului 36 din anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001, prin care au fost inventariate în domeniul public de interes local al comunei Maia o serie de acumulări aflate pe cursul de apă codificat Maia, curs de apă aflat, în integralitatea sa, în patrimoniul public al statului şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea Contractului de concesiune nr. x/09.06.2005 încheiat intre Consiliul Local Maia si A. şi a contractului de concesiune din data de 30.10.2009, încheiat intre Consiliul Local Maia şi A..

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 64 din 23 martie 2018, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale activă invocată, a admis acţiunea şi cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 68 C. proc. civ., formulată de reclamanta Administraţia Naţională "Apele Române", Administraţia Bazinală de Apă Buzău - Ialomiţa, cu sediul în municipiul Buzău, strada x, nr. 20 bis, judeţul Buzău, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin primar, Consiliul Local al Comunei Maia, prin primar, A., intervenientul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Agenţia Naţională pentru Pescuit şi Acvacultură, a anulat, în parte, H.G. nr. 1353/2001, respectiv poziţia 36 din anexa nr. 15, a anulat Contractul de concesiune nr. x/09.06.2005 şi contractul de concesiune din 30.10.2009, încheiate de către pârâtul Consiliul local Maia cu pârâta A. şi a obligat pârâţii Guvernul României, U.A.T. Comuna Maia şi Consiliul Local al comunei Maia la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanţei de fond, pârâţii Consiliul Local al Comunei Maia, prin Primar, Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin Primar, A. au declarat recurs.

Consiliul Local al Comunei Maia şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia au învestit instanţa de recurs printr-un memoriu de recurs comun, în care au invocat, ca primă critică împotriva sentinţei recurate, faptul că instanţa de fond ar fi respins în mod greşit excepţia tardivităţii cererii de chemare in judecată, fără ca reclamanta să facă dovada încadrării în termenul legal prevăzut de aliniatul 3 al art. 7 din Legea 554/2004. De asemenea, susţin recurentele, nu a fost făcută dovada urmăririi de către reclamantă a procedurii prealabile, în realitate reclamanta s-a adresat instanţei fără a urma procedura prealabilă, într-un termen mai mare de 6 (şase) luni de când a luat la cunoştinţă de existenţa celor două contracte de concesiune.

Au mai susţinut cele două recurente că Hotărârea Guvernului nr. 1353/2001, a fost publicată la 26.03.2002 in Monitorul Oficial nr. 205, astfel că termenul legal pentru reclamantă de a solicita anularea acesteia s-ar fi împlinit la 27 septembrie 2002, iar acţiunea a fost depusă la instanţă la 11.10.2010, cu mult peste termenul permis de lege; în opinia celor două recurente, deşi reclamanta a cunoscut actele a căror anulare o cere, nu a acţionat timp de 11 ani, iar la data de 07.10.2016 intervenise prescripţia dreptului de a solicita anularea pct. 36 din Anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001 si a celor doua contracte de concesiune din 30.10.2009 şi 09.06.2005.

O altă critică invocată de către cele două recurente se referă la soluţionarea pretins greşită de către curtea de apel a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, soluţie motivată de către instanţa de fond prin trimitere la O.U.G. nr. 85/2016, care a fost modificată la 28.11.2016 şi care nu se poate aplica retroactiv, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost depusa la 07.10.2016.

Pe fondul cauzei, în cadrul aceluiaşi recurs, s-a susţinut greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998, în mod eronat judecătorul fondului justificându-şi hotărârea prin faptul că punctul nr. 36 din Anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001, ar fi făcut obiectul unei hotărâri a Consiliului Local al Comunei Maia, ignorându-se faptul că Hotărârea Consiliului Local a fost însuşită de Instituţia Prefectului-judeţul Ialomiţa si de Consiliul Judeţean Ialomiţa. De asemenea, se susţine că, la elaborarea H.G. nr. 1353/2001, au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000, că proiectul actului administrativ ar fi fost avizat de autorităţile publice, inclusiv de Ministrul Justiţiei. De asemenea, recurentele critică înlăturarea concluziilor expertizei tehnice, care ar fi confirmat faptul ca Bălţile Maia I şi II, reprezintă excepţia prevăzuta la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/25.09.1996, respectiv albiile minime ale celor două bălţi nu depăşesc lungimea de 5 km.

În recursul său, Guvernul României a invocat art. 488 pct. 8 C. proc. civ., arătând că hotărârea contestată a fost adoptată de executiv, astfel cum reiese şi din Nota de fundamentare care a însoţit proiectul actului administrativ, prin însuşirea proiectului iniţiat de Ministerul Administraţiei şi Internelor care, potrivit prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 8/2001, cu modificările şi completările ulterioare, este organul de specialitate al administraţiei publice centrale cu atribuţii şi competenţe în domeniul administraţiei publice locale. La elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001 (în vigoare la data respectivă), proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate în aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei.

Mai arată recurenta că puterea executivă are doar competenţa de a atesta prin hotărâre apartenenţa unor bunuri de interes public local sau judeţean, neavând abilitarea legală de a inventaria ea însăşi aceste bunuri sau de a interveni în inventarierea efectuată de către consiliile locale sau judeţene. Efectul juridic al actului administrativ emis de autoritatea centrală, este doar de atestare a regimului juridic diferenţiat de regimul juridic al proprietăţii private, ce aparţine tot unităţii administrativ teritoriale. Ca atare, în opinia acestei recurente, litigiul de faţă s-a născut din exercitarea atribuţiilor specifice ale guvernului, iar obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată echivalează cu o sancţiune implicită pentru faptul că îşi îndeplineşte atribuţiile ce-i revin.

Împotriva aceleiaşi hotărâri a declarat recurs şi pârâta A. care a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii şi tardivităţii cererii de chemare in judecata, invocate de către pârâta Guvernul României, fără a detalia raţionamentul juridic al acestei soluţii.

De asemenea, recurenta a arătat faptul că nu se pot reţine susţinerile reclamantei în sensul că nu ar fi ştiut de faptul ca bălţile Maia aparţin comunei Maia, judeţ Ialomiţa, atâta timp cat H.G. nr. 1353/2001 a fost publicata în Monitorul Oficial nr. 205/26.03.2002, fiind opozabil terţilor, astfel că, atât termenul de prescripţie, cât şi cel de decădere prevăzute in mod expres de către Legea Contenciosului Administrativ, au fost demult depăşite.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi intimata-reclamantă Administraţia Naţională Apele Române, Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa au formulat şi depus la dosar întâmpinare, mijloc procedural prin care au solicitat respingerea ca nefondate a tuturor recursurilor, arătând faptul că, în procedura de elaborare şi adoptare a actului administrativ pe care îl contestă, nu s-a procedat la delimitarea corectă a domeniului privat local faţă de domeniul public de interes naţional, neverificându-se situaţia juridică a bunurilor si îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea nr. 213/1998 si Legea Apelor nr. 107/1996, cu modificările si completările ulterioare).

5. Hotărârea şi considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de recurs

Examinând legalitatea sentinţei atacate prin prisma motivelor de casare invocate, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al tuturor recursurilor, pentru considerentele ce urmează, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de reformare concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial sau că hotărârea ar fi nemotivată ori ar cuprinde motive contradictorii, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că reclamanta a solicitat, prin acţiunea introductivă, anularea poziţiei nr. 36 din anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001 privind atestarea domeniului public al judeţului Ialomiţa, respectiv cu privire la imobilele denumite "Balta sat Maia", cu suprafaţa de 18,50 ha, cu motivarea că autorităţile locale au inclus în domeniul lor public de interes local bunuri de interes naţional, încălcând dispoziţiile alin. (3) din cadrul punctului III al anexei Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, precum şi pe cele ale Legii apelor nr. 107/1996, bălţile în litigiu fiind parte din domeniul public al statului, potrivit anexei nr. 12 a H.G. nr. 1705/2006 pentru aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului, in administrarea Administraţiei Naţionale Apele Române - Administraţia Bazinală de Apă Buzău-Ialomiţa .

Din probele administrate, îndeosebi din raportul de expertiză efectuată în primul grad de jurisdicţie, primul judecător a reţinut că imobilul numit "Balta sat Maia" inventariat la poziţia 36 din anexa nr. 15 a H.G. nr. 1353/2001 este compus din acumulările cu folosinţă piscicolă Maia I şi Maia II, situate pe cursul de apă cadastrat Maia, iar sursele de apă din aceste acumulări (bălţi) provin din precipitaţii, torenţi şi din pârâul Maia, acumulări cu folosinţă piscicolă ce au caracter permanent, fiind formate ca urmare a edificării unor construcţii hidrotehnice (diguri de pământ, instalaţii de tip "călugăr") prin care s-a fracţionat cursul de apă al pârâului Maia; a reieşit, din probele câştigate cauzei, şi că, în afara activităţilor piscicole, apele din amenajările în litigiu cu destinaţie piscicolă Maia I şi Maia II se mai folosesc la irigat, precum şi la unele activităţi sportive şi la adăparea animalelor, potrivit informaţiilor şi verificărilor din teren ale expertului judiciar desemnat în cauză. Pentru exploatarea celor două acumulări de apă au fost încheiate contractul de concesiune din data de 30.10.2009 (pentru Maia I - suprafaţa de 6 ha) şi contractul de concesiune nr. x din data de 9.06.2005 (pentru Maia II - suprafaţa de 8 ha) de către pârâtul Consiliul local Maia, în calitate de concedent, cu pârâta A. (dosar fond, filele x, 89-95).

În condiţiile anterior expuse, curtea de apel a respins excepţiile tardivităţii, inadmisibilităţii şi pe cea a lipsei calităţii procesual active a reclamantei şi a admis acţiunea în totalitate, dispunând anularea în parte a H.G. nr. 1353/2001, respectiv poziţia 36 din anexa nr. 15.

Înalta Curte constată, înainte de toate, că motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurenta-pârâta A., nu are incidenţă în cauză, motivarea judecătorului de fond răspunzând adecvat la toate aspectele invocate de reclamantă în cererea introductivă de instanţă. De altfel, în susţinerea acestui motiv de recurs, titulara căii de atac s-a limitat doar la a susţine că judecătorul fondului nu ar fi răspuns la toate argumentele invocate în susţinerea excepţiilor tardivităţii şi a celei a inadmisibilităţii, fără ca ulterior, în cuprinsul memoriului de motivare, să dezvolte acest motiv de casare, care pare a fi invocat doar în mod formal, memoriul de recurs al părţii care l-a invocat cuprinzând, în cea mai mare parte a lui, alegaţii privind situaţia de fapt, aşa cum se prezintă în percepţia acestei recurente.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă acestor susţineri privind pretinsa nemotivare, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune. Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte. Motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994).

Înalta Curte reaminteşte şi că, în Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, s-a arătat că motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Aşadar, verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar reţine că aceasta îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră clară şi coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, ceea ce face ca afirmaţiile ce susţin motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6, să apară ca fiind nefondate.

În ceea ce priveşte pretinsa lipsă a argumentelor în cazul soluţiei de respingere a excepţiilor tardivităţii şi a inadmisibilităţii, aceste susţineri apar şi ca fiind lipsite de suport real, argumentele judecătorului care susţin această soluţie regăsindu-se fără putere de tăgadă în conţinutul încheierii interlocutorii de la termenul din data de 12 ianuarie 2017(dosar fond, fila x), în care judecătorul de primă instanţă a analizat consistent fiecare dintre cele două excepţii, expunând clar motivele pentru care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, inclusiv cu trimitere la practica instanţei supreme.

Rămânând la analiza recursului pârâtei A., Înalta Curte constată că, în afara criticilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6, deja analizat, această recurentă a cuprins în memoriul de recurs o serie de alegaţii, neîncadrate în niciun motiv de casare, care se referă exclusiv la situaţia de fapt aşa cum este percepută de către această parte, dar şi cu privire la omologarea de către judecătorul fondului a concluziilor raportului de expertiză, obiecţiunile formulate în primul grad de jurisdicţie, fiind analizate de către instanţă, respectivele alegaţii calificându-se ca adevărate critici din perspectiva temeiniciei sentinţei şi a modului de apreciere a probelor administrate.

Trebuie subliniat faptul că, pentru a conduce la casarea hotărârii recurate, din perspectiva art. 488 C. proc. civ., recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze din cele prevăzute de acest text, condiţia legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-una dintre situaţiile de casare prevăzute de dispoziţiile textului de lege menţionat. Ori, nemulţumirea părţii cu privire la omologarea de către instanţă a concluziilor lucrării de specialitate şi cu privire la opinia expertului, vizează netemeinicia şi nu nelegalitatea hotărârii, iar aceste susţineri ale recurentei nu fac trimitere la nicio normă de drept material care să fi fost aplicată greşit. Dezvoltarea unui motiv de recurs cu privire la obiecţiunile raportului de expertiză nu poate fi primită de instanţa de recurs, întrucât stabilirea situaţiei de fapt este atributul exclusiv al instanţelor de fond, iar instanţei de reformare nu îi este permisă o cenzură de temeinicie a hotărârii atacate, nici modificarea situaţiei de fapt şi nici reaprecierea probatoriului, astfel că alegaţiile acestei recurente, din această perspectivă, nu vor face obiectul analizei instanţei de reformare.

În ceea ce priveşte recursul promovat de către pârâtele Consiliul Local al Comunei Maia şi Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, pe baza unui memoriu de recurs comun, Înalta Curte apreciază că motivul de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu are incidenţă în cauză, neexistând niciun argument care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.

Astfel, o primă critică de nelegalitate invocată de recurente în cadrul acestui motiv de casare, se referă la pretins greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor legale incidente, care ar fi indus instanţei de fond soluţia greşită în ceea ce priveşte respingerea excepţiilor tardivităţii, inadmisibilităţii şi a lipsei calităţii procesual active.

Critica este nefondată din perspectiva soluţiei instanţei de fond privind fiecare dintre cele trei excepţii.

Astfel, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, aşa cum a apreciat în mod corect judecătorul fondului, din corespondenţa ataşată dosarului de fond, rezultă indubitabil faptul că reclamanta a luat cunoştinţă de anexa nr. 15 la H.G. nr. 1353/2001 la data de 18.03.2016, când i-a fost comunicată o copie a acestei anexe de către UAT comuna Maia împreună cu contractele de concesiune anterior menţionate; contrar celor susţinute de către recurente, în Monitorul Oficial nr. 205 din 26.03.2002 a fost publicat un articol unic în care se menţiona că anexele 1-54 se vor publica ulterior, ceea ce s-a întâmplat în Monitorul Oficial următor - nr. 205bis, din aceeaşi dată. Un astfel de Monitor (cu număr bis) se publică numai la cerere şi numai celor interesaţi, ceea ce exclude posibilitatea ca reclamanta să fi cunoscut că prin acest act administrativ individual s-a luat vreo măsură în ceea ce priveşte balta în litigiu, astfel că data de 26.03.2002 nu îi poate fi opusă ca moment al începerii curgerii termenului.

Dimpotrivă, având poziţia de terţ faţă de actul contestat, reclamantei nu i se poate opune momentul publicării actului în M.O., ci data la care a luat cunoştinţă efectiv de acesta, moment faţă de care, plângerea prealabilă formulată la data de 05.04.2016 se situează în termenul de 30 de zile, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi cererea de chemare în judecată trimisă prin poştă la data de 07.10.2016, respectând termenul imperativ prevăzut de acest text de lege.

În ceea ce priveşte contractele de concesiune a căror anulare se solicită, având în vedere natura şi regimul juridic al dreptului real invocat asupra unui bun din domeniul public, inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil, susţinerea caracterului tardiv al introducerii acţiunii în anulare este, de asemenea, nefondată.

De altfel, în afara aceloraşi alegaţii invocate în faţa primei instanţe, recurentele nu au făcut, prin nicio probă, dovada unei situaţii juridice cu privire la termenul introducerii procedurii prealabile şi al cererii de chemare în judecată, diferită de cea reţinută de prima instanţă.

În consecinţă, având în vedere respectarea dispoziţiilor legale care reglementează cu caracter imperativ procedura şi termenele recursului administrativ şi excepţia inadmisibilităţii a fost corect respinsă, în primul grad de jurisdicţie, critica fiind nefondată şi din această perspectivă.

Se reţine că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, bălţile în litigiu au fost atestate ca aparţinând domeniului public al statului prin Anexa 4 a H.G. nr. 1045/2000 şi anexa 13 a H.G. nr. 2060/2004, respectiv anexa 12 a H.G. nr. 1705/2006, ce nu au fost anulate, iar prin includerea lor în domeniul public de interes local, Statul român a fost vătămat în dreptul său, aspecte ce justifică pe deplin poziţia sa în prezentul proces. De altfel, critica referitoare la pretins greşita soluţionare de către instanţa de fond a acestei excepţii a fost invocată formal, nefiind dezvoltate reale critici de nelegalitate din această perspectivă.

În susţinerea aceluiaşi motiv de casare, cele două recurente au invocat şi greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor Legii nr. 213/1998 de către curtea de apel, critică, de asemenea, nefondată.

Este fără putere de tăgadă că, aşa cum a rezultat din ansamblul tuturor probelor administrate în cauză, râul Maia, pe cursul căruia se află acumularea de apă Maia, este afluent al râului Prahova, ambele făcând parte din bazinul hidrografic Ialomiţa aparţinând drumului public al statului şi fiind dat în administrarea Administraţiei Naţionale "Apele Române"; ca atare, includerea sa în domeniul public de interes local încalcă dispoziţiile prohibitive ale alin. (3) din cadrul art. III al Anexei Legii nr. 213/1998. Contrar susţinerilor recurentelor, amenajările de apă cu folosinţă piscicolă au fost obţinute prin bararea cursului natural al apei prin construcţii de tip hidrotehnic, aşa cum a reţinut expertul desemnat în cauză, astfel că nu pot schimba regimul juridic aplicabil bălţii în discuţie.

Aşa cum a apreciat în mod judicios judecătorul de primă instanţă, acumulările Maia I şi Maia II nu se înscriu în categoria pepinierelor şi crescătorilor piscicole şi nu au ca folosinţă unică piscicultura, astfel că nu poate fi reţinută situaţia de excepţie prevăzută de art. 3 alin. (5) din Legea nr. 107/1996 şi, ca atare, nici dreptul exclusiv de administrare al Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură.

Argumentele prezentate contravin susţinerii recurentelor în sensul că instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 213/1998, simpla nemulţumire legată de soluţia dispusă prin sentinţa recurată, ca o consecinţă a reţinerii corecte a situaţiei de fapt, nefiind de natură a induce instanţei de reformare ideea incidenţei motivului de casare de la pct. 8 al art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul promovat de către recurenta Guvernul României, Înalta Curte constată ca acesta, deşi conţine o laborioasă expunere a situaţiei de fapt, aşa cum este percepută de respectiva pârâtă, precum şi a procedurii de elaborare a actului contestat, în realitate, prevalându-se de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această recurentă critică faptul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, faţă de reclamantă.

Înalta Curte aminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020 dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie-completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, a apreciat că "stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face (…). În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, neputând fi analizată pe calea recursului".

În consecinţă, această critică nu se încadrează nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., indicat de către recurenta-pârâtă, astfel că nu poate face obiectul analizei instanţei de control judiciar, din perspectiva cuantumului cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte contestarea însăşi a obligării recurentei la suportarea unor astfel de cheltuieli, se impune a se preciza cu prioritate că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală care este dovedită prin pierderea procesului. Este de menţionat că pentru a se stabili o culpă procesuală, trebuie a se lua în seamă, în egală măsură, atât rezultatul procesului, cât şi conduita părţilor manifestată anterior litigiului ori pe parcursul acestuia, întrucât art. 454 din C. proc. civ. prevede că, în cazul în care o persoană poartă culpa pentru declanşarea sau purtarea unui proces, este exonerată de plata cheltuielilor de judecată, dacă recunoaşte pretenţiile până la primul termen la care părţile sunt legal citată.

În cauza de faţă, în contra celor susţinute de această recurentă, care încearcă să demonstreze lipsa culpei sale în pierderea procesului, este de remarcat că nici în faza recursului graţios şi nici după introducerea acţiunii introductive, pretenţiile părţii adverse nu au fost recunoscute chiar până la finele procesului în faţa instanţei de fond, cheltuielile pe care reclamanta le-a avansat cu continuarea acestui proces, fiind cauzate inclusiv de pârâta Guvernul României.

Mai mult decât atât, în ciuda susţinerilor acesteia din urmă, hotărârile emise de autorităţile publice locale privind însuşirea inventarelor bunurilor din domeniul public sunt acte prealabile cu caracter preparator, neavând puterea de a produce efecte juridice proprii, Hotărârea de Guvern fiind actul de autoritate al Guvernului, de natură a schimba regimul juridic aplicabil bunurilor în cauză.

5.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În raport de argumentele expuse, întrucât niciunul dintre recursuri nu atrage incidenţa în cauză a motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a le respinge, ca fiind nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Consiliul Local al Comunei Maia, prin Primar, Guvernul României, Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Maia, prin Primar, A. împotriva sentinţei nr. 64 din 23 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 ianuarie 2021.