Expiry of tax debt prescription precludes calculation of accessory liabilities on voluntary payment made after statute of limitations

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 02 august 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, anularea Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016 emisă de pârâtă şi anularea Deciziei ca răspuns la contestaţie nr. 2299/30.1.2017, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 154 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, a anulat Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016 şi Decizia nr. 2299/30.1.2017 emise de pârâtă, obligând pârâta să-i plătească reclamantului suma de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 154 din 18 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a învederat că, în mod greşit instanţa de fond nu a reţinut că fundamentul legal al măsurilor dispuse prin deciziile contestate în cauză îl reprezintă prevederile art. 91 alin. (1) şi (2) şi art. 92 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, iar dreptul comun, în cauză, este reprezentat de prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă.

Susţine că, în speţă, cursul prescripţiei extinctive a fost întrerupt, potrivit prevederilor imperative ale art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, întrucât ultima plata efectuată în data de 22 noiembrie 2016 reprezintă o veritabilă recunoaştere de datorie, o recunoaştere expresă şi implicită a dreptului AFIR de a pretinde suma datorată. Prin urmare, apreciază că termenul general de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală se împlineşte la data de 01 ianuarie 2021.

Totodată, a arătat că Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x din data de 23 noiembrie 2016 a fost emisă ca urmare a încasării cu întârziere a debitului în sumă de 14.858 RON, obligaţia de recuperare a accesoriilor fiind stipulată expres de prevederile art. 88 lit. c) şi art. 119 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, republicată cu modificările şi completările ulterioare.

Nu în ultimul rând, consideră că, în cauză, nu se poate reţine că a dat dovadă de rea-credinţă sau că a încălcat normele legale având în vedere că, în culpă, se află, pe de o parte, beneficiarul, prin reprezentantul său legal, întrucât acesta este direct interesat de buna gestionare a fondurilor proprii, iar pe de altă parte, executorul A.N.A.F., care, prin angajaţii săi, a prejudiciat interesele beneficiarului.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 07 mai 2018, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând excepţiile invocate în faţa primei instanţei cu privire la prescripţia absolută a dreptului recurentei de executare silită fiscală şi cu privire la prezumţia puterii de lucru judecat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Procesul-verbal nr. x/29.12.2008 s-a stabilit în sarcina Asociaţiei Agricole fără personalitate juridică "Pajişti Protejate 5" obligaţia plăţii sumei de 14.858 RON, reprezentând ajutor financiar nerambursabil acordat de intimata-pârâtă în baza unui contract de finanţare.

În vederea executării creanţei stabilite în sarcina Asociaţiei, ajunsă scadentă la data de 05 februarie 2009, pârâta a transmis dosarul în data de 28 aprilie 2009 organelor de executare fiscală.

Intimatul-reclamant, în calitate de asociat al asociaţiei agricole, a fost înştiinţat cu privire la obligaţia de plată prin Somaţia nr. x/28.05.2009, după care a atacat prin contestaţie la executare actele de executare silită pornite împotriva sa. Prin sentinţa civilă nr. 1395/24.11.2009, pronunţată de Judecătoria Sighişoara în dosarul nr. x/2009, menţinută prin decizia nr. 206/16.03.2010 a Tribunalului Mureş, s-a dispus anularea titlului executoriu nr. x/28.05.2009 şi a actelor de executare silită pornite în baza lui.

Pentru acelaşi debit principal, organele de executare silită fiscală (Serviciul Fiscal Municipal Sighişoara) au mai emis un titlu executoriu la sfârşitul anului 2016, având nr. x/04.11.2016, neatacată în instanţă de reclamant.

Prin plăţile făcute în perioada 10-21 noiembrie 2016, asociaţii au achitat debitul principal datorat de Asociaţie.

Recurenta-pârâtă a emis Decizia referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016, atacată în prezentul cadru, prin care a stabilit în sarcina Asociaţiei obligaţii de plată accesorii, calculate în temeiul art. 88 lit. c) şi 119-120 din O.G. nr. 92/2003, la debitul principal determinat prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/29.12.2008.

Contestaţia administrativă formulată de reclamant a fost respinsă prin Decizia nr. 2299/30.01.2017.

Pentru a pronunţa această decizie, organul de soluţionare a contestaţiei a reţinut că urmare a încasării cu întârziere a debitului în sumă de 14.858 RON a fost emisă decizia de calcul accesorii. Cu privire la argumentele reclamantului vizând prescrierea creanţei bugetare, s-a arătat că sunt aplicabile prevederile art. 20 din Decretul nr. 167/1958, în sensul că debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune s-a prescris nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei. S-a argumentat că singura posibilitate pentru creditor era invocarea acestor apărări prin exercitarea unei contestaţii la executare împotriva actelor de executare silită pornite de organul fiscal. Potrivit pârâtei, în baza art. 20 din Decretul nr. 167/1958, dreptul de a calcula accesorii începe să curgă de la data achitării debitului, respectiv 22 noiembrie 2016 şi se împlineşte la data de 22 noiembrie 2021, prin raportare la dispoziţiile Codului de procedură fiscală.

Potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, în vigoare la data stabilirii debitului fiscal principal, "Dreptul de a cere executarea silită a creanţelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naştere acest drept."

Având în vedere că titlul executoriu din 28 mai 2009, anulat în cadrul dosarului nr. x/2009, nu a fost urmat, înăuntrul termenului de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 131 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, de alte acte de executare, recurenta-pârâtă nedovedind incidenţa vreunei cauze de suspendare ori întrerupere a executării silite, dintre cele reglementate de art. 132-133 din O.G. nr. 92/2003, Înalta Curte, în acord cu opinia instanţei de fond, constată că în privinţa debitului principal a intervenit prescripţia executării silite fiscale.

Prin urmare, titlul executoriu nr. x/04.11.2016, emis de Serviciul Fiscal Municipal Sighişoara pentru acelaşi debit fiscal, a fost emis în afara termenului legal de prescripţie, astfel că, Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurentei-pârâte potrivit cărora, plata efectuată de intimatul-reclamant în data de 22 noiembrie 2016, face să curgă un nou termen de prescripţie de 5 ani, care se împlineşte la 01 ianuarie 2021.

Înalta Curte reţine în acest sens că, la data la care s-a efectuat plata voluntară a debitului fiscal principal, respectiv 22 noiembrie 2016, termenul de prescripţie era deja împlinit, iar plata voluntară, după împlinirea termenului de prescripţie, nu naşte o nouă prescripţie.

De asemenea, conform dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958

"Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii.", astfel că stingerea creanţei principale produce acelaşi efect şi cu privire la accesorii.

În consecinţă, având în vedere şi dispoziţiile art. 91 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, potrivit cărora "Dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel", Înalta Curte constată că, la data emiterii Deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii nr. x/23.11.2016, nemaiputând fi urmărit debitul principal, nu puteau fi calculate nici accesoriile în raport de o creanţă principală scadentă din 05 februarie 2009.

Nu în ultimul rând, în ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte, cu privire la incidenţa în cauză a art. 20 din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia "Debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit", Înalta Curte reţine că, în cauză, reclamantul nu a solicitat restituirea plăţilor efectuate, ci constatarea prescrierii accesoriilor.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia pentru Finanţarea Investiţiilor Rurale împotriva sentinţei civile nr. 154 din 18 decembrie 2017 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.