Tax security measure annulled for lack of specific indications of asset dissipation

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 21 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta ANAF Bucureşti - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_VEF 5947/24.11.2017 şi a Procesului-verbal privind impozitul pe venitul estimat stabilit suplimentar prin verificarea situaţiei fiscale personale nr. A_VEF 5781/16.11.2017, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 32 din 19 februarie 2018, Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia inadmisibilităţii invocate de pârâtă prin întâmpinare;

- a respins cererea de anulare a Procesului-verbal nr. A_VEF 5781/16.11.2017 ca inadmisibilă;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal;

- a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A_VEF 5947/24.11.2017 şi a obligat pârâta să achite reclamantului suma de 5.000 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 32 din 19 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii în tot a contestaţiei formulată de către reclamantul A., ca neîntemeiată, inclusiv a cheltuielilor de judecată acordate.

Recurenta-pârâtă apreciază că sentinţa civilă recurată este netemeinică şi nelegală deoarece, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, contestată în cauză, a fost motivată în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în speţă.

Astfel, consideră că dispunerea măsurilor asigurătorii s-a efectuat cu respectarea reglementărilor legale incidente, iar decizia atacată respectă atât din punct de vedere al formei, cât şi a conţinutului, Legea nr. 207/2015 şi Ordinul Preşedintelui A.N.A.F. nr. 2605/2010.

Recurenta-pârâtă susţine că legiuitorul nu a impus dovedirea pericolului prin acte si fapte concrete, iar acţiunile contestatorului creează suspiciuni cu privire la existenţa pericolului instituit de art. 213 din Legea nr. 207/2015.

Cu toate acestea, arată că existenţa indiciilor de sustragere şi ascundere a patrimoniului, prin risipirea şi ascunderea dolosivă a activelor, este demonstrată de acţiunile debitorul, care, pe parcursul acţiunii de control a procedat atât la golirea conturilor bancare cât şi la vânzarea bunurilor imobile.

De asemenea, apreciază că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi, în consecinţă, ar fi trebuit respins capătul de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că, în situaţia admiterii în parte a acţiunii, cheltuielile de judecată nu se pot admite în întregime, ci proporţional cu culpa procesuală, iar în aceste condiţii devin aplicabile dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, apreciază că, având în vedere cuantumul disproporţionat al cheltuielilor de judecată acordate, în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei, ar fi trebuit să fie aplicate dispoziţiile art. 451 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., privind cenzurarea cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare la cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de sentinţa recurată şi de criticile invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, cu prioritate, constată că recurenta-pârâtă, deşi nu a indicat în mod expres motivul de recurs incident în calea de atac exercitată, a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la situaţia când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv de recurs care nu este incident în cauză.

Problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenţei pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.

Analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanţial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerinţelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, criteriile avute în vedere la luarea măsurilor fiind faptul că, în urma verificării situaţiei fiscale a reclamantului s-a constatat că acesta a cheltuit semnificativ mai mult decât veniturile declarate ceea ce denotă un comportament fiscal ce prezintă risc de nedeclarare, neachitare, sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale, iar în subsidiar că nu şi-a îndeplinit obligaţia de cooperare cu organul de control pentru stabilirea corectă a situaţiei fiscale şi a făcut afirmaţii nesusţinute de probe, cu scopul de a ascunde sursa venitului şi de a denatura constatările fiscale.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamantul ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, invocarea, în cuprinsul deciziei contestate, a lipsei de loialitate a reclamantului şi enumerarea mai multor situaţii din care ar rezulta lipsa de colaborare la determinarea stării de fapt fiscale reale, deşi poate exprima o atitudine necorespunzătoare, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitorului.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantului, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantului, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiţii, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantului reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, la fundamentarea acestei măsuri.

Din analiza înscrisurilor depuse în probaţiune la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că reclamantul deţinea la momentul emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, în participaţie de 100%, societatea B. S.R.L., care, potrivit extraselor bilanţiere pentru anii 2013 - 2016, înregistrau nişte parametri economici foarte buni, iar din balanţa analitică a societăţii de la 31 decembrie 2017, reiese că aceasta deţinea un patrimoniu consistent, cu terenuri în valoare de peste 5 milioane RON, construcţii de peste 8 milioane RON, instalaţii şi mijloace de transport de peste 29 milioane RON, precum şi stocuri de peste 15 milioane RON. Aşadar, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantului, raportat la patrimoniul acestuia, aşa cum se prefigurează după efectuarea controlului, care a avut loc în perioada 14 decembrie 2016 - 27 noiembrie 2017, nu sunt de natură să susţină un pericol concret şi obiectiv în sensul existenţei unor indicii că acesta urmează să se sustragă prin fapte dolosive de la plata creanţelor fiscale, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.

Înalta Curte constată şi că susţinerile recurentei-pârâte referitoare la acţiuni ale debitorului, care în timpul acţiunii de control ar fi procedat la golirea unor conturi bancare şi la vânzarea unui imobil, nu se regăsesc nici în cuprinsul deciziei contestate şi nici în apărările formulate de către aceasta la fondul cauzei. În plus, raportat la bunurile supuse indisponibilizării, aşa cum sunt individualizate în decizia de luare a măsurilor asigurătorii, rezultă că înstrăinarea unui imobil, în condiţiile în care intimatul-reclamant are indisponibilizate un număr de 19 imobile ori efectuarea de către acesta a unor operaţiuni cu privire la unul din cele 8 conturi urmărite, nu poate conduce la concluzia existenţei unei intenţii de înstrăinare a activelor în vederea periclitării sau îngreunării colectării creanţelor fiscale.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal şi-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantului, fără a dovedi existenţa unor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluţia instanţei de fond, privind anularea acestei decizii, este legală şi urmează a fi menţinută.

Înalta Curte va respinge ca nefondate şi criticile referitoare la cheltuielile de judecată. Astfel, constată că intimatul-reclamant a făcut dovada efectuării acestora, la dosarul instanţei de fond regăsindu-se dovezile de achitare a taxei de timbru achitate, în cuantum de 100 RON, iar la dosarul instanţei de fond, factura şi ordinul de plată prin care se face dovada onorariului avocaţial în cuantum de 10.000 RON. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de fond a avut în vedere la stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată, atât activitatea prestată de avocatul intimatului-reclamant, raportat la complexitatea cauzei, precum şi împrejurarea că prin soluţia pronunţată s-a admis numai unul dintre capetele de cerere ale acţiunii formulate, astfel că, în aplicarea dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ. a obligat pârâta să achite doar 5.000 RON din cuantumul total al cheltuielilor de judecată solicitate şi dovedite de către reclamant.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Direcţia Generală Antifraudă Fiscală - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Suceava, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti - Direcţia Generală Control Venituri Persoane Fizice - Direcţia Persoanelor Fizice cu Risc Fiscal împotriva sentinţei civile nr. 32 din 19 februarie 2018 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.