Challengability of an ANRE verification report and supplementary note as administrative acts producing direct legal effects under Article 2(1)(c) of Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A.‚ în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat:

- anularea Notei de completare nr. x/06.06.2017, la Raportul de Verificare al ANRE nr. x/27.03.2017, prin care s-a luat decizia de racordare a locului de consum aparţinând B. S.R.L., situat în str. x C. Brătianu nr. 7, localitatea Lumina, judeţul Constanţa, din instalaţiile electrice aparţinând A. S.A.,

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 22/C din 07 februarie 2018, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată promovată de către reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei cu sediul în Bucureşti, ca inadmisibilă.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 22/C din 07 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Recurenta-reclamantă învederează că, în cauză, Nota de completare nr. x/06.06.2017, la Raportul de Verificare al ANRE nr. x/27.03.2017, stabileşte o obligaţie în sarcina sa, respectiv aceea de "a alimenta cu energie electrică locul de consum existent al societăţii B. S.R.L. din reţeaua proprie", depăşindu-se astfel limitele unui raport de verificare, având în vedere dispoziţiile art. 1, 2 şi art. 18 alin. (1) din Regulamentul de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul energiei aprobat prin Ordinul preşedintelui ANRE nr. 62/2013.

Apreciază că în măsura în care se stabileşte o obligaţie pentru un terţ, printr-un act al unei autorităţi, sunt întrunite condiţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, care prevede că pentru a avea această calitate, actele emise de autorităţile publice trebuie să fie susceptibile de a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, deci să fie prin ele însele capabile să producă efecte juridice directe.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 05 aprilie 2018, intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei cu sediul în Bucureşti a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului, precum şi de dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele expuse în cele ce urmează:

Obiectul cauzei îl reprezintă anularea Notei de completare nr. x/06.06.2017, prin care membrii echipei de control ai Autorităţii de Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, au stabilit că se impune modificarea concluziei Raportului de Verificare nr. x/27.03.2017, în sensul că A. S.A. are obligaţia alimentării cu energie electrică a locului de consum existent al societăţii B. S.R.L. din reţeaua electrică de distribuţie pe care o deţine în proprietate, deşi iniţial s-a apreciat că A. S.A. nu are obligaţia de a racorda societatea B. S.R.L. în reţeaua proprie.

Problema care se impune a fi dezlegată în cauză este aceea dacă această notă de completare este un act administrativ, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, actul administrativ reprezintă "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice" (…).

Însă, nu toate actele unilaterale emise de autorităţile publice sunt acte administrative, ci numai cele care sunt emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării acesteia.

În cauză, nota de completare face corp comun cu raportul de verificare pe care îl completează/modifică şi urmează în consecinţă acelaşi regim juridic cu acesta şi în privinţa posibilităţii de contestare.

Raportul de verificare întocmit de ANRE, chiar dacă este emis de o autoritate publică, nu este un act administrativ, deoarece o altă condiţie a actului administrativ ce decurge din definiţia legală este aceea ca acesta să dea naştere, să modifice sau să stingă raporturi juridice.

Aşadar, pentru a putea fi supus cenzurii instanţei de judecată, actul emis de o autoritate publică trebuie să producă efecte juridice, să fi creat, modificat sau suprimat o situaţie juridică.

Astfel, actul administrativ trebuie delimitat atât de adrese sau precizări, cât şi de actele premergătoare actului administrativ, acestea nemodificând ordinea juridică existentă.

Actele premergătoare sunt manifestări de voinţă care nu produc efecte juridice prin ele însele, ci pregătesc emiterea unui act administrativ propriu-zis şi nu pot fi atacate separat în justiţie, ci doar odată cu actul administrativ pe care îl precedă.

În acest sens, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că instanţa este competentă să se pronunţe şi asupra operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii.

În ceea ce priveşte raportul de verificare, astfel cum a fost completat prin nota de completare ce face obiectul acţiunii, Înalta Curte constată că legea prevede necesitatea întocmirii lui, anterior emiterii procesului-verbal de contravenţie, însă legiuitorul nu reglementează posibilitatea atacării lui separat de procesul-verbal în considerarea căruia este emis.

În acest sens sunt şi dispoziţiile Ordinului Preşedintelui ANRE nr. 62/2013 pentru aprobarea Regulamentului de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul energiei, în care se stipulează că raportul se întocmeşte în urma efectuării acţiunii de control şi anterior emiterii procesului-verbal de constatare şi sancţionare, acesta din urmă fiind actul administrativ ce produce efecte juridice.

Având în vedere că, în urma controlului, ANRE poate emite proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, aspectele ce ţin de respectarea/încălcarea prevederilor legale în domeniul energiei electrice pot fi verificate de instanţa de judecată în cadrul soluţionării plângerii contravenţionale, iar în situaţia disputelor privind accesul la reţeaua electrică, acestea se soluţionează de autoritatea competentă prin emiterea unor decizii obligatorii pentru părţi, decizii, care potrivit art. 5 alin. (7) din O.U.G. nr. 33/2007, pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de Apel Bucureşti.

În consecinţă, instanţa de fond în mod corect a constatat că, de vreme ce nu s-a emis un proces-verbal de contravenţie sau o decizie în sensul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 123/2012 şi art. 5 din O.U.G. nr. 33/2007, reclamanta nu poate contesta în instanţă raportul de verificare, întrucât acest act nu produce vreun efect juridic în ceea ce o priveşte.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, raportul de verificare, astfel cum a fost completat prin nota de completare ce face obiectul acţiunii, nu impune nicio obligaţie reclamantei, ci doar constată că aceasta are o obligaţie legală, în conformitate cu dispoziţiile art. 46 alin. (1) din Legea nr. 123/2012.

Prin urmare, atâta timp cât raportul de verificare nu produce efecte juridice de sine stătătoare, cu atât mai mult nu poate produce efecte nota de completare a acestuia, iar în eventualitatea emiterii unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, prin care să fie sancţionată recurenta-reclamantă, aceasta are posibilitatea formulării unei plângeri contravenţionale, în cadrul căreia poate solicita inclusiv anularea raportului de verificare şi a notei de completare la acesta.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, apreciind că soluţia instanţei de fond nu a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 22/C din 07 februarie 2018 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.