Application of the 450,000 RON liability cap per insurance claim versus per creditor under the Insurer Guarantee Fund Law

Şedinţa publică din data de 24 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 2052/11.10.2016, de respingere a cererii de plată nr. x/15.03.2016 cu privire la suma de 15.964,64 RON, cu consecinţa obligării autorităţii publice pârâte, în principal, la efectuarea plăţii sumei pretinse şi, în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 15.964,64 RON, aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016, precum şi obligarea la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Ulterior, reclamanta a depus o cerere intitulată "excepţie de neconvenţionalitate", prin care a solicitat înlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că respectiva normă juridică aduce atingere în substanţa sa, dreptului la un bun, astfel după cum acesta este garantat de Articolul 1 Protocolul nr. 1 din Convenţie. În subsidiar, a solicitat acceptarea argumentelor de ordin convenţional expuse în interpretarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în acord cu garanţiile şi drepturile prevăzute de Convenţie şi anume, că plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 de RON per creanţă de asigurare, iar nu per creditor de asigurare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus calificarea excepţiei de neconvenţionalitate depusă de către reclamantă drept cerere precizatoare, iar prin încheierea de şedinţă din data de 30 mai 2017, a respins excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii, invocate de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2467 din 20 iunie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- a anulat Decizia nr. 2052/11.10.2016 emisă de pârât;

- a obligat pârâtul la soluţionarea pe fond a cererii de plată nr. x/15.03.2016;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.780,96 RON, din care 50 RON taxă judiciară de timbru şi 1.730,96 RON onorariul avocaţial.

3. Cererile de recurs formulate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2467 din 20 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.A. şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3.1. Reclamanta A. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând ca, în urma admiterii recursului, să se dispună următoarele:

- înlăturarea considerentelor potrivit cărora dreptul A. de a fi despăgubită din disponibilităţile FGA este guvernat în timp de Legea nr. 213/2015, astfel încât, în cauză, nu a fost încălcat principiul neretroactivităţii legii, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că legea aplicabilă în timp obligaţiei legale de garanţie aflate în sarcina FGA este reprezentată de Legea nr. 136/1995;

- înlăturarea considerentelor conform cărora plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat per contract de asigurare, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că plafonul de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este instituit per creanţă de asigurare;

- înlăturarea considerentelor referitoare la netemeinicia excepţiei de neconvenţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că se impun a fi înlăturate de la aplicarea în cauză dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, motivat de faptul că acestea aduc atingere în substanţa sa "dreptului la un bun", astfel cum acesta este garantat de art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

- înlăturarea considerentelor conform cărora principiul contributivităţii şi Directiva 2009/102/CE au fost respectate, precum şi înlocuirea acestora cu propriile considerente, în sensul că acestea au fost încălcate;

- casarea în parte a sentinţei civile recurate şi, în rejudecarea cauzei, obligarea intimatului FGA, în principal, la efectuarea plăţii sumei de 15.964,64 RON pretinse, iar în subsidiar, la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata sumei de 15.964,64 RON aferente cererii de plată nr. x/15.03.2016;

- obligarea recurentului FGA la plata cheltuielilor de judecată aferente prezentului recurs.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că sentinţa civilă recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, ale Legii nr. 213/2015, ale C. civ., a art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a prevederilor Directivei 2009/102/CE, interpretate în lumina dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţia României, precum şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, încălcând principiul neretroactivităţii legii civile. Astfel, cauzei pendinte îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

Contrar argumentaţiei primei instanţe, recurenta-reclamantă apreciază că există un conflict de legi în timp, respectiv între dispoziţiile celor două acte normative menţionate, Legea nr. 213/2015 reglementând pentru prima dată plafonarea despăgubirilor plătibile de FGA la suma de 450.000 RON.

Legea aplicabilă nu se stabileşte în raport de momentul recunoaşterii creanţei în favoarea asigurătorului A. şi nici în raport de cel al înregistrării cererii administrative, fiind contradictoriu argumentul instanţei de fond potrivit căruia despăgubirile solicitate îşi au originea într-un fapt consumat anterior intrării în vigoare a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv intrarea în faliment a B..

Întrucât Legea nr. 213/2015 nu cuprinde norme tranzitorii, care să reglementeze situaţiile ivite cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul legii vechi, conflictul de legi în timp urmează a fi soluţionat prin raportare la principiile instituite de art. 6 alin. (2) C. civ., care prevăd că actele şi faptele încheiate, ori, după caz, săvârşite/produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi, nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii ori, după caz, a săvârşirii/producerii lor.

A susţinut recurenta-reclamantă că dreptul la plată se naşte la momentul încheierii poliţei de asigurare RCA şi este afectat de o dublă condiţie suspensivă, devenind actual şi eficace la momentul producerii evenimentului asigurat şi fiind valorificat numai dacă asigurătorul intră în faliment.

Recurenta consideră că legea în vigoare la data emiterii poliţei RCA stabileşte atât calitatea de garant legal a intimatului FGA, cât şi conţinutul obligaţiei legale de garanţie a acestuia, iar condiţia suspensivă a deschiderii falimentului asigurătorului are drept efect numai amânarea eficacităţii obligaţiei, iar nu amânarea naşterii acesteia.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a solicitat instanţei de control judiciar să constate că raportul juridic de garantare care a dat naştere obligaţiei de garantare nu s-a născut la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a falimentului asigurătorului, ci, atât obligaţia de garanţie, cât şi dreptul corelativ de garantare s-au născut simultan, la data emiterii poliţei RCA, în temeiul Legii nr. 136/1995. În acest sens, recurenta-reclamantă a solicitat să fie avute în vedere şi opiniile doctrinare referitoare la conflictul de legi în timp, depuse la dosarul instanţei de fond.

Contrar concluziilor instanţei de fond, aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă principiul constituţional al neretroactivitatii legii civile, astfel cum este acesta statuat de prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (2) din C. civ.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON este reglementat pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurări.

Ca efect al subrogaţiei prin plată în drepturile persoanei păgubite, reclamanta a susţinut că are dreptul de a obţine integral sumele de bani de la recurentul-pârât, în calitatea sa de garant legal al obligaţiilor de despăgubire ale asigurătorului în faliment, aşa încât dreptul său de despăgubire nu poate fi limitat la un drept de creanţă singular, în cuantum total de 450.000 RON. Plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., fiind posibil ca pe durata valabilităţii poliţei RCA, astfel de drepturi să se nască ori de câte ori se produce un eveniment asigurat, drepturi care se transmit către recurentă, pe baza subrogaţiei, ca efect al plăţii.

Legea nr. 213/2015 nu limitează numărul de creanţe asigurate, astfel încât nu poate fi acceptată limitarea dreptului la despăgubire la o creanţă de 450.000 RON, rezultată din plafonarea tuturor creanţelor dobândite prin subrogaţie, aşa cum în mod greşit a apreciat judecătorul fondului. O altfel de interpretare ar conduce la limitarea rolului de garant legal al FGA şi la preluarea de către acesta a unui risc nesemnificativ din piaţă, contrar scopului pentru care a fost înfiinţat.

Totodată, o interpretare în sensul plafonării despăgubirilor pe considerentul unicităţii calităţii de creditor, fără a avea la bază criterii obiective, concrete şi rezonabile, are un caracter arbitrar şi încalcă principiul relativităţii efectelor contractelor.

Recurenta-reclamantă reiterează că, în măsura în care ar fi aplicabile dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-ar institui o limitare exclusiv a despăgubirilor plătibile pentru o singură creanţă de asigurări, neputându-se interpreta că limitarea amintită se aplica în mod global, la valoarea cumulată a tuturor creanţelor de asigurări de răspundere civilă auto obligatorie pentru accidente de autovehicule.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a criticat considerentele instanţei de fond prin care au fost respinse argumentele sale referitoare la excepţia de neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, susţinând că este titulara unui "bun", astfel cum este definit şi protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Acest "bun" constă într-o creanţă recunoscută pe cale judiciară, constatată printr-o sentinţă judecătorească, opozabilă recurentului-pârât în temeiul art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În esenţă, recurenta a susţinut că modalitatea de aplicare de către intimatul-pârât a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă dreptul său de proprietate, fiind rezultatul unei ingerinţe nepermise a Statului Român, sancţionată de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO. Având în vedere jurisprudenţa europeană indicată în cadrul cererii de recurs, reclamanta apreciază că măsura aplicării plafonului de 450.000 RON pe creditor de asigurare, prin însumarea tuturor creanţelor dobândite în mod succesiv prin subrogaţie, nu urmăreşte niciun scop legitim, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Legii 213/2015. Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din acest act normativ nu îndeplinesc standardul convenţional de precizie şi previzibilitate, suportând mai multe interpretări, care pot conduce la suprimarea dreptului de proprietate al reclamantei şi care nu îndeplinesc cerinţa proporţionalităţii cu scopul legitim urmărit.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 generează o stare de discriminare nejustificata între asigurătorii Casco - societăţi care solicită plata a numeroase creanţe de asigurări în temeiul subrogării în drepturile asiguraţilor - şi ceilalţi creditori de asigurări, care deţin creanţe singulare, fără vreo justificare obiectivă şi rezonabilă.

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea sentinţei şi din perspectiva nerespectării principiului contributivităţii, apreciind că instanţa de fond a făcut o analiză formală a argumentelor invocate de reclamantă. Având în vedere că, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, asigurătorii datorează o cotă procentuală de maxim 10% din primele brute încasate, plata despăgubirilor trebuie să reflecte aceste contribuţii. Aspectul asigurării riscului din piaţa determinat de falimentul unui asigurător, nelimitate sub imperiul vechii legi versus asigurarea limitata prin stabilirea unui prag maxim de despăgubire, constituie un element esenţial în evaluarea şi luarea deciziilor de bussines cât priveşte stabilirea volumului de poliţe de asigurare ce urmează a fi vândute în piaţă, de către un asigurător. Această decizie este evident că va fi raportată întotdeauna la cadrul juridic în vigoare la momentul încheierii poliţelor, comportamentul economic al asigurătorului fiind adecvat acestor prevederi legale.

Reclamanta a criticat şi faptul că instanţa de fond nu a reţinut argumentele sale privind încălcarea Directivei 2009/103/CE, care instituie o limită de despăgubire de 1.000.000 Euro pentru o victimă sau 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor, lăsând posibilitatea statelor de a adopta limite mai ridicate, însă nu mai reduse, decât cele menţionate.

În ceea ce priveşte soluţia pronunţată pe fondul cauzei, recurenta-reclamantă a criticat, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respingerea cererii de obligare a pârâtului FGA la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare a plăţii sumei pretinse. În raport de dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, recurenta-reclamantă a susţinut, contrar argumentaţiei primei instanţe, că pârâtul a analizat fondul cererii de plată în etapa prealabilă emiterii deciziei, din cuprinsul documentaţiei administrative rezultând că s-au efectuat verificări cu privire la existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi ulterior, Fondul a concluzionat că această creanţă nu poate fi achitată, ca urmare a depăşirii pragului maxim de 450.000 RON.

3.2. Pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea în tot a acţiunii.

Recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a conchis greşit că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 231/2015 se aplică raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015.

Recurentul-pârât a formulat şi critici privind naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA, dar şi împotriva susţinerii instanţei de fond în privinţa ultraactivităţii art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

A învederat, de asemenea, că în cauză, între autoritatea pârâtă şi reclamantă nu există un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliţei RCA şi nici un drept de garantare născut între asiguratul CASCO şi FGA.

În strânsă legătură cu cele arătate anterior, recurentul-pârât a reiterat aspecte privind dreptul de regres, dreptul de garantare şi rolul FGA, precum şi referitoare la raportul juridic născut între reclamantă şi pârât, susţinând că acestea au fost ignorate cu desăvârşire de instanţa de fond.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 octombrie 2017, recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului declarat de partea adversă, ca nefondat.

4.2. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 23 octombrie 2017, recurenta-reclamantă a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului părţii adverse şi, în consecinţă, anularea recursului Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ca nemotivat.

A invocat, de asemenea, excepţia lipsei de interes în privinţa recursului declarat de pârât, şi, în subsidiar, respingerea recursului, ca lipsit de interes şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând, cu prioritate, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocată de recurenta-reclamantă A. S.A., Înalta Curte constată că excepţia este întemeiată, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 486 alin. (3) din C. proc. civ., republicat:

"(1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni:

d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".(...)

(3) Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e),(...), sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii."

Articolul 487 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, prevede că:

"Recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile şi în recurs."

Conform art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., republicat:

"Recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat:

"Aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Examinând recursul declarat în cauză de pârâtul FGA prin raportare la aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care pârâtul îşi întemeiază calea de atac, criticile formulate neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă.

În concret, criticile recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor pornesc de la premisa faptului că instanţa de fond "a conchis greşit că dispoziţiile Legii nr. 136/1995 se aplică tuturor raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate până la data de 26 iulie 2015 inclusiv, în timp ce Legea nr. 231/2015 se aplică raporturilor de garantare şi contractelor de asigurare încheiate începând cu data de 27 iulie 2015".

În continuare, recurentul FGA critică aspecte privind (i) naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA, (ii) susţinerea instanţei de fond în privinţa ultraactivităţii art. 60 alin. (1) din Legea nr. 136/2995, (iii) faptul că, în speţă, între FGA şi A. nu exista un raport juridic de garantare, născut odată cu încheierea poliţei RCA şi nici un drept de garantare născut între asiguratul Casco şi FGA.

În strânsă legătură cu cele de mai sus, recurentul-pârât a reiterat aspecte privind dreptul de regres, dreptul de garantare şi rolul FGA şi raportul juridic născut între A. şi FGA, susţinând că acestea "au fost ignorate cu desăvârşire de către instanţa de fond" şi a învederat că în considerentele hotărârii atacate, prima instanţa ar fi omis să se raporteze la situaţia de faliment a asigurătorului B., aspecte, cu privire la care, în urma analizării considerentelor sentinţei recurate, rezultă că nu privesc sentinţa civilă atacată în cauză.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze recursul în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul nu reprezintă o cale devolutivă de atac, instanţa de recurs fiind învestită cu analiza conformităţii hotărârii recurate în raport de dispoziţiile legale incidente, prin prisma motivelor de casare expuse de art. 488 C. proc. civ.

Faptul că recurentul-pârât îşi motivează recursul raportat la alte considerente, total străine de cele reţinute de prima instanţă în motivarea sentinţei, nefiind astfel criticat raţionamentul judecătorului care a condus la pronunţarea soluţiei de admitere, în parte, a acţiunii, conduce la constatarea neîndeplinirii condiţiei motivării recursului.

Pentru argumentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului şi va constata nul recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În raport de soluţia dată acestei excepţii, nu se mai impune examinarea excepţiei lipsei de interes în privinţa recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de reclamanta A. S.A., Înalta Curte constată că recursul declarat de aceasta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate care privesc considerentele sentinţei recurate, pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a aspectelor de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015;

- critici cu privire la considerentele sentinţei recurate vizând nerespectarea principiului contributivităţii şi a prevederilor Directivei 2009/103/CE.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, recurenta-reclamantă a susţinut încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 unor situaţii juridice născute anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, când era în fiinţă Legea nr. 136/1995, care nu prevedea niciun plafon de garantare. În esenţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii suspensive (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului B.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În primul rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată pe dispoziţiile art. 20, art. 23 şi art. 29 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, care, potrivit art. 1, reglementează procedurile de constituire a Fondului de garantare a asiguraţilor prevăzut la art. 1 din Legea nr. 213/2015.

Art. 20 din această Normă dispune că:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare."

Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de art. 22 din acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege, iar nu în raport de Legea nr. 136/1995. Nici în cuprinsul cererii de plată şi nici pe parcursul procedurii administrative, recurenta-reclamantă nu a invocat şi nu a solicitat a-i fi aplicate dispoziţiile Legii nr. 136/1995, astfel încât recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, anterior citate, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată, conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015. Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia pârâtului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile reclamantei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat recurentul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine FGA neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului. Ca atare, nici referinţa la o condiţie suspensivă nu poate fi primită.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către recurentul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27 iulie 2015. Astfel, sub imperiul acesteia, s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015, privind închiderea procedurii de redresare financiară a B. S.A. (31 august 2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28 ianuarie 2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (15 martie 2016).

Referitor la criticile vizând considerentele prin care s-au interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, vizând plafonul maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate şi nu pot conduce la reformarea soluţiei instanţei de fond.

Astfel, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale Deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

În conformitate cu prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de fond şi considerentele pe care se bazează, nu contravin celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Având în vedere că instanţa de fond a stabilit în mod corect legea aplicabilă raportului de drept dedus judecăţii, respectiv Legea nr. 213/2015, la acest moment, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 29 din 02 martie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se impune cu caracter obligatoriu maniera de interpretare a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015, statuată prin decizia de îndrumare.

De altfel, chiar şi în eventualitatea în care s-ar fi constatat că se impune schimbarea considerentelor criticate de recurenta-reclamantă, soluţia instanţei de fond, care îi este favorabilă reclamantei, nu ar fi fost reformată, fiind în congruenţă cu soluţia obligatorie de dezlegare în drept, stabilită prin Decizia nr. 29 din 02 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la considerentele prin care instanţa de fond a tranşat excepţia de neconvenţionalitate a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că deţine o creanţă (un bun) în limita sumei de 450.000 RON, că suma solicitată prin cererea de plată nu a depăşit cuantumul maxim prevăzut de lege, iar în aceste condiţii, prin maniera de interpretare a legii substanţiale, instanţa de fond a încălcat dreptul său la un "bun" prevăzut de art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pretinsa neconvenţionalitate a art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul textului de lege, ci la interpretarea şi punerea în aplicare în mod eronat a acestor prevederi de către recurentul-pârât, dublate de o greşită raportare a instanţei de fond la instituirea unui plafon maxim de despăgubire per contract de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare.

În egală măsură, în ceea ce priveşte motivele de recurs prin care se contestă considerentele sentinţei recurate referitoare la nerespectarea principiului contributivităţii şi a prevederilor Directivei 2009/103/CE, Înalta Curte reţine că toate argumentele prezentate în susţinerea acestor critici sunt subsumate interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi, totodată, în combaterea interpretării recurentului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Or, chestiunea vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin Decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul aplicării plafonului pe creanţă de asigurare, ceea ce corespunde pretenţiilor recurentei-reclamante. Pe cale de consecinţă, în prezentul recurs, Înalta Curte reţine că analiza motivelor de recurs, prin care sunt criticate considerentele sentinţei de fond referitoare la excepţia de neconvenţionalitate, la respectarea principiului contributivităţii şi a Directivei 2009/103/CE, este lipsită de finalitate practică, acestea reprezentând doar argumente în susţinerea calculării plafonului maxim de despăgubire pe creanţă de asigurare.

Prin recursul dedus judecăţii, reclamanta a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a cererii de obligare a pârâtului la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ de aprobare la plată a acestei sume, susţinând, în esenţă, că autoritatea pârâtă a procedat la analizarea fondului pretenţiilor reclamantei în etapa prealabilă emiterii deciziei, astfel încât nu mai este necesară reluarea procedurii administrative.

Înalta Curte va respinge, ca nefondată, această critică de nelegalitate, reţinând că, în speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Sunt neîntemeiate susţinerile reclamantei privitoare la soluţionarea fondului cererii de plată, bazate pe existenţa unor documente din dosarul administrativ, mai exact a unei fişe întocmite şi semnate de reprezentanţii unor direcţii din cadrul FGA, care, în opinia recurentei, au verificat pe fond cererea sa şi au constatat existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile. Unica structură din cadrul FGA abilitată să se pronunţe cu privire la suma pretinsă este Comisia specială, constituită conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 503/2004, care dispune admiterea sau respingerea sumelor pretinse de petenţi, în condiţiile art. 13 alin. (4) din Legea nr. 213/2015. Or, din verificarea deciziei atacate, nu rezultă că cererea de plată ar fi fost analizată pe fond de către Comisia specială, aceasta dispunând respingerea cererii exclusiv în temeiul constatării atingerii de către reclamantă a plafonului maxim de despăgubire.

Concluzionând, instanţa de control judiciar, apreciind că, în cauză, nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. S.A.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs, în raport de soluţia de respingere a recursului declarat de reclamantă, ca nefondat, Înalta Curte, va respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocată de recurenta-reclamantă A. S.A. .

Constată nul recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 2467 din 20 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva considerentelor sentinţei nr. 2467 din 20 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 septembrie 2020.