Subrogated CASCO insurer's status as insurance creditor and per-claim application of guarantee cap under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 28.11.2016, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar CITR - Filiala Cluj, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea deciziei nr. 19041/11.02.2019 emisă de acesta şi, in principal obligarea pârâtului, în calitate de garant al plăţilor pentru societatea B., să analizeze pe fond cererea de plată, iar în subsidiar, să fie obligată la plata sumei despăgubirilor achitate de societatea reclamantă în dosarele menţionate în Borderoul nr. 3, anexă la decizia atacată, precum şi obligarea la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 340 din data de 1 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar CITR - Filiala Cluj, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat decizia nr. 1904/11.04.2019 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtului să soluţioneze pe fond cele 60 de cereri de plată formulate de reclamantă, menţionate în borderoul nr. 3 anexat deciziei contestate, pentru o sumă totală de 544.316,57 RON şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 340 din data de 1 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, prima instanţă a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 213/2015 cu privire la calitatea de creditor de asigurare a intimatei-reclamante.

Sub acest aspect, reţine instanţa de fond că, "prin decizia contestată, nu a fost negat dreptul reclamantei de a garanta plata despăgubirii din disponibilităţile Fondului. Acesta a fost recunoscut, de altfel şi prin plăţile efectuate către reclamantă până la momentul atingerii plafonului de 450.000 RON", pentru ca mai apoi Curtea să analizeze calitatea de creditor de asigurare al reclamantei prin raportarea la prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 213/2015, iar pe cea de creanţă de asigurare prin raportare la prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, negând dreptul de regres al intimatei ca drept propriu şi izvor al dreptului de despăgubire în temeiul Legii 213/2015.

Recurentul-pârât solicită să se constate că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 213/2015 reţinut de prima instanţă, "b) creditorii de asigurări sunt, după caz: [...] (i) persoana asigurată - persoana fizică sau juridică aflată în raporturi juridice cu asigurătorul debitor prin încheierea contractului de asigurare", pentru ca mai apoi instanţa să reţină:

"Curtea constată că reclamanta - asigurător de asigurare facultativă - nu se încadrează, propriu-zis, în niciuna dintre categoriile de creditori de asigurare prevăzute de pct. (i) - (iii) de la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2015, nefiind nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării, nici persoană păgubită."

Faptul că acţiunea în regres exercitată de asigurătorul care s-a subrogat în drepturile asiguratului are natură comercială, nu civilă, este lipsit de relevanţă, acest caracter al acţiunii nu restrânge conţinutul dreptului în privinţa căruia a operat subrogaţia.

Premisa de la care pleacă instanţa de fond este una eronată şi nu-şi găseşte suportul în dispoziţiile legale incidente şi pentru următoarele considerente:

Creanţa contestatoarei este o creanţă de asigurare proprie şi exclusivă, în condiţiile în care îşi exercită un drept de regres în nume propriu împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie, în cazul B. - în faliment, aşa cum s-a arătat în apărările formulate de instituţia pârâtă în faţa instanţei de fond. Dreptul de regres nu este un drept nou ca şi conţinut în patrimoniul asigurătorului, acest drept obţinut ca efect al subrogării, dar fără tăgadă este un drept propriu asigurătorului CASCO care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat.

Nici Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare şi nici Legea nr. 213/2015 nu face referire în definirea noţiunilor de creanţe de asigurări şi creditori de asigurări la acţiunea de regres a asigurătorului de asigurare facultativă împotriva persoanei vinovate de producerea prejudiciului şi implicit împotriva asigurătorului RCA.

Însă, în baza activităţii de asigurare, pe care o desfăşoară asigurătorul, ca activitate pur comercială, prin frecvenţa încheierii poliţelor de asigurare facultative asigurătorul, în întregul său, este un creditor de asigurare şi el. În cadrul procedurii administrative de plata prevăzută de Legea nr. 213/2015 şi în cadrul procedurii falimentului prevăzuta de Legea nr. 85/2014 nu devine creditor de asigurare pentru fiecare poliţă de asigurare în parte.

Intimata îşi exercită un drept de regres împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie ca urmare a subrogării acestuia în drepturile asiguraţilor despăgubiţi.

Astfel, potrivit art. 2210 C. civ., în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane. Astfel, asiguratul îi garantează acest drept asigurătorului întrucât, potrivit prevederii legale menţionate, asiguratul răspunde de prejudiciile aduse asigurătorului prin care ar împiedica realizarea acestui drept.

În concluzie, A. s-a subrogat în drepturile persoanei păgubite, definite ca şi creditor de asigurare la art. 4 lit. b) din Legea nr. 213/2015, respectiv la art. 3 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 503/2004 republicată, cu modificările ulterioare, solicitând prin cererile de plată sumele ce se cuveneau acesteia din disponibilităţile FGA, urmând în acest sens procedura administrativă de plată reglementată de Legea nr. 213/2015, supunându-se rigorilor şi limitelor impuse de acest act normativ.

În aceste condiţii, A. a formulat cerere de plată la FGA ca şi creditor de asigurare, în limitele şi condiţiile stipulate de Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, inclusiv cu aplicarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, respectiv a plafonului de garantare pe un creditor de asigurare.

Calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi stabilită de către FGA, această calitate decurgând din lege, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile impuse de actele normative incidente.

Prin urmare, orice statuare a instanţei de fond în sensul că recurentul-pârât ar fi recunoscut calitatea de creditor de asigurare al A. nu prezintă niciun fel de relevanţă, neputând constitui argument în susţinerea sau combaterea pretenţiilor din cererea de chemare în judecată.

Prin cea de-a doua critică, recurentul-pârât arată că instanţa de fond a dat o interpretare greşită dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Sub acest aspect, reţine prima instanţă, în interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în sensul că plafonul de garantare de 450.000 RON trebuie raportat la fiecare contract de asigurare în parte, iar, acest text "nu trebuie citit şi interpretat prin raportare la sensul obişnuit al noţiunii de creditor în general, ci prin prisma definiţiei legale de la art. 4 alin. (1) lit. b) - i), care îl asociază cu un contract de asigurare, cu consecinţa recunoaşterii în beneficiul unei persoane fizice sau juridice a unei multitudini de calităţi de "creditor de asigurare" în măsura în care creanţele sale sunt născute în legătură cu contracte diferite de asigurare", pentru ca imediat apoi, instanţa să reţină:

"Curtea constată că reclamanta - asigurător de asigurare facultativă - nu se încadrează, propriu-zis, în niciuna dintre categoriile de creditori de asigurare prevăzute de pct. (i) - (iii) de la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2015, nefiind nici persoană asigurată, nici beneficiar al asigurării, nici persoană păgubită. Cererea de plată nu a fost făcută de reclamantă în temeiul unui drept propriu născut în patrimonial acesteia".

Interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 în sensul că, plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B., adaugă la lege, dispoziţiile actului normativ în discuţie stabilind o cu totul altă situaţie decât cea reţinută în considerentele sentinţei recurate.

Dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 prevăd în mod expres şi neechivoc faptul că, "plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 RON pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment." în măsura în care, legiuitorul ar fi intenţionat să instituie plafonul de 450.000 RON pentru fiecare contract de asigurare sau pentru fiecare creanţă de asigurare în parte, ar fi făcut-o în mod expres, folosind sintagma "pe fiecare contract de asigurare" sau "pe fiecare creanţă de asigurări" şi nu "pe fiecare creditor de asigurare".

Pentru aceste motive solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecând cauza, respingerea cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 29 octombrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 23 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

Controlul jurisdicţional declanşat de către intimata-reclamantă are ca obiect anularea deciziei nr. 19041/11.02.2019 şi obligarea recurentului-pârât, în calitate de garant al plăţilor pentru societatea B., să analizeze pe fond cererea de plată, iar în subsidiar, să fie obligat la plata sumei despăgubirilor achitate de societatea reclamantă în dosarele menţionate în Borderoul nr. 3, anexă la decizia atacată, precum şi obligarea la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

Prima instanţă a admis cererea dedusă judecăţii, a anulat decizia nr. 1904/11.04.2019 emisă de pârât, cu consecinţa obligării pârâtului să soluţioneze pe fond cele 60 de cereri de plată formulate de reclamantă, menţionate în borderoul nr. 3 anexat deciziei contestate, pentru o sumă totală de 544.316,57 RON şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În esenţă, judecătorul fondului a reţinut că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. e) şi 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 ("nivelul maxim al garantării pe un creditor de asigurare al asigurătorului în faliment") nu poate face abstracţie de definiţia creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, apreciind astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit.

Prin urmare, a apreciat că decizia contestată încalcă normele juridice cu forţă superioară şi anume dispoziţiile Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămând dreptul reclamantei de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind menţinută de instanţa de control judiciar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-pârât, care vizează înţelesul noţiunii de creditor de asigurare/creditor unic de asigurare raportat la existenţa plafonului maxim în sumă de 450.000 RON.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, a stabilit că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, din aceeaşi decizie reiese că prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este corectă, situaţie în care nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate în calea de atac, toate acestea fiind dezlegate prin decizia amintită.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 340 din 01 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2020.