CNA fine for moderator’s failure to distinguish facts from value judgments in political debate upheld

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 36/31.01.2017 emise de pârât şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii aplicate.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3965 din data de 26.10.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 3965 din data de 26.10.2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că sentinţa atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (motivul prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Instanţa de fond a considerat apărările recurentei-reclamante ca nefiind suficiente pentru a combate prezumţia de legalitate a Deciziei 36, însă nu a făcut o motivare în fapt, astfel că nu a aplicat normele prevăzute de legislaţia audiovizualului în mod legal.

Sub aspectul temeiniciei Deciziei nr. 36 trebuie menţionat că decizia de constatare şi de sancţionare cu amenda (aflându-ne, în mod evident, pe tărâm contravenţional) nu poate face dovada prin ea însăşi a existenţei faptei, a autorului acesteia şi a vinovăţiei, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârşirea contravenţiei.

Această afirmaţie se bazează pe faptul că, atât dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cât şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fac parte integrantă din dreptul intern al României încă din anul 1994, în baza articolului 11 din Constituţia României, iar în raport de dispoziţiile art. 20 alin. (2), dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Acestea fac parte din aşa - numitul bloc de convenţionalitate.

Legea internă română, prin art. 34 din O.G. nr. 2/2001 şi art. 1169 din C. civ., conţine prevederi contrare şi mai puţin favorabile faţă de reglementările europene privitoare la drepturile fundamentale ale omului, aplicabile fără putinţă de tăgadă şi persoanelor juridice în această materie.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat în jurisprudenţa sa (e.g. Cauza Anghel c. României, Cauza Maszini c. României, hotărârea din 21.09.2006) că normele juridice ce sancţionează astfel de fapte au caracter general şi că urmăresc un scop preventiv şi represiv, aceste criterii (alternative) fiind suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are, în sensul art. 6 din Convenţie, caracter penal. Pe scurt, Curtea este de părere că, dacă scoaterea contravenţiei în afara legii penale nu ridică probleme în sine, nerespectarea garanţiilor fundamentale - printre care şi prezumţia de nevinovăţie - reprezintă un aspect ce trebuie examinat în temeiul articolului 6 din Convenţie. Reiterând importanţa, în cadrul unei proceduri ce poate fi calificată drept "penală", a unei astfel de garanţii, destinată să restabilească echilibrul dintre presupuşii autori ai faptelor ilegale şi autorităţile chemate să îi urmărească şi pedepsească, Curtea consideră că, în speţă, cauza reclamantului nu a fost judecată echitabil, astfel cum prevede articolul 6 din Convenţie.

Ca o consecinţă a aplicării în cauză a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie, prezentul litigiu trebuie să ofere şi garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de acest articol. Pe cale de consecinţă trebuie recunoscute şi garanţiile specifice în materie penală din art. 6 al Convenţiei, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

CNA reţine că: în emisiunea "Jocuri de putere", moderatorul nu a avut o reacţie fermă prin care să solicite probe atunci când invitatul a făcut afirmaţii precum:

"Gândiţi-vă că această reţea în care s-au băgat peste 200 de milioane de dolari în 25 de ani cu ONG-iştii lor, cu presa lor, cu oamenii lor infiltraţi în presă, aşa numiţii agenţi de influenţă, aceşti oameni terorizează magistraţi, procurori, şefi din servicii."; "Gândiţi-vă că au reuşit să infiltreze pe doamna B. la preşedinţie. Şi gândiţi-vă că această doamnă a recunoscut public - e o onoare şi o mândrie pentru mine să fiu înaltul reprezentant al Iui C. în România - şi astăzi e consilier prezidenţial şi ne uităm cu mirare la acest lucru."

Mai mult, nu doar că moderatorul nu solicită probe pentru afirmaţiile făcute de invitat, ci şi îl incită Ia continuarea discursului incriminatoriu fără a proba în niciul fel spusele sale, precum:

"D.: Daţi-mi nişte nume. Controlează reţeaua C. procurorii?

E.: Aşa cred. Vreau să vă spun că nu e prima mea declaraţie publică.

Prin întâlnirile pe care le fac la Sinaia, la Balvanyos, în diverse locuri din ţară, unde dau diplome procurorilor, le recunosc activitatea profesională, Ie dau burse, îi laudă, îi şi conving acolo - Hai, uite, am mai găsit într-un judeţ un antreprenor român, nu vedeţi că-i corupt? Arestaţi-1. Asta fac aceşti agenţi de influenţă. Uite politicianul acela, e iubit de popor, hai să-i facem un dosar";

D.: si răspund procurorii la ce cer nişte agenţi de influenţă?

E.: Eu aşa cred. Din păcate cred că acolo am ajuns.

D.: Dar cine sunt aceşti agenţi de influenţă?

E.: Păi vi i-am şi spus. Sunt foarte mulţi oameni pe care îi vedeţi în media, v-am şi spus că un număr dintre ei au intrat la conducerea instituţiilor statului şi deci folosesc media, folosesc instituţii ale statului, practic senzaţia mea e că au creat un stat paralel. Si nu e ceva necunoscut serviciilor româneşti de informaţii. Si nu este de mirare..."

"D.: Dar de ce ziceţi că-i al lui C.? C. are ministru?

E.: Păi nu are ONG-uri pe care Ie-a finanţat fundaţia F. al lui C., nu a fost în Ucraina?"

Astfel, membrii Consiliului au apreciat că intervenţiile moderatorului nu se circumscriu unei solicitări ferme de dovezi şi probe, ci unor întrebări de natură a determina continuarea afirmaţiilor de natură incriminatoare şi acuzatoare, fără a oferi publicului posibilitatea de a-şi forma o părere corectă asupra spuselor invitatului emisiunii, încălcând astfel dispoziţiile legale cuprinse în art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Totodată, trebuie reţinută şi poziţia destul de reţinută a invitatului atunci când moderatorul solicită concreteţe sau detalii cu privire la aspecte legate de sistemul judiciar, instanţa de fond fiind în profundă eroare prin motivele arătate privind grija cu privire Ia vătămarea sistemului judiciar. Invitatul susţine doar că există unele persoane manipulabile în sistemul juridic românesc, aspect pe care îl şi explică, considerându-se unul dintre cei care sunt vătămaţi doar datorită popularităţii în rândul votanţilor, (la scurt timp, invitatul a fost chiar urmărit general pentru arestul preventiv emis în numele său).

În privinţa moderatorului, trebuie reţinută poziţia de interlocutor activ, care încearcă să scoată cât mai multe informaţii de la invitatul său şi totodată încearcă să producă o emisiune cât mai incitantă, respectând în acelaşi timp drepturilor oricăror persoane implicate direct, indirect sau doar menţionate în vreun fel.

Cu toate că membrii Consiliului au reţinut că moderatorul nu face decât să-1 incite pe invitat spre a destăinui mai multe date despre operaţiunile absconse de care are cunoştinţă, vă solicităm să observaţi că, domnul D. se preocupă de respectarea legii audiovizualului şi încearcă să obţină nume pentru a putea solicita dreptul la replică, însă invitatul nu dezvălui nici un indicativ concret în acest sens.

Articolul 10 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, referitor la încălcarea dreptului la liberă exprimare prevede că:

"1). Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2). Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege. care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Prevederi similare sunt consacrate şi la nivel constituţional, respectiv în cuprinsul art. 30 din Constituţie.

Astfel, libertatea de exprimare prevăzută de art. 10 al Convenţiei este una dintre libertăţile fundamentale, ce are un rol special în orice societate democratică, putând fi catalogată chiar ca una dintre garanţiile acesteia, o condiţie primordială a progresului şi a fericirii fiecăruia, aşa cum au considerat judecătorii Curţii în cauza Handyside c. Regatului Unit, idee reluată apoi, cu grad de principiu, în cauzele ulterioare.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât şi un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenţie, fiind totodată un drept individual, parte a libertăţii spirituale a fiecărui individ, dar şi un drept colectiv, ce permite comunicarea.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a acordat întotdeauna o protecţie deosebită libertăţii presei, în cauza Lingens c. Austriei precizând expres rolul său, astfel: "Dacă presa nu trebuie să depăşească limitele prevăzute în special pentru protejarea reputaţiei altora, ei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii şi idei asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care privesc alte sectoare de interes public. La funcţia sa. care constă în a difuza, se adaugă dreptul pentru public de a le primi", presa fiind considerată "câinele de pază al democraţiei".

Locul central pe care îl ocupă presa se datorează responsabilităţii sale de a informa, de a veghea la respectarea regulilor democraţiei, sancţionând aspecte care, în opinia jurnaliştilor, reprezintă derapaje instituţionale, chiar dacă este vorba de CNA.

Informaţia, fiind un bun perisabil, orice întârziere în publicarea acesteia riscă să o priveze de orice valoare sau interes, după cum a statuat Curtea în cauza Observer and Guardian contra Regatului Unit. Astfel, chiar şi informaţiile cu privire la o amendă colosală primită de subscrisa, indiferent de reacţia stârnită publicului şi de opinia moderatorului, trebuiau făcute publice în acel moment.

Într-un principiu reiterat şi în cauza Dalban c. României, Curtea a admis că libertatea de exprimare conferită mass media presupune existenţa unor limite mai largi în ceea ce priveşte întinderea acesteia, jurnaliştii bucurându-se, aşadar, în exerciţiul acestei libertăţi, de o doză de exagerare ori chiar de provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, fără a fi ţinuţi să Ic demonstreze realitatea. Aceste drepturi au fost flagrant încălcate de Decizia 301, prin care se impută recurentei-reclamante faptul că a încălcat obligaţia de a informa obiectiv publicul prin prezentarea corectă a faptelor şi evenimentelor şi să favorizeze libera formare a opiniilor. În realitate, aceasta a depus toate diligentele în vederea informării corecte şi complete a publicului, difuzând imagini video cu poziţia unor reprezentanţi ai comunităţii maghiare.

Curtea a reţinut în cauza 301984/00, Radio France şi alţii c. Franţei, Hotărârea din 30 martie 2004 că "faptul de a cere, de o manieră generală, ca ziariştii să se disocieze în mod formal şi sistematic de conţinutul unei afirmaţii făcute de o persoană intervievată, care ar putea să-i insulte pe terţi, să-i provoace sau să le aducă atingere onoarei, nu se conciliază cu rolul presei de a informa cu privire la faptele, opiniile şi ideile dintr-un anumite moment". Aşadar, nu i se poate imputa moderatorului nici că nu s-a disociat de afirmaţiile invitatului, persoane marcante ale societăţii româneşti.

În subsidiar, în măsura în care instanţa va aprecia că nu se impune anularea Deciziei 435 şi exonerarea recurentei-reclamante de la plata amenzii, solicită reindividualizarea cuantumului amenzii în sensul aplicării minimului legal al acesteia, respectiv emiterea unei somaţii de intrare în legalitate.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din data de 7 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 36/31.01.2017 emise de pârât şi exonerarea reclamantei de la plata amenzii aplicate.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile art. 40 alin. (1) şi (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizualului potrivit cărora:

"(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere; dacă acuzaţiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt. (2) Moderatorii programelor au obligaţia să solicite ferm interlocutorilor să probeze afirmaţiile acuzatoare sau să indice, cel puţin, probele care le susţin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzaţiile."

De asemenea, cu privire la legalitatea deciziei, prima instanţă a reţinut că în raport de prevederile art. 91 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, cu modificările şi completările ulterioare, aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale în cuantum de 5000 RON nu apare ca fiind disproporţionată.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând hotărârea recurată din această perspectivă, Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de prima instanţă, constată că, în cauză, sancţiunea a fost aplicată în urma analizării rapoartelor de monitorizare întocmite de Direcţia de Monitorizare şi a vizualizării imaginilor de către membrii C.N.A.

În acest sens, s-a avut în vedere faptul că în cadrul emisiunii "Jocuri de putere" din 17 noiembrie 2016, moderatorul nu a solicitat interlocutorilor să indice probele care susţin acuzaţiile formulate la adresa unor persoane.

Astfel cum reiese din cuprinsul necontestat al deciziei, în cadrul emisiunii menţionate mai sus, invitatul E. a făcut o serie de afirmaţii: "gândiţi-vă că această reţea în care s-au băgat peste 200 de milioane de dolari în 25 de ani cu ONG-iştii lor, cu presa lor, cu oamenii lor infiltraţi în presă, aşa numiţii agenţi de influenţă, aceşti oameni terorizează magistraţi, procurori, şefi din servicii", "gândiţi-vă că au reuşit să infiltreze pe doamna B. la preşedinţie. Şi gândiţi-vă că această doamnă a recunoscut public - este o onoare şi o mândrie pentru mine să fiu înaltul reprezentant al lui C. în România - şi astăzi este consilier prezidenţial şi ne uităm cu mirare la acest lucru".

La aceste afirmaţii moderatorul emisiunii a avut următoarele reacţii:

"D.: Daţi-mi nişte nume. Controlează reţeaua C. procurorii?"; "E.: Aşa cred. Vreau să vă spun că nu e prima mea declaraţie publică. Prin întâlnirile pe care le fac la Sinaia, la Balvanyos, în diverse locuri din ţară, unde dau diplome procurorilor, le recunosc activitatea profesională, le dau burse, îi laudă, îi şi conving acolo - Hai, uite, am mai găsit într-un jude ţ un antreprenor român, nu vedeţi că-i corupt? Arestaţi-l. Asta fac aceşti agenţi de influenţă. Uite politicianul acela, e iubit de popor, hai să-i facem un dosar"; "D.: Şi răspund procurorii la ce cer nişte agenţi de influenţă?"; "E.: Eu aşa cred. Din păcate cred că acolo am ajuns."; D.: Dar cine sunt aceşti agenţi de influenţă?"; "E.: Păi vi i-am şi spus. Sunt foarte mulţi oameni pe care îi vedeţi în media. V-am şi spus că un număr dintre ei au intrat la conducerea instituţiilor statului şi deci folosesc media, folosesc instituţii ale statului, senzaţia mea e că au creat un stat paralel. Şi nu e ceva necunoscut serviciilor româneşti de informaţii. Şi nu este de mirare".

În mod corect a reţinut prima instanţă că prin reacţia moderatorului emisiunii la afirmaţiile făcute de invitat, nu a fost respectată obligaţia stabilită de art. 40 alin. (2) din Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, deoarece întrebările adresate de către moderator nu pot fi considerate solicitări ferme adresate invitatului cu scopul ca acesta din urmă să prezinte sau să indice probele care susţin afirmaţiile făcute (cum a aflat împrejurările afirmate), ci o veritabilă provocare a invitatului în continuarea afirmaţiilor, iar numele de persoane pe care invitatul le considera infiltrate, sumele de bani cheltuite prin fundaţiile lui C., locurile în care reprezentanţii ONG-urilor au întâlniri, simpozioane şi sesiuni de acordare de premii către magistraţi, nu reprezintă probe prezentate de invitatul emisiunii, ci simple afirmaţii făcute de acesta din urmă.

Astfel, potrivit normei mai sus invocate, în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzaţii unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susţinute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate şi invitate să intervină pentru a-şi exprima punctul de vedere. În situaţia în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

În acest context, prima instanţă în mod corect a reţinut că, în raport de temele de interes public abordate, dar şi de acuzaţiile formulate la adresa unor persoane, radiodifuzorul avea obligaţia de a respecta principiul audiatur et altera pars, reglementat de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului; respectarea acestui principiu presupune condiţii nediscriminatorii de exprimare până la finalul aceluiaşi program în cadrul căruia s-au făcut acuzaţiile. Or, din conţinutul raportului de monitorizare reiese că radiodifuzatul nu a solicitat vreun punct de vedere în legătură cu acuzaţiile pe care le-a adus la cunoştinţa publicului.

Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne şi internaţionale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opţiuni. Aceste opţiuni nu pot leza, însă, drepturile altor membri ai colectivităţii, aşa cum este şi dreptul la propria imagine, afectat prin afirmaţii nesusţinute cu dovezi.

Din această perspectivă, art. 30 alin. (6) din Constituţia României statuează că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În privinţa libertăţii de exprimare, atât Curtea Constituţională a României, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului au statuat că între exerciţiul dreptului la liberă exprimare, pe de o parte, şi protecţia intereselor sociale şi ale drepturilor individuale ce aparţin altor persoane, pe de altă parte, trebuie să existe un echilibru, în caz contrar, abuzul în exercitarea libertăţii de exprimare implică necesitatea răspunderii juridice.

Or, problemele referitoare la funcţionarea sistemului judiciar constituie chestiuni de interes public, dezbatere care se bucură de protecţia articolului 10. Cu toate acestea, Curtea a subliniat rolul special în societate al sistemului judiciar, care, în calitate de garant al justiţiei - valoare fundamentală într-un stat de drept -, trebuie să beneficieze de încrederea publică în îndeplinirea cu succes a atribuţiilor sale. Prin urmare, se poate dovedi necesară protejarea acestei încrederi împotriva acelor atacuri distructive care sunt, mai presus de toate, nefondate (cauza Kudeshkina vs. Rusia).

De asemenea, Curtea Europeană a făcut distincţie între declaraţiile de fapt şi judecăţile de valoare - existenţa faptelor poate fi dovedită, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil probaţiunii (cauza Jerusalem v. Austria).

În ceea ce priveşte critica recurentei-reclamante conform căreia libertatea de exprimare ar trebui analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 10 al Convenţiei, Înalta Curte constată că acest aspect a fost analizat şi de prima instanţă, care a concluzionat în mod corect că susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, observând că potrivit articolului 10 paragrafele 1 şi 2 din CEDO:

"Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti."

Or, în aceste condiţii, nu se poate vorbi despre îngrădirea exercitării dreptului la liberă exprimare, având în vedere că exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru (...) protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi a căror întindere depinde de situaţia concretă în discuţie. Aşadar, Curtea a decis că numai prin respectarea îndatoririlor şi responsabilităţilor ce-i revin, presa îşi îndeplineşte funcţia sa esenţială într-o societate democratică, fără a depăşi anumite limite, având misiunea de a comunica numai informaţii de interes public, în sensul dat acestei noţiuni în jurisprudenţa Curţii [Hotărârea Tammer c. Estoniei, 06 februarie 2001].

Hotărârile CEDO acordă importanţă scopului demersului jurnalistic, verificând dacă a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, îndeplinindu-şi astfel datoria de a răspândi informaţii asupra unor subiecte de interes general (cauzele Radio France şi alţii contra Franţei, Colombani şi alţii contra Franţei, Cumpănă şi Mazăre contra României, McVicar contra Marii Britanii).

În mod corect instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte C.E.D.O., aceasta nu stabileşte că libertatea de exprimare este un drept absolut şi nici jurisprudenţa C.E.D.O. nu consacră faptul că această libertate are un caracter absolut şi că politicienii sau alte persoane publice sunt excluse de la protecţia acordată tuturor persoanelor sub aspectul imaginii şi demnităţii lor, de prevederile legale interne şi europene.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în mod corect prima instanţă a reţinut că, în cadrul emisiunii "Jocuri de putere" din 17 noiembrie 2016, emisiune vizată de decizia de sancţionare, însuşi moderatorul emisiunii se situează pe o poziţie de ignorare a principiului echilibrului în prezentare.

Într-adevăr, o emisiune de televiziune nu se poate transforma într-o înşiruire de documente, însă nu este mai puţin adevărat că, în cazul în care subiectul dezbătut este unul sensibil, reprezintă o problemă de interes general, intens discutată în spaţiul public (justiţia şi corectitudinea magistraţilor implicaţi în activitatea judiciară) reacţia moderatorului trebuie să fie una promptă şi fermă, pentru ca, pe cât posibil, publicului să nu-i fie induse percepţii false. Scopul unei emisiuni în care se dezbat teme de interes general ar trebui să fie corecta informare a publicului, nu dezinformarea acestuia.

Din perspectiva temeiniciei deciziei, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs nu au fost formulate critici concrete referitoare la faptele reţinute în sarcina moderatorului, cu atât mai mult cu cât aceeaşi atitudine a avut-o şi în faţa primei instanţe unde recurenta-reclamantă nu a contestat afirmaţiile/întrebările redate în cuprinsul deciziei de sancţionare.

Opiniile exprimate în emisiune nu au fost critice, în limitele libertăţii de exprimare, ci s-au transformat într-un discurs acuzator, fără a fi prezentate şi probe în susţinerea acestora, publicul neputând aprecia cât de justificate sunt acuzaţiile pentru ca, astfel, să îşi poată forma în mod liber opinia.

Astfel, în mod corect a reţinut prima instanţă că, dispoziţiile legale reţinute în decizia de sancţionare nu interzic iniţierea şi dezvoltarea unor dezbateri pe teme de interes public/general, dar impun obligaţia dezvoltării acestora printr-un demers jurnalistic efectuat cu bună-credinţă, care să se caracterizeze prin obiectivitate şi echilibru. În această ordine de idei, revenea recurentei-reclamante obligaţia de a se asigura de îndeplinirea întocmai a acestor exigenţe legale, astfel încât demersul său jurnalistic să asigure publicului dreptul de a cunoaşte obiectiv şi corect întreaga dimensiune a dezbaterilor televizate.

Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a fost sancţionată pentru expunerea subiectelor respective, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat în cadrul emisiunii "Jocuri de putere" din 17 noiembrie 2016, prin nerespectarea principiului audiatur et altera pars şi, după caz, precizarea expresă a faptului că persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, prin neefectuarea unei delimitări clare între aspectele relatate care au la bază fapte şi cele care reprezintă judecăţi de valoare.

Moderatorul emisiunii avea obligaţia de a nu permite încălcarea normelor din Codul audiovizualului şi de a asigura informarea imparţială a publicului cu privire la chestiuni de interes public.

Prin urmare, au fost încălcate dispoziţiile legale referitoare la asigurarea unei informări corecte, precum şi a celor referitoare la respectarea dreptului persoanei la propria imagine, constatările primei instanţe fiind corecte sub acest aspect.

În privinţa individualizării sancţiunii, prima instanţă a ţinut cont de dispoziţiile art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului, potrivit cărora:

"În cazul în care furnizorul sau distribuitorul de servicii nu intră în legalitate în termenul şi în condiţiile stabilite prin somaţie ori încalcă din nou aceste prevederi, se aplică o amendă contravenţională de la 5.000 RON la 100.000 RON" şi în mod corect a reţinut că amenda aplicată reprezintă minimum prevăzut de norma legală.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că susţinerile şi criticile recurentei-reclamante sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. prin administrator judiciar G. şi administrator special H. împotriva sentinţei nr. 3965 din 26 octombrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2020.