Precautionary seizure annulled and lower judgment quashed: tax authority must show concrete risk of asset dissipation, not just additional tax liabilities.

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.06.2018, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, în temeiul dispoziţiilor art. 213 alin. (13) din Legea nr. 207/2015 privind Noul Codul de procedură fiscală şi art. 1 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, a solicitat, ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ca fiind nelegală şi netemeinică.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 3427 din data de 07.08.2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 3427 din data de 07.08.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală:

"înaintea luării deciziei organul fiscal este obligat să asigure contribuabilului/plătitorului posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere cu privire la faptele şi împrejurările relevante în luarea deciziei".

Solicită să se constate că intimata-pârâtă se află în eroare cu privire la calificarea deciziei de măsuri asigurătorii drept "măsură de executare silită".

Precizează că executarea silită nu poate începe decât în cazul în care creditorul deţine o hotărâre judecătorească sau un alt înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Or, după cum se poate observa din actele aflate la dosarul cauzei, se poate observa că la momentul emiterii deciziei de măsuri asigurătorii contestate (14.05.2018), intimata-pârâtă nu deţinea niciun titlu executoriu şi nu a fost comunicat niciun titlu executoriu sau vreo somaţie prin care să i se aducă la cunoştinţă recurentei-reclamante că au fost demarate procedurile de executare silită.

Prevederile art. 9 alin. (1) din Codul de procedură fiscală garantează dreptul la apărare al contribuabilului, împiedicând organele fiscale să acţioneze discreţionar sau arbitrar, drept care a fost nesocotit de către pârâtă. încălcarea acestui drept atrage sancţiunea nulităţii deciziei emise.

Jurisprudenţa naţională în materie s-a pronunţat în sensul celor sus menţionate, reţinându-se că orice persoană împotriva căreia urmează să se ia o decizie care îi cauzează o vătămare are dreptul la apărare constând în acordarea posibilităţii să-şi exprime punctul de vedere referitor la faptele şi împrejurările relevante pentru luarea deciziei.

În acest sens, invocă Decizia nr. 1937/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal:

"Totodată, contrar susţinerilor recurentei, în cauză nu este incidenţă excepţia prevăzută Ia art. 9 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, întrucât măsurile asigurătorii preced întotdeauna măsurile de executare, deci nu se identifică cu acestea, şi pot să se transforme în măsuri de executare silită, în condiţiile în care există un titlu executoriu. Or, la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, nu exista un titlu executoriu, aşa încât măsurile asigurătorii nu puteau fi asimilate sau confundate cu măsurile de executare silită. Aşa fiind, se reţine, cum corect a sesizat şi judecătorul fondului, că în cauză nu au fost respectate prevederile art. 9 alin. (1) şi (2) şi art. 46 alin. (2) lit. j) Codul de procedură fiscală, întrucât nu a fost ascultat contribuabilul, pentru a-şi exprima punctul de vedere, fiind încălcat astfel dreptul la apărare al acestuia. În acest sens, Înalta Curte are în vedere şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, (cauza Kamino International Logistics BV (C-129/13), Datema Hellmann Worîdwide Logistics BV (C130/13) împotriva Staatssecretaris van Financien, prin Hotărârea Curţii din 3 iulie 2014)."

Din modul de motivare a sentinţei civile atacate, se observă că instanţa de fond a avut în vedere doar argumentele invocate de intimată prin întâmpinarea depusă la dosar, fiind înlăturate fără niciun temei argumentele reclamantei, prezentate pe larg în contestaţia introductivă şi răspunsul la întâmpinare şi dovedite printr-o serie de înscrisuri.

Se invocă de prima instanţă de judecată că "din motivarea raportului de inspecţie fiscală reiese evidenţierea unui comportament fiscal deviant al reclamantei şi/sau reprezentanţilor/asociaţilor, concretizat prin: înregistrarea în evidenţa contabilă a achiziţiilor de carburanţi de la B. S.R.L. pe bază de bonuri fiscale nereale, conform răspunsului primit de la acest partener de către organul de inspecţie fiscală; pe bonurile fiscale nu sunt înscrise datele de identificare ale mijloacelor de transport care au alimentat în zilele în care au fost emise bonurile fiscale; pentru alimentările reflectate prin bonurile fiscale nu au fost emise facturi centralizatoare emise de B. S.R.L.; a fost dedus TVA pe documente care nu îndeplinesc cerinţele de formă impuse; salariaţii care figurează pe dispoziţiile de plată nu justifică ridicarea sumelor."

În acest sens, recurenta-reclamantă solicită să se constate că cele reţinute de prima instanţă de judecată nu se regăsesc în aşa-zisa motivare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii contestată, ci doar într-un raport de inspecţie fiscală al cărei dată şi număr nu a fost menţionat. Însă, din moment ce obiectul prezentei acţiuni este reprezentat de analizarea legalităţii şi temeiniciei Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, este evident că nu pot fi reţinute în motivarea acestei decizii eventuale aspecte descrise într-un alt act de control, cum este acel raport de inspecţie fiscală, care nu face obiectul prezentei cauze.

Solicită a se constata că aspectele reţinute în considerentele sentinţei civile atacate nu sunt menţionate şi în conţinutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018, motiv pentru care aceste aspecte nu puteau fi reţinute în motivarea soluţiei de respingere a contestaţiei şi de menţinere a actului administrativ atacat.

Procedura atragerii răspunderii solidare este prevăzută strict de prevederile art. 25-26 din Legea nr. 207/2015 Codul de procedură fiscală, texte legale care, evident, nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Cu ocazia judecării cauzei în primă instanţă, prin răspunsul la întâmpinare, s-a învederat instanţei de fond că anumite aspecte invocate prin întâmpinare nu sunt menţionate şi în cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ceea ce înseamnă că nu pot fi avute la soluţionarea acţiunii, analiza legalităţii şi temeiniciei actului contestat urmând a fi analizată doar în raport de menţiunile acestui act de control.

Instanţa de fond nu a ţinut cont de susţinerile noastre pe acest considerent şi a considerat în mod greşit că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată este motivată prin prisma unor aspecte care nu se regăsesc în cuprinsul său, ci în cadrul unui alt de control care nu face obiectul prezentei cauze (raport de inspecţie fiscală), act care, de altfel, nu poate fi contestat pe calea contestaţiei prevăzute de art. 213 alin. (13) Codul de procedură fiscală, ci doar pe cale contestaţiei administrative prevăzute de disp. art. 268 şi urm. din Codul de procedură fiscală, cale de atac care a fost formulată de către societatea reclamantă.

Solicită să se constate că aspectele reţinute de prima instanţă nu pot fi considerate elemente pe baza cărora se poate considera că decizia de instruire a măsurilor asigurătorii este motivată, conform dispoziţiilor imperative ale art. 213 alin. alin. (2) şi (5) din Codul de procedură fiscală.

Conform dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.". Iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (5):

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

În cazul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii care priveşte societatea A. S.R.L. nu s-a probat, in concreto, niciun pericol ca societatea să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor ori să-şi ascundă, să-şi înstrăineze sau să-şi risipească patrimoniul.

Societatea recurentă are un comportament fiscal corespunzător, toate bunurile societăţii se află în patrimoniul său, nu au fost înstrăinate şi nu există nicio intenţie de a fi înstrăinate. Decurge de aici faptul că, în mod concret, nu există niciun pericol de tipul celui prevăzut de lege, inspectorii fiscali neidentificând şi neprobând niciun asemenea pericol la momentul efectuării controlului.

Principalele cauze care au determinat stabilirea eronată a acestor obligaţii fiscale suplimentare, sunt următoarele:

a) investigarea limitată a informaţiilor disponibile si pronunţarea de echipa de inspecţie fiscală numai cu privire la aparenţa formală a tranzacţiilor, şi nu cu privire la substanţa/fondul acestora, completată cu o analiză precară, nefundamentată economici

b) absenţa verificării reflectării în contabilitate a tranzacţiilor vizate;

c) absenţa verificărilor referitoare Ia îndeplinirea criteriilor de deductibilitate stabilite de legislaţia fiscală, în materia impozitului pe profit şi TVA - care stipulează că orice cheltuială este recunoscută ca deductibilă Ia calculul profitului impozabil, dacă a fost efectuată în scopul realizării de venituri impozabile, conform art. 21, alin. (1) din Titlul II Impozitul pe profit din Codul fiscal; aplicată şi la jurisprudenţa CJUE în materia principiilor cu privire la TVA aplicată cheltuielilor - care stipulează că acordarea dreptului de deducere se acordă pentru toate achiziţiile circumscrise următorului scop:

"destinate în folosul operaţiunilor taxabile", conform prevederilor art. 145, alin. (2), lit. a) din Titlul VI TVA din Codul fiscal.

Din întreaga evidenţă contabilă a societăţii, rezultă că A. S.R.L. şi-a desfăşurat activitatea cu respectarea normelor legale în vigoare, are confirmarea prestării serviciilor şi executării lucrărilor şi nu putea să execute şi să presteze cele angajate prin contractele comerciale în limitele cheltuielilor deductibile stabilite de organul fiscal.

Prin urmare, refuzarea dreptului de deducere la nivelul A. S.R.L. pe motiv că, în opinia organului de inspecţie fiscală, nu ar exista suficiente dovezi cu privire la recunoaşterea realităţii achiziţiilor de carburanţi, în condiţiile în care acest combustibil a fost utilizat în cadrul activităţilor, către diverşi beneficiari, operaţiuni comerciale în urma cărora societatea a realizat venituri impozabile.

Pentru aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei iar, pe fondul cauzei, admiterea contestaţiei şi anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, ca fiind nelegală şi netemeinică.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din data de 7 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 23 septembrie 2020.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentul-reclamant, a apărărilor menţionate în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Controlul jurisdicţional declanşat de către recurenta-reclamantă are ca obiect anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că la baza emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii au stat elemente justificative concrete din care s-a reţinut reaua-credinţă a contestatoarei sau existenţa pericolului iminent că aceasta se sustrage, îşi ascunde ori îşi risipeşte patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, fundamentând măsura dispusă. Astfel, din motivarea raportului de inspecţie fiscală, reiese evidenţierea unui comportament fiscal neadecvat al reclamantei şi/sau reprezentanţilor/asociaţilor, concretizat prin: înregistrarea în evidenţa contabilă a achiziţiilor de carburanţi de la S.C. B. S.R.L. pe baza de bonuri fiscale nereale, conform răspunsului primit de la acest partener de către organul de inspecţie fiscală; pe bonurile fiscale nu sunt înscrise datele de identificare ale mijloacelor de transport care au alimentat în zilele în care au fost emise bonurile; pentru alimentările reflectate prin bonurile fiscale; nu există facturi centralizatoare emise de S.C. B. S.R.L., în situaţiile în care au fost identificate facturi fiscale de alimentare cu carburant emise de către acelaşi partener, dar pentru alte bonuri; a fost dedus TVA pe documente care nu îndeplinesc cerinţele de formă impuse; salariaţii care figurează de dispoziţiile de plată nu justifică ridicarea sumelor. De asemenea, s-a reţinut că din materialul probator administrat rezultă că organul fiscal a formulat sesizare penală cu privire la fapta de evaziune fiscală conform prevederilor art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005:

"c) evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la baza operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive", iar aceste împrejurări relevă existenţa unor suficiente informaţii în sensul că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale nu este legală întrucât constatarea legalităţii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nu corespunde realităţii.

Conform dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.", iar, în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (5):

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

În raport de aceste dispoziţii legale, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie să cuprindă menţiuni privind existenţa unor împrejurări concrete din care să reiasă că există realmente pericolul că societatea "se sustrage, îşi ascunde ori îşi risipeşte patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea".

În motivarea dispunerii măsurilor asigurătorii organul fiscal a arătat că prin Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/14.05.2018 nu au stabilit numai obligaţii datorate erorii de interpretare a legislaţiei fiscale, ci au constatat aspecte ce constituie indicii care sunt sancţionate de legislaţia penală.

Prin decizia de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/14.05.2018 s-au stabilit în sarcina recurentei-reclamante obligaţii fiscale în cuantum de 7.098.414 RON, din care pentru suma de 3.599.403 RON a fost emisă Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/09.01.2018, iar actuala Decizie de instituire a măsurilor asigurătorii a fost emisă la data de 14.05.2018 pentru diferenţa de obligaţii fiscale suplimentare în sumă de 3.499.011 RON.

Or, în acest context se observă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală pentru emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, aşa cum au fost stabilite prin dispoziţiile pct. 25 lit. f) din Anexa OPANAF nr. 2546/2016 pentru aprobarea procedurii de aplicare a măsurilor asigurătorii de către organele fiscale competente şi pentru aprobarea modelelor, modului de utilizare şi de păstrare a unor formulare, unde se prevede că:

"Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va conţine motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari".

Simpla stabilire a unor obligaţii fiscale suplimentare nu înseamnă că ar exista pericolul ca patrimoniul societăţii să fie înstrăinat, condiţie esenţială pentru instituirea măsurilor asigurătorii prevăzute de art. 213 Codul de procedură fiscală, ci organului fiscal îi revine sarcina de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege pentru a proceda la astfel de măsuri excepţionale, aşa cum recunoaşte chiar în cuprinsul deciziei contestate, unde se arată că dispunerea de măsuri asigurătorii este "o procedură administrativă excepţională".

În mod greşit a reţinut prima instanţă legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii prin raportare al faptul că, recurenta-reclamantă a înregistrat în contabilitate "operaţiuni fără conţinut economic, pe bază de documente procurate în mod fraudulos", fără a se arăta, în concret, care sunt acele operaţiuni economice, care sunt documentele ce ar fi fost achiziţionate, cine sunt emitenţii acestora, în ce perioadă au fost emise şi pe baza căror probe prevăzute de Codul de procedură fiscală au stabilit că "au fost procurate fraudulos".

În lumina dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi alin. (3) din Codul de procedură fiscală, Înalta Curte reţine că justificarea dispunerii de măsuri asigurătorii presupune existenţa unor situaţii excepţionale, traduse în evidenţierea unor conduite concrete care să îngăduie concluzia pericolului că debitorul tinde să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, punând în primejdie ori făcând dificilă colectarea obligaţiilor fiscale.

Dat fiind caracterul de excepţie al măsurilor asigurătorii, prin efectul juridic pe care-l generează, şi anume restrângerea atributului de dispoziţie circumscris dreptului de proprietate al persoanei, pericolul evidenţiat de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv, dedus din anumite acţiuni/inacţiuni concrete ale debitorului, cum sunt: golirea conturilor societăţii, înstrăinarea unor active patrimoniale, antecedentele fiscale ale administratorilor ori asociaţilor societăţii, istoricul societăţii, fiind vorba, aşadar, de un pericol extrinsec faptelor controlate derivat din elemente distincte de operaţiunile ce au făcut obiect al controlului fiscal.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că dacă s-ar da posibilitatea organelor fiscale de a institui măsuri asigurătorii ori de câte ori constată nereguli de ordin fiscal soldate cu stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare pentru un contribuabil, atunci în mod evident, aceste măsuri nu ar mai avea caracter de excepţie ci s-ar transforma în regulă, cu nesocotirea flagrantă a prevederilor art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală.

Simpla prezentare a aspectelor evidenţiate ca nereguli în cuprinsul procesului-verbal de control privind o serie de tranzacţii comerciale ale societăţii reclamante a căror realitate şi legalitate este pusă la îndoială, nu se poate constitui şi într-o motivare corespunzătoare a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, din perspectiva necesităţii dispunerii acestor măsuri, astfel cum este statuată de art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, situaţie în care se apreciază că numai aparent se poate vorbi despre o motivare a deciziei contestate.

În realitate, motivarea nu este una care să satisfacă exigenţele art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, cât timp nu s-au arătat de către organul fiscal emitent indiciile, cazurile excepţionale apte a contura pericolul de sustragere a debitorului, de ascundere ori risipire patrimoniului său pentru a îngreuna colectarea.

În raport de aceste constatări, Înalta Curte apreciază că Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii contestată în cauză este nelegală, neoferind considerente în sensul celor cerute de art. 213 alin. (2) corelat cu alin. (5) din Codul de procedură fiscală, care să justifice luarea măsurii asigurătorii, sub forma sechestrului asigurător şi/sau poprire asigurătorie.

Constatând nulitatea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii pentru nemotivare, Înalta Curte nu va mai examina şi motivul nulităţii acesteia din perspectiva nerespectării dreptului contribuabilului de a fi ascultat, reglementat de art. 9 alin. (1) Codul de procedură fiscală.

7. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru considerente arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de recurenta-reclamantă, va casa în tot hotărârea recurată şi rejudecând va admite cererea de chemare în judecată şi va anula Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 3427 din 7 iulie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot hotărârea recurată şi rejudecând:

Admite cererea de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Anulează Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din data de 14.05.2018 emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 septembrie 2020.