Fiscal Security Sequestration Annullment for Lack of Proof of Asset Dissipation Risk Under Art. 213(2) of Law No. 207/2015

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 5 decembrie 2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF"), a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 13487/18.11.2016, emisă de Direcţia Generală Antifraudă Fiscală din cadrul ANAF.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1360 din 12 aprilie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AFTR 13487/18.11.2016, emisă de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1360 din 12 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, pârâta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, instanţa de fond rezumându-se la analiza susţinerilor contestatoarei, iar nu şi a apărărilor pârâtei.

A susţinut pârâta că pentru luarea măsurilor asigurătorii este suficientă existenţa unor indicii din care să rezulte pericolul de îngreunare a colectării creanţelor, fără a fi necesar a se produce unul dintre evenimentele arătate de textul de lege. Acest pericol nu trebuie dovedit prin probe certe, ci este suficient să existe indicii temeinice în acest sens, mai ales că măsura asigurătorie este una temporară, prin care nu se execută, ci doar se indisponibilizează bunurile creditorului. Măsura asigurătorie nu soluţionează fondul dreptului, ci are o finalitate subsecventă, un scop preventiv.

Contrar susţinerilor instanţei de fond, referitoare la nemotivarea actului contestat, recurenta-pârâtă a arătat că decizia este întocmită conform modelului prevăzut de OMFP 2546/2016, motivaţia măsurilor fiind prezentată sintetic, iar argumentele sunt prezentate pe larg în cadrul referatului justificativ şi a Procesului-verbal de control nr. x/10.11.2016.

Ca atare, în opinia recurentei, decizia de instituire a măsurilor asigurătorii sub forma sechestrului asigurătoriu asupra bunurilor imobile ale societăţii reclamante este temeinică şi legală, fiind îndeplinite toate cerinţele prevăzute de lege, fiind prezentate dispoziţiile legale incidente, iar creditorul are dreptul de a lua măsuri de conservare a patrimoniului debitorului său. Măsurile asigurătorii nu sunt măsuri de executare silită, iar prin aplicarea sechestrului nu s-a produs niciun prejudiciu reclamantei, care continuă să folosească bunurile, fiind limitat doar dreptul său de dispoziţie.

Totodată, recurenta-pârâtă a reluat argumentele referitoare la relaţia comercială a intimatei-reclamante cu partenerul B. S.R.L., în susţinerea conduitei fiscale a debitoarei, care a înregistrat operaţiuni fictive în contabilitate, prin care a urmărit sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale constând în TVA şi impozit pe profit, invocând şi cuantumul ridicat al sumelor estimate ca urmare a cheltuielilor nedeductibile care au dus la diminuarea bazei impozabile. Având în vedere aceste aspecte, a apreciat recurenta că există suspiciunea că acest comportament al reclamantei s-ar putea extinde şi în faza de recuperare a prejudiciului estimat, astfel încât se impune instituirea măsurilor asigurătorii, fiind îndeplinită condiţia existenţei unui pericol real ca debitoarea să îşi risipească patrimoniul. Elementele fiscale expuse pot avea valoarea unor factori obiectivi, care dovedesc implicarea reclamantei în derularea unor practici abuzive, de natură a-i procura avantaje fiscale.

A mai solicitat recurenta-pârâtă ca instanţa de recurs să aibă în vedere că prin dispoziţiile legii nu sunt enumerate în mod limitativ cazurile în care se pot lua măsuri asigurătorii, organul fiscal putând lua în considerare orice alte elemente care indică pericolul sustragerii şi înstrăinării bunurilor.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este nefondat, pentru următoarele considerente:

Problema litigioasă a cauzei o reprezintă îndeplinirea, la data emiterii actului administrativ fiscal contestat, a condiţiilor prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 pentru instituirea măsurilor asigurătorii, din perspectiva existenţei pericolului ca reclamanta din prezenta cauză să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând colectarea creanţelor fiscale.

Atât în cuprinsul deciziei atacate, cât şi în cursul procedurilor judiciare declanşate de reclamantă prin cererea de anulare a acestui act, recurenta-pârâtă a susţinut că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege, criteriile avute în vedere la luarea măsurilor fiind comportamentul fiscal neadecvat al reclamantei, amploarea faptelor constatate de organul fiscal, precum şi faptul că societatea reclamantă a beneficiat de un circuit tranzacţional simulat cu partenerul B. S.R.L., pentru a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale reprezentate de TVA şi impozit pe profit. A arătat organul fiscal că luarea măsurilor asigurătorii este justificată de natura faptelor de care este bănuită societatea şi de cuantumul mare al sumelor estimate ca urmare a unor cheltuieli nedeductibile care au dus la diminuarea bazei impozabile şi care au creat suspiciunea că acest comportament s-ar putea extinde şi în faza de recuperare a prejudiciului estimat, manifestându-se printr-un comportament menit să împiedice eventualele acte de executare silită.

Înalta Curte reţine că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanţial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerinţelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, descrierea, în cuprinsul deciziei contestate, a circuitului pretins fraudulos al operaţiunilor la care a participat şi reclamanta, nu este suficientă pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare a patrimoniului debitoarei.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea deciziei de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului. În aceste condiţii, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, la fundamentarea acestei măsuri.

Din analiza înscrisurilor depuse în probaţiune la dosarul cauzei, nu s-a dovedit că reclamanta înregistra creanţe fiscale neachitate la data emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii ori că nu deţine fonduri suficiente pentru achitarea prezumtivului debit, iar după momentul dispunerii măsurilor, societatea a continuat activitatea comercială şi, conform susţinerilor din întâmpinare, necontestate de recurenta-pârâtă, a continuat să achite creanţele datorate bugetului de stat şi bugetului asigurărilor sociale.

În ceea ce priveşte bunurile supuse indisponibilizării, se constată că sechestrul asigurător a fost instituit asupra unor terenuri şi asupra unei clădiri, astfel cum reiese din cuprinsul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fără ca la dosarul cauzei să fi fost fost depuse dovezi privitoare la iniţierea de către reclamantă a formalităţilor de înstrăinare a acestor imobile.

Totodată, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu cuprinde o motivare proprie a instituirii măsurilor de indisponibilizare a bunurilor imobile. În recurs, pârâta a susţinut că această motivare se regăseşte în cuprinsul Procesului-verbal de control nr. x/10.11.2016, act care, însă, nu fundamentează emiterea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, ci eventuala emitere a deciziei de impunere. Recurenta-pârâtă a depus Referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii, care, similar deciziei atacate, nu cuprinde motivele concrete ale dispunerii acestei măsuri, respectiv indiciile pe care organul fiscal le-a avut în vedere la emiterea deciziei contestate (altele decât pretinsul comportament fiscal neadecvat al societăţii reclamante).

Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei nu a fost depusă o decizie de impunere emisă conform art. 213 alin. (7) din Codul de procedură fiscală, nefiind făcută dovada, la 4 ani de la instituirea sechestrului, a emiterii titlului de creanţă pentru debitele estimate pentru care s-a dispus luarea măsurilor asigurătorii, împrejurare care, coroborată cu lipsa motivării deciziei atacate, întăreşte concluzia nelegalităţii instituirii sechestrului asigurător asupra bunurilor imobile ale reclamantei, pentru o pretinsă creanţă, neconcretizată într-un act de impunere.

Referitor la susţinerile recurentei-pârâte privind respectarea modelului prevăzut de OMFP 2546/2016 pentru emiterea deciziei contestate, Înalta Curte reţine că prevederile acestui act nu derogă de la cerinţa motivării măsurii dispuse. Dimpotrivă, pct. 25 lit. f) din Anexa nr. 1 prevede că referatul justificativ al dispunerii măsurilor asigurătorii va cuprinde "motivarea necesităţii dispunerii măsurilor asigurătorii, în sensul înscrierii indiciilor referitoare la pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, ţinând cont şi de istoria comportamentului fiscal al debitorului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari.". Or, astfel cum s-a arătat anterior, nici decizia şi nici referatul justificativ nu cuprind motivele pentru care s-a apreciat că, în privinţa reclamantei, este necesară instituirea unei măsuri asigurătorii.

Vor fi respinse şi criticile succinte ale recurentei-pârâte, prin care s-a susţinut că prima instanţă nu a avut în vedere decât apărările reclamantei, nu şi cele ale pârâtei, aceste critici nefiind motivate în concret, iar considerentele sentinţei recurate neconfirmând o astfel de susţinere.

În raport de toate aceste argumente, Înalta Curte constată că organul fiscal şi-a întemeiat decizia contestată exclusiv pe suspiciunile cu privire la faptele reclamantei, fără a dovedi existenţa unor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluţia instanţei de fond, privind anularea acestei decizii, este legală şi urmează a fi menţinută.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 1360 din 12 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2020.