Judicial reviewability of emergency decrees and suspension of state-of-emergency measures under administrative litigation law

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată având ca obiect "ordonanţă preşedinţială", înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F., în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele României G. prin reprezentant legal Administraţia Prezidenţială, Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, Senatul României, Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, Grupul de Comunicare Strategică, Instituţia Avocatul Poporului, Ministerul Sănătăţii, Ministrul Sănătăţii Nelu Tătaru, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României (Camera Deputaţilor), Ministrul Afacerilor Interne H., Secretar de Stat şi Şef al DSU I. prin reprezentant legal Direcţia General Juridică A MAI, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat:

1. Suspendarea prin Ordonanţă preşedinţială a Decretului nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020 (ceea ce implică desigur şi suspendarea Decretului nr. 195/2020 conform textului ce ultraactivează), în baza art. 997 şi următoarele noul C. proc. civ. existând suficiente dovezi de vătămare, de păgubire prin restrângerea exercitării mai multor drepturi fundamentale şi a drepturilor omului, inclusiv: a) libera circulaţie; b) dreptul la viaţă intimă, familială şi privată; c) inviolabilitatea domiciliului; d) dreptul la învăţătură; e) libertatea întrunirilor; f) dreptul de proprietate privată; g) dreptul la grevă; h) libertatea economică, a nivelului de trai, a dreptului de petiţionare şi a dreptului de acces neîngrădit la justiţie (România derogând fără a avea acordul nostru de la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului);

2. Suspendarea Decretului nr. 240/2020 publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14.04.2020 şi a tuturor actelor normative ce au ca temei de drept acest decret (Ordonanţele militare nr. 1-9/2020) ca fiind nelegale, contrare Constituţiei României, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de la New York, de la 1948, până la soluţionarea pe fond a cauzei şi a celorlalte ordine ce emană de la autorităţile publice;

3. Anularea Decretului nr. 240/2020 şi a tuturor Ordonanţelor militare de la 1 la 9/2020 emise în baza aceluiaşi Decret (a tuturor actelor subsecvente ce au la bază acest act normativ, a tuturor ordinelor autorităţilor publice);

4. Obligarea tuturor pârâţilor la plata de despăgubiri pentru discriminare şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a pârâţilor şi de daune morale aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei, în cuantum de 5.000.000 RON fiecare;

5. Plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 257 din 8 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- a admis excepţia de necompetenţă teritorială exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa teritorială exclusivă de soluţionare a cererii formulate de reclamanţii D. şi E. în favoarea Curţii de Apel Ploieşti;

- a dispus înaintarea cererii formulate de reclamanţii D. şi E. la Registratura secţiei a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti, în vederea formării unui nou dosar de fond şi pentru trimiterea acestuia spre competentă soluţionare la Curtea de Apel Ploieşti;

- a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei de interes a reclamanţilor;

- a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Guvernul României;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Prezidenţială, Ministerul Sănătăţii, Senatul României, Palatul Parlamentului Avocatul Poporului, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi F. şi, în consecinţă:

1. a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare pe cale de ordonanţă preşedinţială a Decretului Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020, formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., ambii prin F., şi F., în contradictoriu cu pârâţii Preşedintele României G. prin reprezentant legal Administraţia Prezidenţială, Guvernul României, Ministerul Afacerilor Interne, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, Grupul de Comunicare Strategică, Ministrul Sănătăţii Nelu Tătaru, Direcţia de Sănătate Publică a Municipiului Bucureşti, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Parlamentul României(Camera Deputaţilor), Ministrul Afacerilor Interne H., Secretar de Stat şi Şef al DSU I. prin reprezentant Legal Direcţia General Juridică a MAI;

2. a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare, potrivit art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a Decretului Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020, a Ordonanţelor militare nr. 1-9/2020 emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor şi a celorlalte ordine ce emană de la autorităţile publice, până la soluţionarea pe fond a cauzei.

3. a respins ca inadmisibilă cererea de anulare a Decretului Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial nr. 311 din 14 aprilie 2020, a Ordonanţelor militare nr. 1-9/2020 emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor, a tuturor actelor subsecvente ce au la bază Decretului Preşedintelui României nr. 240/2020 şi a celorlalte ordine ce emană de la autorităţile publice.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs reclamanţii A., E. prin F., B., C., D., prin F., F., criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii au apreciat că, prin soluţionarea cauzei pe excepţie, fără a pune în discuţie fondul cauzei, excepţiile de neconstituţionalitate şi întrebările preliminare formulate în vederea sesizării Curţii de Justiţţie a Uniunii Europene, instanţa de fond a încălcat principiul liberului acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil instituit de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, săvârşind astfel o denegare de dreptate, prin exces de putere, cu nesocotirea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, precum şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încălcarea normelor de procedură şi a normelor de drept material care reglementează procedura ordonanţei preşedinţiale, întrucât, la termenul de judecată din data de 05.05.2020 nu au fost citaţi reclamanţii, cu excepţia lui A..

Recurenţii au criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Prezidenţială, Ministerul Sănătăţii, Senatul României, Avocatul Poporului şi Statul Român, prin Ministerul de Finanţe, precum şi respingerea cererii faţă de acesti pârâţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, încălcând în această manieră dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 59-60 din Constituţie şi art. 223 din C. civ.

S-a mai menţionat în motivarea recursului că instanţa nu s-a pronunţat asupra tuturor excepţiilor şi nici asupra probatoriului propus, încălcând prevederile art. 6, 13-15, 22 şi 397 C. proc. civ., în condiţiile în care, la termenul de judecată din data de 08.05.2020, reclamantul A. a solicitat decăderea pârâţilor din dreptul de a mai propune probe sau excepţii, în afara celor de ordine publică, întrucât nu toţi au depus întâmpinări.

De asemenea, s-a menţionat în cuprinsul motivelor de recurs, faptul că instanţa de fond a ignorat argumentele reclamanţilor referitoare la aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului şi a dreptului Uniunii Europene, precum şi dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la interzicerea discriminării.

Totodată, recurenţii au mai învederat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 131 C. proc. civ., în condiţiile în care a prorogat, fără motiv întemeiat, discutarea competenţei la termenul din data de 08.05.2020, iar la acest termen s-a declarat necompetentă pentru reclamanţii D. şi E., cu consecinţa disjungerii cauzei şi trimiterea acesteia la Curtea de Apel Ploieşti, deşi era îndeplinită coparticiparea procesuală, prin reprezentarea legală a acestora de către F..

În fine, recurenţii au mai reclamant şi încălcarea normei de procedură instituită de art. 149 alin. (1) C. proc. civ., constând în aceea că nu le-au fost comunicate întâmpinările tuturor pârâţilor.

4. Apărările formulate de intimaţi

Prin întâmpinările formulate, intimaţii Parlamentul României - Camera Deputaţilor, Avocatul Poporului, Senatul României, Ministerul Sănătăţii, Ministerul Afacerilor Interne, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Prezidenţială, în nume propriu şi în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României, G., au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, a solicitat pe cale de excepţie, anularea recursului, ca netimbrat, invocând totodată excepţia inadmisibilităţii recursului în privinţa recurenţilor D. şi E., precum şi excepţiile lipsei de interes în soluţionarea recursului, respectiv a lipsei de obiect a cererii reclamanţilor, dat fiind faptul că, atât Decretul nr. 240/20202, cât şi Ordonanţele militare nr. 1-9/2020, au încetat, prin ajungerea la termen a măsurilor dispuse şi înlocuirea lor cu cele din starea de alertă, conform prevederilor Legii nr. 55/2020.

De asemenea, prin întâmpinarea depusă la dosarul instanţei de recurs, pârâtul I., Secretar de Stat, Şef al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, a solicitat anularea recursului pentru lipsa împuternicirii avocaţiale sau a delegaţiei consilierului juridic, invocând totodată excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi excepţia inadmisibilităţii recursului, motivat de împrejurarea că actul normativ contestat nu mai este în vigoare, fapt care atrage, de asemenea, rămânerea fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Intimata Administraţia Prezidenţială, în nume propriu şi în calitate de reprezentantă a Preşedintelui României, G., a mai solicitat, prin întâmpinare, să se constate că cererea de chemare în judecată este lipsită de obiect, precum şi anularea cererii de recurs pentru lipsa semnăturii, cu excepţia recursului declarat de reclamantul A., acesta din urmă fiind singurul recurent care a semnat declaraţia de recurs.

5. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

În faţa Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, în data de 22 septembrie 2020, recurenţii-reclamanţi a formulat o cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu consecinţa suspendării judecăţii, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 şi art. 520 alin. (2) C. proc. civ.

Întrebările au următorul cuprins:

1) Poate fi actul administrativ normativ, Decretul nr. 195/2020 sau Decretul nr. 240/2020 al Preşedintelui, de instituire a stării de urgenţă, un act de comandament (raportat la art. 2 alin. (1) lit. 1) din Legea nr. 554/2004) sau al Parlamentului (cum este definit de art. 2 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare)?

2) Pot fi atacate Decretele nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 în contencios pentru a putea fi suspendate conform art. 14-15 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare?

3) Dacă pentru actele normative privind instituirea stării de urgenţă (aşa cum sunt Decretele nr. 195/2020 şi nr. 240/2020) nu se poate suspenda prin art. 14 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, raportat la dispoziţiile legii fundamentale, observând şi Decizia ICCJ nr. 1720/2014 a secţiei CAF, Ordonanţa Preşedinţială, se poate suspenda un astfel de act administrativ normativ prin Ordonanţă Preşedinţială conform art. 997 şi urm. noul C. proc. civ..? Dacă nu se pot ataca aceste decrete de instituire a stării de urgenţă nu însemnă că Preşedintele pe de o parte depăşeşte limitele legale aşa cum şi CCR a stabilit prin Decizia nr. 152/2020, iar pe de altă parte se eludează controlului judecătoresc aşa cum se instituie prin art. 126 alin. (6) din Constituţie?

4) Poate fi instituită starea de urgenţă prin decret emis de Preşedinte în baza O.U.G. nr. 1/1999 raportat la dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 73 alin. (3) lit. g), căci tot din Decizia CCR nr. 152/2020 rezultă clar că numai prin Lege se poate institui, ceea ce este o garanţie constituţională?

5) Este drept vătămat în sensul art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 Decretul nr. 195/2020?

6) Derogarea de la Convenţia EDO este un drept vătămat sau nu raportat la definiţii aşa cum sunt instituite prin art. 2 din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare?

7) Mai este necesară plângerea prealabilă în cazul unor astfel de cazuri (cum este Decretul nr. 195/2020 şi nr. 240/2020), raportat la art. 7 din Legea nr. 554/2004, pentru cererea de suspendare conform art. 14-15 din aceeaşi lege?

8) Este obligată Instituţia Avocatul Poporului, la solicitarea unor cetăţeni, să sesizeze Curtea Constituţională a_României, raportat la art. 146 din Constituţie, precum şi instanţa de judecată competentă, în numele petiţionarului, aşa cum rezultă din legislaţie (Legea nr. 35/1997 şi Legea 554/2004, în acest sens considerând că CCR s-a pronunţat în sensul arătat în mai multe Decizii)?

9) Este obligată Instituţia Avocatul Poporului să sesizeze Ombudsmanul european (sau să se sesizeze din oficiu) în cazul încălcării/restrângerii sau interzicerii drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa cum au fost încălcate în România, prin Decretele nr. 195/2020 şi 240/2020 şi Ordonanţele militare (raportat şi la art. 59 din Constituţie, în corelare şi cu art. 57 dar şi la Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea-instituţiei Avocatul Poporului) dar şi să sesizeze instanţele de judecată şi în ce condiţii?

10) Observând Decizia CCR nr. 507/2004, are Instituţia Avocatul Poporului calitate procesuală pasivă în cauză raportat inclusiv la faptul că a fost sesizat cu petiţii şi plângeri prealabile de către reclamanţi?

11) Poate fi interzisă pensionarea, demisia şi/sau mutarea unui cadru militar (inclusiv suspendarea efectuării concediilor de odihnă/de studii etc.), suspendarea demisiilor, a grevelor, a dialogului social, transparenţei decizionale, pe perioada stării de urgenţă sau asediu, mobilizare şi/sau război sau a oricărui cetăţean pe perioada stării de asediu, de mobilizare şi/sau de urgenţă, raportat la Constituţie şi la legislaţia naţională şi comunitara în vigoare, aşa cum s-a întâmplat prin O.U.G. nr. 36/2020?

12) Este discriminare, lato sensu, derogarea de Ia Convenţia EDO pentru cetăţenii României pe perioada stării de urgenţă, începând cu 17.03.2020 (aşa cum a fost solicitată de către Ministerul Afacerilor Externe, adresată,Comisiei Europene) în accepţiunea art. 14 din Convenţie, în comparaţie cu ceilalţi cetăţeni europeni care nu au derogat?

13) Este considerată vătămarea unor drepturi legitime ale cetăţenilor restrângerea exercitării unor drepturi ale omului şi libertăţilor fundamentale (aşa cum s-a întâmplat în România prin Decretele nr. 195/2020, nr. 240/2020 şi Ordonanţele militare nr. 1-9/2020) raportat la art. 8 alin. (1) din Legea nr- 554/2004 şi prin raportare la art. 52 din Constituţie?

14) În atare condiţii, Decretele nr. 195 şi 240/2020, precum şi Ordonanţele militare nr. 1-9/2020 nu constituie încălcări grave.ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale, impunându-se ca statul român să plătească despăgubiri pentru discriminare şi daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei cetăţenilor săi, fără a fi nevoie de.dovedirea vătămării legitime, aşa cum solicită cetăţenii prin capetele de cerere cu care au fost învestite instanţele judecătoreşti?

15) Este constitutional (prin raportare la art. 1 alin. (3)-(5), art. 16, art. 21, art. 41-44 şi art. 57 din Legea fundamentală), şi se încadrează în limitele Convenţiei EDO (art. 1-6, art. 8-11, art. 13-14, art. 17-18) şi al Declaraţiei (art. 1-8, art. 10, art. 12, art. 17, art. 23-28, art. 30) art. 5 din Legea nr. 554/2004?

16) Hotărârile Parlamentului pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ raportat Ia art. 6 pct. 1 din Convenţia EDO şi prin raportare la art. 21 din Constituţia României, incidente fiind şi argumentaţiile de la întrebarea anterioară?

17) Este art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în conformitate cu Convenţia EDO şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului?

18) Aceste evenimente legislative ce au făcut obiectul întrebărilor 16) şi 17) nu încalcă valorile Uniunii Europene şi art. 6 pct. l din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind susceptibile de nulitate prin raportare la art. art. 8 şi art. 13-14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere şi Decizia Tribunalului administrativ din Strasbourg ce a suspendat ordinul primarului privind purtarea obligatorie a măştii cu nr. x din 02.09.2020, raportat la art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului?

19) În interpretarea art. 67-68 din Constituţie, poate Parlamentul să organizeze sesiuni on-line, aşa cum s-a întâmplat şi la votul privind încuviinţarea şi ulterior prelungirea stării de urgenţă?

20) Este legal un astfel de demers? În acest caz se poate constata că Parlamentul a adoptat Hotărârea nr. 2/2020 privind completarea Regulamentului activităţilor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, publicat în Monitorul Oficial nr. 209 din 14 martie 2020 fără a publica şi procedura "mijloacelor electronice"?

21) Având în vedere că unul din instrumentele obligatorii pentru declararea stării de urgenţă, mobilizare şi/sau război ori asediu, şi, pe lângă aprobarea CSAT (care este incertă ca dată, nefiind indicată expres, raportat la faptul că CSAT a fost convocat în februarie 2020, starea de urgenţă fiind declarată pe 14.03.2020) până la încuviinţarea de către Parlament în, şedinţă publică, este Strategia Naţională de Apărare a României, putea Preşedintele României să instituie această stare de urgenţă când această Strategie pentru perioada 2020-2024 a fost aprobată prin Hotărârea nr. 22 a Parlamentului, în şedinţa comună din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 574 din 1 iulie 2020?

Putea Preşedintele României să emită cele două decrete de instituire a stării de urgenţă în lipsa acestei Strategii (mai ales că vechea Strategic pentru perioada 2015-2019 nu avea definite situaţiile de pandemie) mai ales în lipsa unui act administrativ de declarare pe teritoriul României a Pandemiei sau Epidemiei Sars-Cov 2?

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii, recurenţii au apreciat că sunt îndeplinite toate condiţiile de admisibilitate prescrise de art. 519 noul C. proc. civ., chestiunile de drept litigioase având caracter de noutate, asupra acestora, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu fac obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Lămurirea chestiunilor de drept enunţate este determinantă în ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei deduse judecăţii au mai precizat recurenţii, întrucât problemele de drept ridicate sunt veritabile, fiind dificil de stabilit pentru instanţele de judecată, aşa cum uşor se poate observa.

Admiterea cererii pentru aceste motive ar avea drept rezultat stabilirea conţinutului acestor dispoziţii în concordanţă cu Constituţia şi normele legale, ceea ce ar oferi un caracter echitabil procedurii şi ar da eficienţă necesară dreptului la apărare al recurenţilor - reclamanţi, conform dispoziţiilor constituţionale prevăzute de textul art. 126 alin. (3), au mai precizat aceştia în susţinerea admisibilităţii cererii.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Examinând cererea formulată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte o va respinge pentru următoarele considerente:

Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este reglementată în cuprinsul art. 519-521 din C. proc. civ. şi reprezintă, alături de recursul în interesul legii, unul dintre cele două mecanisme procedurale menite să asigure o practică judiciară unitară.

Astfel, atât recursul în interesul legii, cât şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă mecanisme procedurale prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii în realizarea rolului fundamental ce îi revine, potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie.

Or, în cazul mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procedează la dezlegarea cu caracter obligatoriu şi de principiu a problemei sau chestiunii de drept cu care a fost învestită, fără a realiza o activitate de judecată specifică procesului civil.

În consecinţă, instrumentele procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare rezidă, în esenţa lor, în activitatea de dezlegare, cu caracter de principiu, a unei probleme/chestiuni de drept, iar, în soluţionarea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aplică prevederile C. proc. civ., menţionate anterior (art. 519-521).

Dispoziţiile legale cuprinse în titlul III al cărţii a II-a din C. proc. civ. prevăd atât titularii dreptului de a sesiza instanţa supremă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, cât şi condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o astfel de sesizare să fie admisibilă.

Astfel, potrivit art. 519 din C. proc. civ., "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

În esenţă, Înalta Curte constată, din conţinutul întrebărilor formulate de către recurenţii-reclamanţi, că solicitarea acestora privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu priveşte o chestiune de drept, în sensul definit de reglementarea procesual civilă anterior reţinută, adică o problemă de interpretare a unei norme juridice pentru care să fie necesară o rezolvare de principiu, ţinând seama şi de împrejurarea că acest mecanism de unificare a practicii este destinat chestiunilor de drept material susceptibile de interpretări diferite.

Întrebările recurenţilor-reclamanţi urmăresc, astfel cum din economia coroborată a acestora rezultă, dezlegarea în fond a pricinii dedusă judecăţii, prin raportare la soluţia oferită cererii de chemare în judecată de către instanţa de fond sau chestiuni legate de natura juridică a Decretelor nr. 195/2020 şi nr. 240/2020 emise de Preşedintelui României ori ale Ordonanţelor militare nr. 1-9/2020 emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor, aspecte care revin competenţei de contemplare a instanţei de recurs.

În plus, întrebările ridică probleme de neconstituţionalitate sau neconvenţionalitate ale decretelor şi ordonanţelor militare evocate, prin raportare la dispoziţii regăsite în Constituţie sau Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, motiv pentru care acestea nu intră în sfera sesizărilor asupra cărora Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este îndrituit să se pronunţe, ci mai degrabă în sfera instanţei de contencios constituţional.

Un alt palier al întrebărilor priveşte interpretarea dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ sau pur şi simplu chestiuni care nu au legătură cu dreptul incident litigiului pendinte ori de a căror lămurire să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, referitoare la activitatea Parlamentului, a Instituţiei Avocatului Poporului sau a Instituţiei Preşedintelui României.

Prin urmare, instanţa de recurs apreciază că solicitarea recurenţilor privind sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu poate fi primită, urmând ca, pe cale de consecinţă, aceasta să fie respinsă.

7. Considerentele Înaltei Curţi asupra excepţiilor ridicate de intimaţii-pârâţi în recurs

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor de Interne a invocat excepţia de netimbrare a recursului, însă aceasta urmează a fi respinsă, ca fiind lipsită de obiect, dat fiind faptul că atât cererea de chemare în judecată, cât şi cererea pentru exercitarea căilor dec atac, ordinare sau extraordinare, sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru, prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000 coroborate cu prevederile art. 28 din O.U.G. nr. 80/2013, ţinând seama de împrejurarea că interesul şi temeiul juridic al demersului judiciar iniţiat de reclamanţii-recurenţi rezidă în înlăturarea discriminării generate de decretele şi ordonanţele militare atacate, precum şi restabilirea situaţiei anterioare acestui efect şi plata despăgubirilor pentru înlăturarea prejudiciului suferit.

Înalta Curte urmează a proceda şi la respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată pentru prima dată în recurs de către intimatul-pârât Secretar de Stat în Ministerul Afacerilor Interne şi şef al DSU I., având în vedere împrejurarea că Departamentul pentru Situaţii De Urgenţă este structură operaţională fără personalitate juridică a M.A.I, cu atribuţii de coordonare, cu caracter permanent, la nivel naţional, a activităţilor de prevenire şi gestionare a situaţiilor de urgenţă, asigurarea şi coordonarea resurselor umane, materiale, financiare şi de altă natură necesare restabilirii stării de normalitate, inclusiv primul ajutor calificat şi asistenţa medicală de urgenţă în cadrul unităţilor şi compartimentelor de primire a urgenţelor (UPU/CPU), iar în scopul prevenirii răspândirii Covid-19 şi realizarea managementului consecinţelor, raportat la evoluţia situaţiei epidemiologice, în vederea restrângerii exerciţiului drepturilor prevăzute în cele două decrete atacate de către recurenţii-reclamanţi, pe durata stării de urgenţă, măsurile de primă urgenţă cu aplicabilitate graduală se dispun/au fost dispuse prin ordin al secretarului de stat, şef al Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă sau înlocuitorul legal al acestuia.

Astfel, raportat la capetele de cerere referitoare la înlăturarea discriminării rezultată din aplicarea celor două decrete atacate de către reclamanţi, intimatul-pârât I.-Secretar de Stat, Şef al Departamentului pentru Sutuaţii de Urgenţă, justifică calitate procesuală pasivă în cauză.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de către intimatul-pârât Secretar de Stat şi şef al DSU I., pentru lipsa împuternicirii avocaţiale sau a delegaţiei consilierului juridic, Înalta Curte, reţinând că în cauză nu operează prevederile art. 84 C. proc. civ. referitoare la reprezentarea convenţională a persoanelor juridice, întrucât recurenţii-reclamanţi acţionează în calitate de persoane fizice, alături de o asociaţie, prin reprezentant legal, va proceda şi la respingerea acestei excepţii, ca neîntemeiată.

În fine, din perspectiva excepţiilor inadmisibilităţii recursului declarat de recurenţii D. şi E., precum şi a lipsei de interes în soluţionarea recursului, respectiv a lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată pentru faptul că actele atacate, respectiv Decretele nr. 195/2020 şi nr. 240/2020, precum şi Ordonanţele militare nr. 1-9/20200, şi-au încetat efectele/aplicabilitatea, prin ajungerea la termen a măsurilor dispuse şi înlocuirea acestora cu cele specifice stării de alertă, conform prevederilor Legii nr. 55/2020, Înalta Curte reţine că sunt, de asemenea, neîntemeiate.

Astfel, recurenţii D. şi E., deţin în continuare calitatea de parte în cauză, chiar dacă în privinţa acestora instanţa de fond a dispus, prin hotărârea recurată, declinarea competenţei de soluţionare a cererii formulate în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, iar criticile din recurs privesc şi această soluţie în privinţa celor doi reclamanţi.

Chiar dacă, la momentul învestirii Înaltei Curţi cu soluţionarea recursului declarat în cauză, actele atacate îşi încetaseră aplicabilitatea, nu poate fi primită teza avansată de intimaţii pârâţi potrivit căreia recurenţii au pierdut interesul în soluţionarea acestora sau că cererea de chemare în judecată a rămas fără obiect, câtă vreme, la momentul învestirii instanţei de fond, aveau interes în promovarea cererii de chemare în judecată, în termenii şi condiţiile normei instituite de art. 33 C. proc. civ., iar pretenţiile formulate în contradictoriu cu pârâţii (inclusiv cererea de acordare a despăgubirilor materiale pentru înlăturarea consecinţelor stării de discriminare) au fost respinse de instanţa de prim grad de jurisdicţie.

Ca atare, Înalta Curte a procedat şi la respingerea acestor excepţii ridicate în recurs de către intimaţii menţionaţi.

8. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând excepţia nulităţii recursurilor declarate de reclamanţii E., prin F., B., C., D., prin F., F. împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond, pentru lipsa semnăturii, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

La termenul de judecată stabilit pentru judecarea recursului, respectiv 22.09.2020, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia nulităţii acestuia pentru lipsa semnăturii părţilor menţionte sau a mandatarilor acestora, prin raportare la prevederile art. 486 alin. (1) lit. e) şi alin. (3) C. proc. civ.

În temeiul art. 248 C. proc. civ., analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte o va reţine ca fiind întemeiată.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde printre alte elemente şi semnătura părţii sau a mandatarului/reprezentantului acesteia.

În speţă aceste aspecte de rigoare procedurală nu sunt respectate, împrejurare care determină admiterea excepţiei nulităţii recursului şi implicit anularea acestuia.

Recurenţii menţionaţi au fost citaţi pentru termenul de judecată stabilit pentru judecarea recursurilor, respectiv 22.09.2020, cu menţiunea de a depune cererea de recurs în original, purtând semnătura olografă a fiecăruia dintre aceştia, precum şi ştampila în cazul F., însă nu au înţeles să îşi îndeplinească această obligaţie procesuală.

Prin urmare, având în vedere că, potrivit art. 486 alin. (3) C. proc. civ., menţiunea prevăzută la alin. (1) lit. e) din cadrul aceleiaşi norme procesuale, referitoare la obligativitatea semnării declaraţiei de recurs, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, Înalta Curte urmează a constata incidenţa în cauză a sancţiunii menţionate.

Analizând sentinţa pronunţată de instanţa de fond, prin raportare la cadrul legal incident speţei dedusă judecăţii, precum şi prin prisma criticilor formulate de către recurentul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat de acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta nu este incident în cauză.

Motivul de casare menţionat este incident atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie sau de legile organice, instanţa săvârşind acte care intră în atribuţiile unor alte organe aparţinând unei alte autorităţi constituite în stat.

Or, o atare situaţie nu se regăseşte în cauză, prin raportare la sentinţa atacată.

În plus, invocarea în termeni generali a acestui motiv de casare, fără indicarea concretă a împrejurărilor care conturează incidenţa lui în cauză, nu este suficientă pentru ca instanţa de control judiciar să procedeze, din oficiu, la identificarea elementelor care se circumscriu motivului de nelegalitate menţionat, astfel că nu constituie în sine o motivare a recursului.

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este incident atunci când instanţa de fond a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Prin urmare, orice pretinsă încălcare a unei reguli de procedură, indiferent de regimul său juridic, va fi analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. pentru a se constata dacă reprezintă sau nu motiv pentru casarea hotărârii.

Din această perspectivă, criticile pe care recurentul a înţeles să le expună în susţinerea incidenţei acestui motiv de casare constând în nesoluţionarea litigiului pe fond nu se subsumează motivului de casare evocat de acesta.

De asemenea, nici criticile referitoare la lipsa punerii în discuţie şi a dezbaterilor relative cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale, cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor O.U.G. nr. 36/2020, a prevederilor art. 28-30 din Legea nr. 80/1995 şi a prevederilor O.G. nr. 21/2004, precum şi de sesizare a instanţei de contencios unional, formulate în faţa instanţei de fond la termenul de judecată din data de 5 mai 2020, nu se circumscriu acestui motiv de casare, date fiind particularităţile speţei dedusă judecăţii, prin raportare la împrejurarea că judecătorul învestit cu soluţionarea litigiului a valorificat finele de neprimire a cererii de chemare în judecată, prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, fine care atrage inadmisibilitatea unei asemenea acţiuni în justiţie.

Din această perspectivă este de reţinut că excepţiile de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţei de fond nu priveau finele de neprimire a cererii de chemare în judecată instituit de norma legală anterior evocată, iar cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nu conţine întrebări vizând interpretarea sau validitatea normelor de drept al Uniunii, întrebările vizând mai degrabă chestiuni referitoare la interpretarea normelor dreptului intern, inclusiv a celor constituiţionale, a naturii juridice a acestora ori a unor chestiuni de compatibilitate a acestora, din perspectiva art. 6, 13 şi 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu limitarea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi.

Or, conform prevederilor art. 267 TFUE şi jurisprudenţei în materie, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

În plus, potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă care are legătură cu soluţionarea cauzei, oricare ar fi obiectul acesteia.

Însă, pentru a aprecia asupra legăturii cu soluţionarea cauzei, este necesar ca cererea dedusă judecăţii să fie admisibilă, adică să nu fie exclusă controlului de legalitate al instanţelor, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere împrejurarea că judecătorul fondului a apreciat că cererea de chemare în judecată nu poate fi primită, fiind aşadar inadmisibilă, ceea ce a exclus nu numai contemplarea fondului, ci şi punerea în discuţia părţilor şi pronunţarea asupra cererilor de sesizare a instanţelor de contencios constituţional şi unional, din moment ce niciuna dintre acestea nu aveau legătură cu o cerere permisă de lege a fi supusă cenzurii instanţei de contencios administrativ, iar neconstituţionalitatea sau incompatibilitatea cu normele unionale, invocată în faţa instanţei de fond, nu priveau finele de neprimire prevăzut de art. 5 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte critica referitoare la împrejurarea că, la termenul de judecată din data de 5 mai 2020, nu au fost citaţi toţi reclamanţii, recurentul A. nu poate invoca o asemenea neregularitate, în condiţiile în care, fiind legal citat, după cum însuşi acesta precizează în declaraţia de recurs, nu poate justifica o vătămare proprie, în termenii art. 174 alin. (1) şi (3) şi art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de fond a apreciat că nu este oportun soluţionării cauzei, potrivit celor mai sus precizate, să pună în discuţia părţilor cererile de sesizare a Curţii Constituţionale şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nici chestiunile de fond regăsite în cererea de chemare în judecată, nu poate fi primită nici critica recurentului referitoare la încălcarea principiilor contradictorialităţii, oralităţii şi dreptului la apărare, regăsite în cuprinsul art. 13-15 C. proc. civ.

De asemenea, din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, recurentul a criticat hotărârea instanţei de fond susţinând că la primul termen de judecată, respectiv cel din data de 5 mai 2020, judecătorul fondului nu a pus în discuţie competenţa instanţei, prorogând pronunţarea supra excepţiei la termenul de judecată din data de 8 mai 2020.

Critica nu poate fi primită, în condiţiile în care, la termenul de judecată din data de 5 mai, chestiunea timbrajului cererii de chemare în judecată, chestiune preliminară oricăror aspecte referitoare la învestirea instanţei (potrivit dispoziţiilor art. 33 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013), inclusiv punerii în discuţie a competenţei de soluţionare a cauzei, nu era definitivată, iar reclamanţii declaraseră, în şedinţă publică, că înţeleg să formuleze cerere de reexaminare a timbrajului stabilit de judecătorul cauzei în aceeaşi şedinţă.

Prn urmare, măsura dispusă de judecătorul fondului privind prorogarea discutării excepţiei de necompetenţă, în condiţiile art. 131 C. proc. civ., nu excede cadrului procedural reglementat de această normă, fiind, aşadar, o măsură de oportunitate a administrării juste a actului de justiţie din perspectiva regulilor de procedură incidente.

În consecinţă, niciuna dintre aceste critici nu constituie motiv de nulitate a hotărârii întrucât nu sunt rezultatul încălcării vreunei norme de procedură de către prima instanţă supusă regimului sancţionator reglementat de art. 174-176 C. proc. civ. referitoare la nulităţi şi regimul juridic al acestora.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte menţionează că acesta este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul se află în eroare susţinând că sentinţa pronunţată de instanţa de fond nu este motivată. Deşi motivată succint, din lecturarea acesteia se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conţinutul hotărârii, printre acestea regăsindu-se şi cele enumerate în cuprinsul alin. (1) lit. b) al normei procedurale evocate, referitoare la expunerea situaţiei de fapt reţinută pe baza probelor administrate, cât şi motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Oricum, pentru incidenţa acestuia motiv de casare era necesar ca hotărârea atacată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, condiţie care nu este îndeplinită în prezenta cauză, datorită faptului că instanţa de fond a reuşit să efectueze o analiză a cererii de chemare în judecată din perspectiva admisibilităţii acesteia

Inferenţa la care a apelat instanţa de fond, raţionamentul care a condus la concluzia prezentată în cadrul considerentelor, precum şi soluţia dată acţiunii introductive, rezultă în mod evident din perspectiva în care instanţa a abordat litigiul, respectiv susţinerile părţilor.

Nu constituie o nemotivare şi astfel nu atrage incidenţa motivului de casare prezentat, împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parţial, susţineri ale părţii potrivnice, acest fapt reprezentând practic suprapunerea convingerilor instanţei cu cele ale uneia dintre părţile litigante.

Oricum, o asemenea concluzie a instanţei de fond, chiar contrară probatoriului administrat în faţa acesteia, după cum susţine recurentul, nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constituind o chestiune legată de netemeinicie şi nu de nelegalitate, iar controlul exercitat în recurs de către Înalta Curte asupra sentinţei pronunţată de instanţa de fond este limitat doar la aspectele de nelegalitate.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident în speţă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului pot fi rezumate, în esenţă, la chestiuni referitoare la greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Prezidenţială, Ministerul Sănătăţii, Senatul României, Avocatul Poporului, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, în condiţiile în care, la termenul de judecată din data de 8 mai 2020, nu toţi pârâţii depuseseră întâmpinare iar acesta a solicitat decăderea celor care nu au formulat apărări, prin întâmpinare, din dreptul de a mai formula cereri şi de a invoca excepţii.

Înalta Curte precizează, preliminar, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, dirimantă, de ordine publică, care poate fi invocată în orice stadiu al litigiului, nefiind condiţionată invocarea sa de un anumit moment procesual, cum ar fi, de pildă, momentul pentru depunerea întâmpinării.

Ca atare, eventuala depunere tardivă a întâmpinării de către unii dintre pârâţi, nu are relevanţă din acest unghi de vedere, partea neputând fi decăzută din dreptul de a invoca o asemenea excepţie printr-o întâmpinare chiar tardivă.

Cum prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat suspendarea Decretului Preşedintelui României nr. 240/2020 privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, atât pe cale de ordonanţă preşedinţială, cât şi în condiţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, împreună cu Ordonanţele militare nr. 1-9 emise de Ministrul Administraţiei şi Internelor, precum şi anularea acestora, şi cum în litigiile circumscrise sferei contenciosului administrativ primează capacitatea de drept administrativ, respectiv aptitudinea autorităţii publice, subiect al raportului de drept administrativ, de a emite acte administrative în exercitarea unor prerogative de putere publică ori a unui serviciu public, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a procedat corect la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor anterior identificaţi, întrucât aceştia nu sunt emitenţii actelor atacate şi nici nu au atribuţii legale în privinţa procedurilor de emitere a acestora, iar Statul Român nu este subiect activ al raporturilor juridice de contencios administrativ în mod direct, ci prin autorităţile sau instituţiile publice care acţionează în regim de putere publică, potrivit legii, astfel că, într-o manieră judicioasă a procedat la respingerea cererii formulată de reclamanţi în contradictoriu cu aceşti pârâţi.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi respingerii cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă, atât sub aspectul suspendării actelor atacate, pe calea ordonanţei preşedinţiale şi în condiţiile art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, cât şi sub aspectul anulării acestora, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant A. nu a dezvoltat critici concrete, punctuale, împotriva acestor chestiuni.

Faţă de considerentele anterior expuse, constatând că soluţia instanţei de fond se află la adăpost de criticile formulate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte urmează a proceda la respingerea recursului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Respinge excepţia de netimbrare invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor de Interne, ca fiind lipsită de obiect.

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant invocată de intimatul-pârât Secretar de Stat şi şef al DSU I..

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de intimatul-pârât Secretar de Stat şi şef al DSU I., ca neîntemeiată.

Anulează recursurile declarate de reclamanţii E. prin F., B., C., D. prin F., F. împotriva sentinţei civile nr. 257 din 8 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 257 din 8 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2020.