FGA guarantee cap application: per-claim versus per-creditor interpretation of Law 213/2015 for subrogated insurance claims

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de la data de 17.03.2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4486/27.02.2017 şi obligarea pârâtului să acorde despăgubirile conform cererii depuse de către asiguratul B..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4444 din 21 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a anulat Decizia FGA nr. 4486/27.02.2017 şi a obligat pârâtul FGA să soluţioneze cererea de plată nr. x/22.10.2015, cu luarea în considerare a motivelor sentinţei şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4445 din 21 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, ca fiind lipsită de interes şi, în subsidiar, ca neîntemeiată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor arată că prin decizia atacată a respins contestaţia reclamantei pe motivul că a plătit reclamantei S.C. A. S.A. suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

O primă critică vizează faptul că prima instanţă a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei ca neîntemeiată, reţinând că FGA nu a invocat, ca argument în respingerea cererii de plată, lipsa interesului S.C. A., ci a făcut doar trimitere la interpretarea noţiunii de creditor de asigurare şi la plafonul de garantare, instanţa reţinând că FGA a achitat către reclamantă suma de 450.000 RON şi concluzionând că, în acest mod, FGA a recunoscut interesul reclamantei, deşi chiar prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a recunoscut că nu are calitatea de creditor de asigurare în cazul daunelor parţiale şi că cererea de plată ar fi trebuit formulată de utilizator în nume propriu.

Consideră că instanţa trebuia să analizeze excepţia lipsei interesului prin prisma cadrului procesual şi a motivelor invocate în acţiunea promovată, or, în speţă, lipseşte motivarea cu privire la aceste aspecte, motiv pentru care apreciază că hotărârea instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea art. 33 din C. proc. civ., sens în care solicită casarea hotărârii atacate, admiterea excepţiei lipsei de interes şi respingerea acţiunii pe acest considerent.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă greşita interpretare dată de către prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, criticând faptul că instanţa de fond a considerat că intimata-reclamantă este creditor de asigurare şi că plafonul de garantare se aplică prin raportare la contractul de asigurare.

Arată că instanţa a făcut confuzie între poliţa de asigurare facultativă din speţă, cesionată către A. S.A., şi poliţele de răspundere civilă obligatorie.

Consideră că interpretarea dată de prima instanţă dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 adaugă la lege, întrucât nu se poate interpreta că plafonul de 450.000 RON, instituit prin aceste dispoziţii, se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva C. S.A., câtă vreme textul de lege se referă la creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, sens în care invocă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Susţine că punctul său de vedere reiese din interpretarea textelor de lege respective şi că plafonul de garantare prevăzut de art. 4 lit. f) din Legea nr. 213/2015 se interpretează restrictiv, textul de lege fiind aplicabil exclusiv în cazul falimentului unui asigurător.

În acest sens, invocă dispoziţiile art. 10 din C. civ., art. 24 lit. a) şi b) din Norma ASF nr. 23/2014, art. 24 alin. (2) lit. a) şi b) din Ordinul CSA nr. 11/2011, Ordinul CSA nr. 5/2010, din interpretarea cărora reiese faptul că legiuitorul a stabilit, în mod constant, limitarea sumei de despăgubire prin raportare la un eveniment/accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate prin acesta, ţinând cont de faptul că FGA nu preia funcţiile unui asigurător, astfel cum prevede art. 9 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2016.

Prin urmare, apreciază că interpretarea dată de instanţa de fond dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 este nelegală şi încalcă mecanismul de garantare, iar pe de altă parte, conduce la concluzia că asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, aspect neprevăzut de nicio dispoziţie legală.

Susţine că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei şi în ceea ce priveşte raţionamentul instanţei cu privire la plafonul de garantare.

Invocă scopul înfiinţării instituţiei recurente, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 213/2015, aspect pe care prima instanţă consideră că l-a omis.

Arată că a recunoscut calitatea de creditor de asigurare pentru intimata-reclamantă, dată fiind cesiunea contractului de asigurare în favoarea A. S.A., având în vedere că cesiunea de creanţă este un contract consensual.

Totodată, arată că dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, nu stabilesc în niciun caz calitatea Fondului de continuator sau succesor al C. S.A. - sau al oricărui alt asigurător aflat în faliment - ci statuează că Fondul este o instituţie de drept public, având o funcţie administrativă, în exercitarea căreia se realizează protejarea unui interes public, în sensul de a da posibilitatea creditorilor de asigurări să îşi realizeze creanţele de asigurări certe, lichide şi exigibile din fondurile FGA, în cazul falimentului unui asigurător, urmând o procedură administrativă, necontencioasă.

4. Apărările formulate în recurs

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea hotărârii recurate ca temeinică şi legală.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea deciziei nr. 4486/27.02.2017 emisă de pârât.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat acest motiv de casare în raport cu soluţia dată de către prima instanţă cu privire la excepţia lipsei de interes a reclamantei în promovarea acţiunii.

Înalta Curte constată că motivul de casare nu este fondat, având în vedere că prima instanţă a prezentat argumentele logico-juridice pentru care a apreciat că excepţia lipsei de interes nu este întemeiată.

Prin urmare, nu se poate reţine faptul că, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, hotărârea atacată nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

De altfel, motivele străine de natura cauzei au fost invocate cu privire la cele reţinute de către prima instanţă referitor la tipul de poliţă de asigurare şi la considerentele reţinute în privinţa plafonului de garantare, or, examinând din această perspectivă hotărârea recurată, instanţa de recurs apreciază că nu pot fi identificate elemente străine de natura cauzei. Mai mult, pentru a fi reţinută această ipoteză a motivului de casare invocat, s-ar impune ca hotărârea primei instanţe să cuprindă numai elemente străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul.

Verificând considerentele hotărârii recurate, Înalta Curte apreciază că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., explicând în mod convingător soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat situaţia de fapt şi susţinerile părţilor, trecându-le prin filtrul propriei sale aprecieri.

Astfel, motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele de la dosar, judecătorul fondului expunând în mod logic şi gradual argumentele care au fundamentat soluţia adoptată.

Cu toate acestea, se impune a fi subliniat faptul că prevederile legale mai sus indicate nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de "ascultare" a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici acesta nu este fondat.

Referitor la critica privind soluţia dată de către prima instanţă excepţiei lipsei de interes a reclamantei, subsumată acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că prima instanţă a dat o dezlegare corectă acestei excepţii, având în vedere că, dată fiind calitatea reclamantei de finanţator în cadrul contractului de leasing şi de persoană pe numele căreia a fost emisă decizia de respingere a cererii de plată, aceasta prezintă interes în cauză.

Astfel, prima instanţă a reţinut în mod corect că, în speţă, chiar recurentul-pârât a recunoscut intimatei-reclamante interesul în formularea cererii de plată, respingând-o prin decizia nr. 4486/27.02.2017 pe motiv că FGA a plătit reclamantei A. S.A. suma de 450.000 RON, care constituie plafonul de garantare pe un creditor de asigurare stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi nu pentru lipsa interesului.

Totodată, în soluţionarea cererii de plată, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu a reţinut nici că intimata-reclamantă nu ar avea calitatea de creditor de asigurare.

De asemenea, instanţa de fond a analizat decizia pronunţată de Fondul de Garantare a Asiguraţilor în soluţionarea cererii de plată prin prisma plafonului de despăgubire stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, şi nu pentru că nu i-ar fi recunoscut reclamantei calitatea de creditor de asigurare.

Or, intimata-reclamantă S.C. A. S.A. nu a formulat recurs împotriva considerentelor hotărârii primei instanţe.

Referitor la criticile privind interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea specială nr. 213/2015, din perspectiva plafonului de despăgubire, Înalta Curte va respinge aceste critici, ca nefondate, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

Totodată, Înalta Curte reţine că, ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că nu poate fi primită interpretarea normelor de drept substanţial din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia, conform susţinerilor recurentului-pârât.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor formulate de pârât, nelegalitatea deciziei prin care recurentul a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1968,36 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către C. S.A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) fiind confirmată de dezlegările date prin decizia nr. 29 din 02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. potrivit cu care:

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviinţa, sens în care va obliga recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei de 547,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.A..

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 4444 din 21 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-pârât la plata sumei de 547,40 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 septembrie 2020.