Incompatibility report not time-barred; ANI appeal upheld, case remanded for retrial.

Şedinţa publică din data de 18 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. În cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivelor de casare".

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a formulat, în contradictoriu cu pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, contestaţie împotriva Raportului de evaluare nr. x/30.03.2016 emis de pârâtă, solicitând anularea acestuia, şi obligarea pârâtei la acoperirea cheltuielilor de judecată.

La termenul de judecată din data de 31 octombrie 2016, reclamantul a depus la dosar note scrise cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la nulitatea absolută a tuturor actelor efectuate de pârâtă, inclusiv a Raportului de evaluare contestat, şi cerere prin care a invocat excepţia prescripţiei extinctive a răspunderii administrative a reclamantului.

2. Soluţia instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr. 4126 de la 19 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a admis excepţia prescripţiei răspunderii administrative a reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, şi a anulat Raportul de evaluare nr. x/30.03.2016 emis de pârâtă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, pârâta AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE, solicitând admiterea recursului, aşa cum a fost formulat, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea în totalitate a acţiunii reclamantului, ca fiind una nefondată.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., recurenta- pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a criticat sentinţa recurată ca fiind pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii administrative, invocând, în esenţă, următoarele motive de recurs:

Conform textului art. 11 din Legea nr. 176/2010, contrar modului abordat de către intimat şi împărtăşit de către prima instanţă, activitatea de evaluare a conflictelor de interese se efectuează pe toată durata deţinerii funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani de la încetarea acestora. În situaţia dată, arată recurenta, reclamantul se încadrează în prima teză a normei, acesta deţinând funcţia de demnitate publică încă din anul 2008, având acest statut şi în prezent.

Recurenta- pârâtă apreciază că considerarea primei instanţe referitoare la termenul general de prescripţie de 3 ani nu este aplicabilă în situaţia intimatului-reclamant, atâta timp cât situaţia acestuia se încadrează în prima teză a normei juridice, fiind în exerciţiul funcţiei publice faţă de care a început activitatea de evaluare.

De asemenea, recurenta-pârâtă a mai susţinut că intervenţia prescripţiei extinctive generale de 3 ani nu este aplicabilă în cauză şi sub următoarele aspecte:

Termenul prescripţiei răspunderii administrative de 3 ani, asimilat de prima instanţă termenului general instituit prin C. civ., curge, în situaţia dată, de la data încetării incidentului de integritate, respectiv, de la data încetării stării de incompatibilitate- în cauză, data de 15.05.2013, fiind reprezentată de data radierii entităţii comerciale din evidenţele O.N.R.C.

Astfel, reţinerile instanţei de fond cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul general de prescripţie sunt greşite, în cauză fiind vorba despre o stare de incompatibilitate, şi nu despre un conflict de interese. Aşadar, se arată, termenul general de prescripţie de 3 ani se împlinea la data de 15.05.2016, iar actul administrativ de constatare a incidentului de integritate a fost emis la data de 30.03.2016, adică, în interiorul acestui termen - interpretare consacrată şi de instanţa constituţională, prin Decizia nr. 449/2015 pronunţată în legătură cu normele incidente în această materie.

În al doilea rând, în opinia recurentei, nu poate fi incidentă prescripţia răspunderii administrative, întrucât, arată aceasta, pe de o parte, reclamantul s-a aflat într-o funcţie publică neîntrerupt, în perioada 2008 - 2016, iar, pe de altă parte, perioada evaluării a debutat în anul 2010 şi s-a finalizat la 30.03.2016.

Pe toată perioada deţinerii unei funcţii publice - 2008- 2016 -, cât şi pe durata a 3 ani după încetarea acestora, A.N.I. era în termenul legal de a putea realiza activitatea de evaluare- termenul privind prescripţia răspunderii administrative nu putea începe să curgă- el era oprit odată cu deţinerea unor funcţii care permiteau desfăşurarea activităţii de evaluare, pe de o parte, iar, pe de altă parte era întrerupt de debutul efectiv al activităţii de evaluare- 17.11.2010.

În al treilea rând, mai arată recurenta- pârâtă, din coroborarea prevederilor legale ale art. 25 alin. (3) din Legea nr. 176/2010 cu prevederile speciale cuprinse în statutul funcţiei publice (art. 7 din Legea nr. 96/2006), se constată faptul că fapta deputatului cu privire la care s-a constatat starea de incompatibilitate reprezintă temei pentru eliberarea din funcţie, sancţionându-se potrivit reglementării aplicării demnităţii, funcţiei sau activităţii respective şi, având în vedere acestea, în situaţia incompatibilităţii unui deputat, sancţiunea aplicabilă este încetarea de drept a mandatului şi nu poate fi pusă în discuţie o sancţionare disciplinară de alt tip.

Legea prevede în mod expres şi neechivoc încetarea de drept a mandatului (nu eliberarea din funcţie, ca şi sancţiune disciplinară); or, aceasta nu este o sancţiune cu privire la care să fie aplicabil sau incident vreun termen de prescripţie. Calitatea de deputat încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în caz de incompatibilitate, iar sancţiunea intervine ope legis.

Concluzionând, având în vedere cele menţionate anterior, faţă de susţinerile primei instanţe cu privire la operarea prescripţiei extinctive a răspunderii administrative, recurenta-pârâtă subliniază că acestea sunt lipsite de temei cât timp, în urma constatării unei stări de incompatibilitate în cazul unui deputat, acestuia nu i se aplică nicio sancţiune, mandatul său încetând de drept.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul- reclamant A. a formulat întâmpinare, înregistrată la data de 18 iulie 2017, prin care, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, ca fiind temeinică şi legală, în esenţă, arătând că susţinerile recurentei-pârâte referitoare la admiterea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei răspunderii administrative a intimatului-reclamant sunt netemeinice, şi reprezintă rezultatul unei interpretări total eronate a dispoziţiilor legale incidente.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 24 octombrie 2018 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată, iniţial, pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 25 octombrie 2019, cu citarea părţilor, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

În prealabil, examinând cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, formulată de intimatul- reclamant, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, Înalta Curte a apreciat că se impune a fi respinsă, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 519 din C. proc. civ.:

"Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Din cuprinsul prevederilor legale enunţate se desprind condiţiile de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, condiţii care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ, respectiv:

- existenţa unei cauze aflate în curs de judecată;

- instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să judece cauza în ultimă instanţă;

- cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

- lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată;

- chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;

- chestiunea de drept nu a făcut obiectul ponunţării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Se constată că, aşa cum sunt invocate, motivele privind admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea unei chestiuni de drept se identifică, de fapt, cu argumentele expuse de recurentă în susţinerea recursului său, ori cu apărările formulate de intimatul- reclamant, tinzând, în realitate, la a obţine o dezlegare sau interpretare aspectelor deduse judecăţii în dosar.

Or, problema de drept pentru care se cere pronunţarea unei hotărâri prealabile nu este poate fi determinată în soluţionarea pe fond a unei cauze, constatându-se, astfel, că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 519 C. proc. civ.

Referitor la recursul declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Raportul de evaluare nr. x/30.03.2016 emis de recurenta- pârâtă Agenţia Naţională de Integritate.

Acţiunea sa a fost admisă, dispunându-se anularea Raportului de evaluare pe care prima instanţă l-a apreciat ca fiind netemeinic şi nelegal, pe motiv că era împlinit termenul de prescripţie a răspunderii administrative a reclamantului.

Analizând critica adusă de recurenta- pârâtă Agenţia Naţională de Integritate sentinţei recurate cu privire la greşita aplicare a art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, Înalta Curte constată că este fondată.

Astfel, potrivit textului legal menţionat, "(1) Activitatea de evaluare a declaraţiei de avere, a datelor şi a informaţiilor privind averea existentă, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite existente în perioada exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, precum şi cea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora."

Prin urmare, legiuitorul a instituit un termen de maxim 3 ani de la încetarea incompatibilităţii sau exercitării funcţiei/demnităţii publice pentru efectuarea activităţii de evaluare de către Agenţia Naţională de Integritate, iar nu pentru angajarea răspunderii administrative, disciplinare etc., aşa cum greşit a reţinut instanţa de fond.

De altfel, art. 26 alin. (3) din acelaşi act normativ stipulează expres: "Prin derogare de la dispoziţiile legilor speciale care reglementează răspunderea disciplinară, sancţiunea poate fi aplicată în termen de cel mult 6 luni de la data rămânerii definitive a raportului de evaluare, potrivit prevederilor legale. În cazul în care cauza de incompatibilitate a încetat înainte de sesizarea Agenţiei, sancţiunea disciplinară poate fi aplicată în termen de 3 ani de la încetarea cauzei de incompatibilitate, dacă legea nu dispune altfel".

În speţă, în mod greşit prima instanţă a apreciat, pe situaţia de fapt necontestată de intimat, că sunt aplicabile dispoziţiile art. 2517 C. civ., raportat la art. 2 alin. (2) C. civ., excluzând de la incidenţă prevederile art. 11 din Legea nr. 176/2010.

Aceste consideraţii sunt greşite, determinând nelegalitatea sentinţei recurate.

În raport de situaţia de fapt şi de data sesizării din oficiu- 17 noiembrie 2010- Înalta Curte apreciază că erau pe deplin aplicabile dispoziţiile Legii nr. 176/2010, pe motiv că perioada de verificare a fost extinctivă conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 176/2010, pentru următorii trei ani de la încetarea incompatibilităţii, cât şi pe durata deţinerii funcţiei sau demnităţii publice, aceea de deputat.

Astfel, la data de 17 noiembrie 2010, A.N.I. în temeiul art. 12 alin. (1) şi (2) lit. b) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi demnităţilor publice, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 144/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea A.N.I., precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, s-a sesizat din oficiu în lucrarea nr. x din 17 noiembrie 2010, cu privire la faptul că intimatul-reclamant nu a respectat dispoziţiile privind completarea şi depunerea declaraţiilor de avere şi de interese, ocazie cu care s-a constatat nerespectarea dispoziţiilor legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor, în sensul că acesta deţinea atât calitatea de comerciant persoană fizică "A. Persoană Fizică Autorizată P.F.A.", cât şi demnităţile şi funcţiile publice de deputat în Parlamentul României.

Prin Raportul de evaluare nr. x/30.03.2016 întocmit de A.N.I. (recurenta-pârâtă), s-a constatat că intimatul-reclamant A. a deţinut simultan (21.01.2010-15.05.2013) calitatea de deputat şi calitatea de comerciant persoană fizică autorizată, caz de incompatibilitate prevăzut de dispoziţiile art. 82 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 161/2003.

Prin urmare, starea de incompatibilitate a încetat abia la data de 15.05.2013, după ce recurenta-pârâtă demarase activitatea de evaluare în lucrarea nr. x/2010 ca urmare a înregistrării la Agenţie a două petiţii privind posibila încălcare de către intimatul-reclamant a prevederilor legale privind regimul juridic al incompatibilităţilor, conflictelor de interese şi declarării averii, şi după ce intimatului i-au fost transmise, sub nr. x/29.11.2011 şi nr. x, informarea privind declanşarea activităţii de evaluare.

Or, câtă vreme activitatea de evaluare a început mai înainte de împlinirea termenului prevăzut de lege în acest sens, anularea raportului de evaluare exclusiv pe considerentul depăşirii acestui termen este nelegală.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, se constată că prima instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În acest context, cu privire la celelalte motive de nelegalitate a raportului de evaluare invocate de intimatul-reclamant prin cererea introductivă, motive pe care instanţa de fond nu le-a mai analizat, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că intimatul-reclamant nu a formulat recurs incident, astfel cum avea posibilitatea, conform art. 491 alin. (1) raportat la art. 472 alin. (1) din C. proc. civ., iar în recursul pârâtei nu se regăsesc critici care să privească respectivele considerente, instanţa de control judiciar nefiind, deci, legal învestită să repună în discuţie aceste aspecte.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat cu privire la excepţia prescripţiei răspunderii administrative în cauză, soluţia astfel pronunţată fiind nelegală, motiv pentru care, va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul, va casa decizia recurată, şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ DE INTEGRITATE împotriva sentinţei civile nr. 4126 din 19 decembrie 2016, a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 septembrie 2020.