Tax security measures: sufficiency of "state of danger" for asset dissipation without proof of actual harm

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova, anularea Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/03.08.2016.

Prin sentinţa nr. 293/07.12.2016, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Prin Decizia nr. 336 din 2 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -

Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., societate în insolvenţă, împotriva sentinţei nr. 293 din 7 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a reţinut că analiza primei instanţe s-a întemeiat pe normele prevăzute de O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, deşi actele contestate au fost emise sub imperiul Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 15 din 23 ianuarie 2019, în fond după casare, a respins acţiunea formulată de reclamantă, prin administrator special, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., societatea în insolenţă, prin administrator judiciar B., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă a reluat pe larg situaţia de fapt expusă şi în faţa primei instanţe, susţinând, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală.

Astfel, a arătat că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale, prima instanţă nu a analizat motivele şi apărările societăţii, prin care a invocat că decizia atacată nu este motivată, raportat la prevederile legale aplicabile şi condiţiile impuse de lege, şi nu există dovezi din care să reiasă pericolul sustragerii de la urmărire sau de la risipire a patrimoniului, ci s-a raportat la conţinutul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, fără să respecte decizia de casare, împrejurare care echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Or, prin modul de întocmire a actului contestat organul fiscal, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova a transformat măsura asiguratorie, dintr-una excepţională, cum a fost intenţia legiuitorului, într-una de drept comun, iar prima instanţă a apreciat că stabilirea unor obligaţii suplimentare este suficientă pentru a exista o situaţie excepţională, împărtăşind astfel punctul de vedere al pârâtei.

În opinia părţii, în mod greşit, în cauză, s-a apreciat că instituirea măsurilor asigurătorii s-a făcut în conformitate cu dispoziţiile legale şi că organul de control a demonstrat necesitatea instituirii acestora, fără a analiza susţinerile reclamantei, ceea ce echivalează cu îngrădirea dreptului la apărare, precizând şi faptul că, urmare a actelor de control, societatea a fost nevoită să intre în insolvenţă, or, un contribuabil nu poate fi sancţionat pentru comportamentul altui contribuabil.

Astfel, a considerat că măsurile asigurătorii sunt abuzive, fiind instituite asupra întregii activităţi a societăţii.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, admiterea acţiunii, cu consecinţa anulării deciziei contestate.

4. Apărarea intimatei-pârâte

Prin întâmpinare, intimata Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Prahova în nume propriu şi în numele Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Ploieşti a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurent şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei de instituire a masurilor asigurătorii nr. x/03.08.2016.

Curtea de apel a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

1.1. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a făcut trimitere la faptul că nu au fost analizate susţinerile şi apărarile formulate din perspectiva nemotivării deciziei atacate, ci s-a raportat la conţinutul acestui act, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Contrar susţinerilor recurentei, prima instanţă a explicitat aspectele analizate din perspectiva întrunirii prevederilor art. 213 din Legea 207/2015privind Codul de procedură fiscală, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Faptul că recurenta nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

1.2. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, de asemenea, nu poate fi primit.

Prin decizia contestată, nr. 3453/03.08.2016, s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii pentru obligaţiile fiscale suplimentare în suma totală de 4.640.031 RON, stabilite în sarcina reclamantei. Anterior emiterii acestei decizii, prin Decizia nr. 2172/12.05.2016 au mai fost instituite măsuri asigurătorii pentru suma de 311.931 RON.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că judecătorul fondului a aplicat în mod corect prevederile legale incidente în cauză.

Din această perspectivă sunt relevante dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora

(2) "Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea."

Totodată, la pct. 16 din Ordinul nr. 2546/2016 se prevede că:

"Organul de control poate dispune măsuri asigurătorii, în mod excepţional, respectiv atunci când există pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea (…).

De asemenea, în pct. 17 din ordin se arată că "În situaţia în care organul de control, în timpul acţiunii de control, efectuată după procedurile prealabile de documentare pentru control, şi în urma analizei dosarului fiscal, situaţiilor financiare, declaraţiilor fiscale sau a altor documente şi a informaţiilor pe care le deţine, constată că există suficiente informaţii că debitorul nu şi-a declarat materia impozabilă şi totodată apreciază că există pericolul iminent să se sustragă de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat sau să prejudicieze bugetul, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului, periclitând sau îngreunând în mod deosebit colectarea, va dispune luarea măsurilor asigurătorii, iar organul de executare va proceda la ducerea la îndeplinire a măsurilor asigurătorii."

În motivarea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii s-au reţinut mai multe argumente, printre care:

- obligaţiile fiscale stabilite în suma totala de 5.000.301 RON, depăşesc posibilităţile reale ale reclamantei de a face faţă unor astfel de obligaţii de plată către bugetul general consolidat al statului;

- totalul sumelor stabilite suplimentar la control (5.000.301 RON) reprezintă dublu faţă de obligaţiile declarate de reclamantă în cuantum de 2.427.362 RON, pe parcursul perioadei verificate; suma stabilită este importantă în raport cu activul patrimoniului reclamantei, acesta reprezentând aproximativ 70% din totalul obligaţiilor fiscale suplimentare;

- reclamanta nu dispune de resursele financiare necesare achitării obligaţiilor fiscale stabilite suplimentar, astfel cum s-a constatat din analiza disponibilităţilor băneşti din conturile bancare si din casierie;

- reclamanta a derulat operaţiuni cu societăţi care potrivit informaţiilor din baza de date a ANAF figurează ca inactivi sau radiaţi;

- pe parcursul derulării controlului, în relaţia cu echipa de inspecţie fiscală, reclamanta nu a avut un comportament de colaborare adecvat (nu a dus la îndeplinire măsura dispusă de organele de inspecţie fiscală, pentru care a şi fost sancţionată contravenţional, nu a pus la dispoziţia echipei toate documentele tehnico-operative şi financiar-contabile solicitate atât verbal cat şi în scris, etc).

Aşa fiind, se constată că prima instanţă în mod corect a sesizat că autoritatea publică pârâtă a făcut referire la împrejurări concrete, care demonstrează diminuarea patrimoniului şi care au determinat-o să ajungă la concluzia că "există o situaţie excepţională", ce impune luarea măsurilor asigurătorii împotriva debitoarei-reclamante, pentru a asigura colectarea debitului.

Contrar susţinerilor recurentei, se constată că în decizia atacată au fost reţinute mai multe motive pentru care s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii, nu doar stabilirea unor obligaţii suplimentare de plată cum aceasta invocă, printre care se regăsesc comportamentul societăţii şi lipsa documentelor solicitate, ceea ce constituie o situaţie excepţională avută în vedere la luarea respectivelor măsuri.

Referitor la invocarea inexistenţei unor dovezi din care să reiasă pericolul sustragerii de la urmărire sau de la risipire a patrimoniului, instanţa de control judiciar are în vedere că textul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 face referire expresă la o stare de pericol, aspect ce implică posibilitatea aplicării unei prezumţii simple (în sensul că debitorul intenţionează să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul) întemeiate pe un fapt vecin şi conex.

Or, condiţionând aplicarea măsurii asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire/diminuare/sustragere a patrimoniului, ar lipsi de conţinut textul de lege care permite instituirea de măsuri asiguratorii prin raportare la o stare de pericol şi nu la un anumit rezultat.

Altfel spus, sintagma utilizată de legiuitor, respectiv "există pericolul", configurează o situaţie viitoare şi nu faptul consumat al diminuării patrimoniului.

În interpretarea art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, Înalta Curte constată că legiuitorul a definit în ce constă starea de pericol (sustragerea/ascunderea/risipirea patrimoniului) şi care sunt consecinţele acesteia (se periclitează colectarea), iar pentru a stabili în ce măsură se justifică instituirea măsurilor asiguratorii, pot fi avute în vedere şi alte elemente decât cele indicate. În concluzie, aşa cum s-a arătat, prin raportare la conţinutul concret al actului atacat, se reţine că sunt indicate o serie de elemente, cu referire la comportamerntul fiscal inadecvat al contribuabilului şi lipsa unor documente jusitificative, de natură să justifice concluzia existenţei unei stări de pericol, or, potrivit art. 124 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, partea avea obligaţia să colaboreze cu inspectorii fiscali la constatarea stărilor de fapt fiscale,

Aşadar, pentru instituirea unor astfel de măsuri se apreciază că este suficient doar să se constate pericolul sustragerii/ascunderii/risipirii patrimoniului debitoarei, cu consecinţa îngreunării procedurii de colectare, nefiind necesară producerea vreunuia dintre evenimentele menţionate.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., societatea în insolvenţă, prin administrator judiciar B. împotriva sentinţei civile nr. 15 din 23 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 ianuarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.