Taxpayer keeps suspension of 3.3M RON social charges as tax authority's appeal fails.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Activitatea de Inspecţia Fiscală, suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. x/16.04.2020 (Anexa 1), emisă de pârâtă, pentru obligaţiile fiscale în cuantum de 3.336.623 RON, până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii privind anularea acestei decizii, cu consecinţa încetării oricărei forme de executare

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 74 din 18 iunie 2020, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a suspendat executarea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale nr. F-CT 272/16.04.2020 până la pronunţarea instanţei de fond, obligând pârâta la plata sumei de 20 RON, reprezentând cheltuieli de judecată - taxă de timbru, către reclamantă.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Activitatea de Inspecţia Fiscală, solicitând admiterea acestuia aşa cum a fost formulat.

În motivarea căii de atac, recurenta a arătat că societatea intimată nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei cazului bine justitificat, susţinerile acestei privind nelegalitatea actului administrativ fiscal neputând fi primite sub pretextul că se tinde la înfăţişarea cazului bine justificat.

Potrivit recurentei, din conţinutul cererii reclamantei rezultă, în mod evident, că aceasta nu numai că a antamat fondul cauzei, ci a intrat într-o adevărată polemică vizând legalitatea actelor administrative fiscale în cauză, situaţie ce nu poaîe fi analizată la acest moment, de instanţa investită cu soluţionarea cererii de suspendare .

Totodată, în raport cu cele reţunute de prima instanţă cu referire la art. 130 din Codul de procedură fiscală, a arătat că organul fiscal a respectat prevederile legale referitoare la dreptul contribuabilului de a fi informat şi ascultat şi de a-şi prezenta punctul de vedere cu privire la constatările inspecţiei fiscale, aşa cum sunt prevăzute de art. 9 alin. (1) şi art. 130 din Legea nr. 207/2015.

În opinia părţii, în mod corect organele de inspecţie fiscală au constatat că sumele de bani acordate de societate salariaţilor angajaţi pentru a lucra în străinătate, din punct de vedere fiscal, nu reprezintă indemnizaţii de delagare/detaşare, în conformitate cu legislaţia fiscală din România şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind drepturi salariale, în condiţiile în care activitatea desfăşurată în afara României pe durata misiunii temporare nu reprezintă delegare, pentru care angajatul primeşte o diurna zilnică în străinătate, lucrătorul temporar în prealabil nu a avut un loc de muncă la societatea care l-a angajat în România.

În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente apreciează că din actele dosarului nu rezultă pericolul care ar conduce la producerea unei astfel de pagube, susţinerile reclamantei în acest sens neputând fi primite, având în vedere că nu i se poate aplica un tratament fiscal preferenţial faţă de alţi contribuabili.

Recurenta a precizat că suma stabilită suplimentar în cauză o reprezintă obligaţiile datorate faţă de bugetul asigurărilor sociale, ca urmare a reîncadrării veniturilor obţinute de angajaţi pentru munca desfăşurată în celelalte state ale Uniunii Europene, făcând trimitere, totodată, la comportamentul fiscal al contribuabilului.

În concluzie, recurenta a susţinut că implele afirmaţii neurmate de dovedirea unei situaţii care sa probeze cazul bine justificat şi iminenţa producerii unei pagube nu sunt de natură să conducă la suspendarea executării actului contestat.

4. Apărarea intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimate-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărârii atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă, se constată că este neîntemeiată, având în vedere că susţinerile recurentei pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/16.04.2020 privind obligaţiile fiscale stabilite în sarcina societăţii, în cuantum de 3.336.623 RON, reprezentând contribuţii de asigurări sociale angajator, până la pronunţarea instanţei de fond.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

Cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Prin prisma acestor condiţii, soluţia pronunţată de prima instanţă şi considerentele pe care s-a fundamentat sunt la adăpost de orice critică, întrucât s-a apreciat corect îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte cazul bine justificat acesta poate fi reţinut pe baza unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate, identificate dintr-un probatoriu căruia nu i se poate pretinde amploarea şi consistenţa dovezilor ce urmează a fi administrate în cadrul acţiunii în anularea actului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte reţine că aparenţa de nelegalitate poate viza şi aspecte de drept material, însă este esenţial ca motivele identificate să fie evidente, să nu implice examinarea fondului cauzei.

În cauză, se reţine că societatea a solicitat Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală emiterea unei opinii prealabile referitoare la modul de încadrare al diurnei şi la regimul fiscal aplicabil veniturilor salariaţilor ce desfăşoară activitate dependentă în cadrul unui sediu permanent în Italia.

Prima instanţă a apreciat că, în speţă, subzistă o aparenţă de nelegalitate a actului administrative atacat, dată de împrejurarea că asupra impozitării respectivelor diurne reclamanta a beneficiat de o opinie prealabilă a organului fiscal care îi conferea aparenţa de legalitate a măsurilor pe care le-a aplicat şi, totodată, Casa Judeţeană de Pensii Constanţa a emis formularul A1 A1 pentru salariaţii detaşaţi în cadrul prestării de servicii transnaţionale care, în opinia organului fiscal, stabileşte regulile aplicabile.

Or, organului fiscal îi revine sarcina, la momentul aplicării normei pentru determinarea obligaţiei fiscale, să nu ajungă la interpretări arbitrare, fără să ia în considerare toate circumstanţele cazului, dar şi să stabilească în mod clar de ce procedează la schimbarea regimului fiscal al unor sume de bani, dând astfel posbilitatea contribuabilului să poată urmări şi înţelege sarcina fiscală ce îi revine, precum şi să poată determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale.

Din această perspectivă sunt relevante şi prevederile art. 130 din Codul de procedură fiscal, care reglementează dreptul contribuabilului de a fi informat, la alin. (3) prevăzându-se exclusiv dreptul contribuabilului de a renunţa la discuţia finală.

Contrar susţinerilor recurentei, se observă, potrivit Adresei nr. x/07.04.2020, faptul că nu s-a renunţat la discuţia finală de către contribuabil, ci s-a solicitat amânarea acesteia, solicitare refuzată însă, cu motivarea că verificări anterioare au vizat aceeaşi problemă juridică, cunoscută astfel de către părţi şi asupra căreia şi-au spus deja opinia.

În aceste condiţiii, în mod apareant, au fost încălcate drepturi ale contribuabilului, din moment ce codul de procedură fiscală nu prevede excepţii în sensul celei reţinute de organul fiscal, obligaţia de informare existând indiferent de obiectul cercetării.

Aşadar, chiar dacă nu se poate tranşa natura activităţii societăţii, în sensul de a se stabili dacă ne aflăm în prezenţa unei detaşări transnaţionale, supusă unui anumit regim fiscal, se observă însă inconsecvenţa organului fiscal determinată de dificultăţile de interpretare a legii, ceea ce constituie un motiv suficient care să contureze existenţa unui caz bine jusitificat, cum corect a sesizat şi judecătorul fondului.

În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie, prevăzută de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, se reţine că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu.

Or, având în vedere cuantumul creanţei stabilite se apreciază că executarea deciziei atacate este de natură să-i producă societăţii intimate o pagubă dificil de reparat ca urmare a lipsirii de o sumă importantă de bani, perturbând funcţionarea acesteia, iar diminuarea patrimoniului se va produce în baza unui act administrativ în privinţa legalităţii căruia există o îndoială serioasă, ceea ce se circumscrie unui prejudiciu material viitor şi previzibil, în sensul dispoziţiilor legale citate, aşa încât şi această condiţie este îndeplinită.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului.

Totodată, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge recursul formulat de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa - Activitatea de Inspecţia Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 74 din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II - a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 28 ianuarie 2021, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.