Exclusion from Bar for Criminal Conviction and Discrimination Under Emergency Ordinance 137/2000

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Baroul Arad, Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând să se dispună:

1. Anularea Hotărârii nr. 393 din data de 05.07.2017 pronunţată, cu opinie majoritară, de Colegiul director ai Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării în dosar nr. x/2017 (petiţie nr. 513/30.01.2017);

2. Constatarea existenţei discriminării prin emiterea deciziei nr. 11/19.01.2016 de către pârâtul Baroul Arad;

3. Obligarea pârâţilor la înlăturarea consecinţelor faptei discriminatorii şi la restabilirea situaţiei anterioare discriminarii.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2194 din 9 mai 2018, a admis în parte acţiunea formulată de reclamant, a anulat în parte Hotărârea nr. 393/05.07.2017 emisă de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în ceea ce priveşte pct. 2 al dispozitivului acesteia şi a constatat existenţa discriminării prin emiterea deciziei nr. 11/19.01.2016 de către pârâtul Baroul Arad prin intermediul Consiliului baroului.

Totodată, a respins capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtului Baroul Arad la înlăturarea consecinţelor faptei discriminatorii şi la restabilirea situaţiei anterioare discriminării, ca neîntemeiate.

De asemenea, a respins toate capetele de cerere îndreptate împotriva pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România, ca neîntemeiate.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamantul A. şi pârâţii Baroul Arad şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

1.3.1. Prin recursul său reclamantul A. a solicitat casarea în parte a acesteia, cu privire la capătul de cerere prin care a fost soluţionată acţiunea împotriva pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România, considerând că din acest punct de vedere hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

În motivarea căii de atac exercitate reclamantul a susţinut următoarele:

S-a solicitat instanţei de fond admiterea contestaţiei împotriva Hotărârii nr. 393/05.07.2017 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constatate că în mod greşit şi cu ignorarea actelor de la dosar Colegiul director al Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării, cu majoritate, a admis excepţia de necompetenţă materială a acestuia şi să se constatate că soluţia corectă este cea pronunţată în opinie minoritară, de către chiar titularul dosarului (membrul Colegiului director al Consiliului Naţional de Combatere a Discriminării căruia i s-a repartizat acest dosar, care a efectuat investigaţia în acest caz şi în faţa căruia părţile şi-au susţinut apărarea şi care totodată a întocmit Raportul pe care l-a prezentat celorlalţi membri ai Colegiului Director).

S-a solicitat instanţei să constatate că în mod greşit a fost admisă excepţia necompetenţei materiale, ignorându-se cererea precizatoare formulată şi depusă de reclamant la 20.02.2017, în termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din Ordinul nr. 144 privind aprobarea Procedurii interne de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor emis de preşedintele Consiliului Naţional Pentru Combaterea Discriminării la data de 11 aprilie 2008, să constate existenţa discriminării directe faţă de reclamant şi să dispună înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii concretizate în emiterea de către Baroul Arad a Deciziei nr. 11 din 19.01.2016 de încetare a calităţii sale de avocat şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, respectiv reînscrierea sa în Tabloul Avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei din Baroul Arad, conform art. 20 alin. (3) din Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Pe parcursul administrării probelor a rezultat faptul că soluţia CNCD a fost iniţial de constatare a discriminării şi de aplicare a sancţiunii avertismentului pârâtului Baroul Arad, fiind modificată ulterior.

În faţa CNCD pârâta UNBR nu a susţinut că nu a efectuat personal vreun act de discriminare, ci a susţinut că nu există discriminarea pe care o reclamă.

Abia în faţa instanţei, prin apărător ales, a susţinut că nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu a reuşit să soluţioneze încă contestaţia reclamantului.

Instanţa deşi a respins excepţia invocată de pârâta UNBR ca neîntemeiată, în final a respins acţiunea introdusă împotriva acesteia cu motivarea că aceasta nu a săvârşit niciun act de discriminare, decizia discriminatorie, respectiv Decizia nr. 11/19.01.2016 aparţinând Baroului Arad.

Soluţia instanţei de fond este greşită în opinia recurentului, întrucât actul de discriminare a fost comis de pârâta UNBR prin inacţiune, respectiv prin nesoluţionarea contestaţiei reclamantului (introdusă la 10.02.2016) în termenul legal, respectiv 30 de zile.

Deşi reclamantul a făcut numeroase solicitări, Consiliul U.N.B.R. a refuzat să supună dezbaterii contestaţia (plângerea prealabilă) formulată, cu motivarea că Baroul Arad nu ar fi depus punctul de vedere, astfel cum rezultă din e-mailul transmis recurentului de către secretarul general al U.N.B.R., avocat B. la data de 23 martie 2016.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Uniunii Naţionale a Barourilor din România şi de desfăşurare a şedinţelor Consiliului U.N.B.R., actele de orice natură (inclusiv contestaţiile) se includ pe ordinea de zi a şedinţei Consiliului cu condiţia să fi fost înregistrate la Secretariatul General al U.N.B.R. cu cel puţin 10 zile înainte de data anunţată a respectivei şedinţe.

Ori contestaţia a fost depusă la 10 februarie 2016, cu 41 de zile înainte, iar, în conformitate cu art. 7 raportat la art. 8 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Consiliul U.N.B.R. era obligat să o soluţioneze.

Mai mult decât atât, faptul că la data de 23.03.2016 nu ar fi existat punctul de vedere al Baroului Arad, ceea ce ar fi dus la imposibilitatea de soluţionare a contestaţiei subsemnatului este contrazis de Decizia Consiliului U.N.B.R. nr. 168/2016 transmisă soţiei sale cu adresa nr. x - CS - 2016 la data de 03.10.2016 în care pe pagina întâi, ultimul alineat se reţine că punctul de vedere al Decanului Baroului Arad este din data de 19.02.2016, fiind înregistrat la nr. x - CS - 23.02.2016.

Din aceeaşi Decizie rezultă că contestaţia din data de 10.02.2016 a fost conexată la sesizarea soţiei reclamantului făcută anterior cu privire la o posibilă deturnare de fonduri prin folosirea de delegaţii de asistenţă extrajudiciară în procedură judiciară fără a exista încheiere de acordare a ajutorului public judiciar şi la sesizarea în acelaşi sens făcută de secţia Civilă a Tribunalului Arad prin adresa nr. 272/Ad/03.02.2016.

Dincolo de absurdul situaţiei, conexarea a două cauze fără nici o legătură una cu alta decât o legătură maritală între două persoane, rezultă, în opinia reclamantului, chiar reaua-credinţă a autorităţii competente să soluţioneze plângerea prealabilă.

Se apreciază că actul de discriminare comis de pârâta UNBR a constat în inacţiunea acesteia, în refuzul de a-i soluţiona contestaţia împotriva Deciziei nr. 11/19.01.2016 a Consiliului Baroului Arad, raportat şi la menţinerea de către pârâtă în profesia de avocat a majorităţii avocaţilor condamnaţi penal, persoane aflate într-o situaţie similară cu cea a reclamantului.

1.3.2. Prin recursul său pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a solicitat casarea hotărârii atacate, iar în rejudecare să se dispună respingerea acţiunii reclamantei, cu consecinţa menţinerii ca legală a Hotărârii C.N.C.D. nr. 393 din data de 05.07.2017.

În motivarea recursului exercitat pârâtul a susţinut următoarele:

S-a arătat instanţei de fond că raportat la obiectul speţei şi la cele susţinute de intimat în sensul că a fost discriminat, în cauză nu există probe care să susţină existenţa faptei de discriminare, lipsind legătura de cauzalitate între vreun criteriu interzis de lege care ar stat la baza posibilului tratament diferenţiat (respectiv legătura de cauzalitate între criteriul interzis de lege şi tratamentul diferenţiat, respectiv emiterea Deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calităţii de avocat, emisă de baroul Arad).

Probele administrate conduc la concluzia că posibila discriminare a fost cauzată de propriul comportament, mai exact modul prin care intimatul a interpretat măsurile întreprinse de către reclamatul de discriminare, respectiv modul de interpretarea a legislaţiei care a dus la emiterea emiterii Deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calităţii de avocat.

Pretinsele discriminări ale reclamatului de discriminare nu sunt confirmate de probele administrate în cauză, în conformitate cu art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000.

Chiar dacă s-ar admite că prin adoptarea actelor administrative s-ar crea o situaţie confuză/diferită, cu potenţial conflict o asemenea situaţie nu se poate confunda cu o posibilă faptă de discriminare care să conducă la încălcarea drepturilor constituţionale.

Mai mult, prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare se defineşte ca faptă de discriminare acel tratamentul diferit care are la baza unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2 alin. (1).

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 criteriile de discriminare: sunt: rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu.

Astfel, potrivit definiţiei discriminării tratamentul diferit trebuie să aibă la baza unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Pentru ca o fapta să fie calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:

- Existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite necomparabile,

- Existenţa unui criteriu de discriminare conform, art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare,

- Tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege,

- Tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere d acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Raportat însă la elementele particulare ale petiţiei deduse soluţionării, nu se poate reţine un raport de cauzalitate între vreun criteriul şi posibilul tratamentul diferit, respectiv emiterea Deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calităţii de avocat care să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Din interpretarea dispoziţiilor legale reiese aşa cum s-a arătat că pentru stabilirea unei fapte de discriminare este necesară existenţa unor criterii (ce pot aparţine intimatului) bine definite care în strânsă legătură de cauzalitate cu faptele reclamate să conducă la concluzia că intimatul a fost supus fără vreo justificare obiectiva unei forme de deosebire, excludere, restricţie sau preferinţa faţă de alte persoane aflate în situaţii comparabile.

Probele administrate în cauză nu sunt apte să demonstreze legătura de cauzalitate între vreun posibil criteriu de discriminare utilizat de către persoana reclamată şi tratamentul diferenţiat, mai exact poziţia de discriminare/inferioritate în care recurentul s-ar afla prin comparaţie cu persoane aflate în situaţii similare.

În jurisprudenţă s-a reţinut că prin sintagma "orice alt criteriu" nu înseamnă lipsa criteriului, nu putem înţelege că faptă de discriminare ar putea exista fără un anumit criteriu, inexistenţa unui criteriu nu ar putea determina săvârşirea faptei de discriminare. Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge din faptul că diferenţa de tratament este determinată de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit indus şi criteriul interzis de lege.

Mai mult acest presupus tratament diferenţiat are la baza un posibil mod eronat de interpretare şi aplicare a legislaţiei, respectiv că art. 12 din Legea nr. 51/1995, respectiv lit. c), coroborat cu art. 14 din acelaşi act normativ, astfel că doar instanţa de judecată are competenţa de a soluţiona conflictul dintre actualul intimat şi reclamatul de discriminare.

De asemenea, aşa cum am arătat posibila discriminare a fost cauzată de propriul comportament (mai exact modul prin care intimatul a perceput modul de interpretare şi aplicare a legislaţiei de către reclamatul de discriminare care a stat la baza emiterii deciziei nr. 11/19.01.2016 de încetare a calităţii de avocat, emisă de Baroul Arad.

Sub acest ultim aspect, intimatul nu contestă că prin hotărâre judecătorească intrată în autoritatea de lucru judecat s-a stabilit că domnia sa se găseşte în unul dintre cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege, nefiind, aşadar, îndeplinită una dintre condiţiile prevăzute de lege, la acea dată, pentru înscriere în avocatură, însă pretinde că este discriminat prin aplicarea întocmai a legii în privinţa sa, fără a fi respectate aceleaşi exigenţe legale în privinţa altor persoane care după cum susţine reclamantul, s-ar afla într-o situaţie identică cu acesta.

Or, raportând această situaţie de fapt la dispoziţiile legale mai sus evocate, se constatăm, cu precădere, că situaţia de nedemnitate în care se află reclamantul şi diferenţa de tratament derivată din aceasta pentru accederea în profesia de avocat nu constituie un criteriu de discriminare în sensul legii, astfel cum sunt aceste criterii evocate la art. 2 din O.G. nr. 137/2000 şi particularizate la art. 5 şi 6 din acelaşi act normativ, dispoziţiile legale stabilind în mod explicit că reprezintă, criterii de discriminare în această materie apartenenţa la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială, respectiv de convingerile, de sexul sau orientarea sexuală, de vârsta sau de apartenenţa sa la o categorie defavorizată, iar în privinţa caracteristicii negative de a nu fi fost condamnat definitiv prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate, de natură să aducă atingere prestigiului profesiei, aceasta reprezenta, la data diferenţei de tratament, o cerinţa profesională reală şi determinantă, obiectivul legitim şi cerinţa proporţională.

Un aspect definitoriu al discriminării îl constituie faptul că diferenţa de tratament este bazată pe o caracteristică, respectiv un criteriu interzis.

Ca atare, tratamentul aplicat trebuie să fie diferit de cel care a fost sau ar fi aplicabil unei persoane dintr-un grup relevant în circumstanţe similare sau comparabile.

Or, discriminarea presupune atingerea adusă beneficiului unui drept al persoanei discriminate tocmai datorita apartenenţei acesteia la un grup (de exemplu, origine rasială sau etnică, religie etc.) sau al unei caracteristici individuale (dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică, etc.).

Aceste fiind spuse, este de notorietate că criteriul relevat de instanţa de fond, respectiv "viziunea baroului" nu poate fi atribuit intimatului ca o caracteristică individuală în comparaţie cu celelalte criterii ce pot fi invocate, respectiv dizabilitate, gen, vârstă, boală cronică, etc.

Din acest punct de vedere, discriminarea presupune o legătură de cauzalitate identificabilă între actul sau faptul diferenţierii şi apartenenţa persoanei discriminate (în speţă a intimatului) la una dintre caracteristicile sau la unul dintre criteriile cuprinse în norma juridică.

Această legătură de cauzalitate reiese din definiţia cuprinsă în art. 2 al O.G. nr. 137/2000, în particular, prin utilizarea sintagmei "pe bază de", dispunând că prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă "pe bază de".

În concluzie, din întreg material probator administrat în cauză a rezultat că handicapul, rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sex, orientarea sexuală, vârsta, apartenenţa la o categorie defavorizată sau orice alt criteriu al petentului/intimatului nu a avut niciun fel de relevanţă în cauză, motivul excluderii din tabloul Avocaţilor cu drept de exercitare a profesiei fiind exclusiv "posibila interpretare eronată a unor prevederi legale", respectiv încadrarea intimatului de către actualul reclamat de discriminare în cazurile de nedemnitate prevăzute de prezenta lege.

În fine, corespunde adevărului că prin Decizia nr. 225/2017 din 4 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale publicată în Monitorul Oficial nr. 468 din 22 iunie 2017, ulterior deciziilor contestate, a fost admisa excepţia de neconstituţionalitate a art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională, întrucât contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, redactarea acesteia fiind lipsită de claritate şi precizie, având în vedere că nu se precizează în mod clar acele infracţiuni intenţionate care aduc atingere prestigiului profesiei de avocat.

Prin urmare, necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a sancţiunii excluderii din profesie, în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate.

Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.

Se apreciază însă, că această decizie de neconstituţionalitate poate avea efecte exclusiv în cadrul acţiunii în contestarea legalităţii deciziilor baroului si UNBR, decizii ce s-au fundamentat pe acest text de lege (cu particularitatea ca în privinţa reclamantului a fost pronunţată anterior o hotărâre judecătorească prin care s-a validat cazul de nedemnitate stabilit de Consiliul Baroului Arad) şi nu în prezenta cauză, cu luarea în considerare în mod strict a elementelor constitutive ale faptelor discriminatorii în conformitate cu prevederilor O.G. nr. 137/2000.

1.3.3. Prin recursul său pârâtul Baroul Arad a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate şi în rejudecare să se dispună respingerea în totalitate a acţiunii reclamantului.

În motivarea opţiunii sale procesuale pârâtul a susţinut următoarele:

Reclamantul a fost exclus din Baroul Arad la data de 19.01.2016 (actul administrativ, legalitatea excluderii şi data excluderii fiind confirmate prin hotărâri judecătoreşti definitive), iar Decizia Curţii Constituţionale nr. 225 a fost pronunţată la 4.04.2017 şi a devenit accesibilă în totalitate o dată cu publicarea sa în extenso în Monitorul Oficial, la data de 22.06.2017. Prin urmare, în raport şi de faptul că judecătorul fondului şi-a bazat aproape în întregime soluţia pe considerentele din Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/4.04.2017, se pune problema dacă deciziile Curţii Constituţionale în general şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/4.04.2017 în special produc efecte retroactive.

În opinia recurentului, această decizie nu produce niciun fel de efecte juridice asupra situaţiei reclamantului A., întrucât acesta a fost exclus din Baroul Arad cu mai bine de un an şi 5 luni înainte de publicarea în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale în discuţie.

Interpretarea judecătorului fondului nu respectă principiul european al securităţii juridice. Astfel, este de înţeles faptul că orice decizie individuală şi orice act administrativ care conţine o asemenea deciziei trebuie să fie adoptate pe baza normelor de drept care le sunt contemporane. A pretinde Baroului Arad să cunoască, la 19.01.2016, ceea ce va spune Curtea Constituţională într-o decizie publicată la 22.06.2017 sfidează nu doar logica, ci şi bunul-simţ juridic.

Se apreciază că soluţia în cauză trebuia influenţată, semnificativ, de această problemă de aplicare a legii în timp, în sensul constatării inexistenţei unei discriminări şi a menţinerii, în întregime, a Hotărârii pronunţate de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Ar fi trebuit să se aibă în vedere, cu precădere, faptul că Baroul Arad a aplicat actul normativ în forma sa de la data de 19.01.2016, fără nicio discriminare, procedând la excluderea din profesie a unui avocat care a fost condamnat, prin hotărâre definitivă, pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie care, în plus, era de natură a aduce atingere şi prestigiului profesiei (fiind, într-o accepţiune generală, de neconceput ca un avocat să săvârşească infracţiuni de evaziune fiscală).

Despre identitatea de soluţii, indiferent de Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/4.04.2017, dacă Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/2017 ar fi fost pronunţată la data excluderii din profesie, soluţia în procedura de excludere din profesie a reclamantului A. nu ar fi fost alta.

Din această perspectivă, se iterează faptul că, subsecvent publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 225/4.04.2017 în Monitorul Oficial al României, Uniunea Naţională a Barourilor din România a decis să ia act de decizia Curţii Constituţionale şi să aplice, pentru viitor, până la intervenţia legiuitorului, textul art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, fără sintagma de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Acest lucru înseamnă, simplu, faptul că vor fi în continuare nedemne să exercite profesia de avocat persoanele care au fost condamnate definitiv, prin hotărâre judecătorească la pedeapsa cu închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate.

Aplicând acest criteriu în cazul domnului A., rezultă faptul că în varianta restrictivă a textului - validată de Curtea Constituţională, care nu a apreciat în sensul că instituirea unei nedemnităţii profesionale este per se contrară Legii fundamentale - domnia sa ar fi fost oricum exclus din profesia de avocat întrucât a fost condamnat definitiv, prin hotărâre judecătorească, la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate (evaziune fiscală), ceea ce înseamnă că soluţia Baroului Arad a fost justă, iar discriminarea este inexistentă.

Ar fi poate de remarcat şi faptul că din întreaga expoziţiune a intimatului-reclamant rezultă faptul că domnia sa nu se plânge de faptul că a fost exclus din profesie pe motive obscure, întrucât infracţiunea săvârşită n-ar fi de natură să aducă atingere prestigiului profesiei. Dimpotrivă, domnul A. se plânge de faptul că a fost exclus din profesie, apreciind că această sancţiune n-ar fi trebuit să i se aplice chiar dacă a săvârşit o infracţiune intenţionată, întrucât i-ar viola drepturile economice şi drepturile politice.

Baroul Arad înţelege să combată argumentaţia judecătorului fondului, în sensul că pretinsa discriminare ar conduce la restrângerea drepturilor economice sau politice ale domnului A.. Sigur că hârtia suportă orice şi că într-o accepţiune diletantă oricărei persoane condamnate sau private de libertate i se restrânge dreptul la muncă, dreptul la liberă circulaţie sau vreun drept politic. Acest lucru este însă consecinţa faptelor săvârşite şi a condamnărilor (definitive) suferite, iar nu consecinţa faptului că o autoritate, după momentul condamnării, refuză să îl mai primească pe cel condamnat într-un corp profesional, să îi asigure accesul la o funcţie publică sau să îi permită exerciţiul liber al tuturor drepturilor pe care le au cetăţenii care n-au fost condamnaţi.

Baroul Arad refuză să accepte asemenea critici, în condiţiile în care intimatul-reclamant a avut vaste posibilităţi de a se apăra şi a exercitat toate căile de atac pentru verificarea legalităţii Deciziei nr. 11/19.01.2016. Probabil domnia sa a beneficiat de cele mai multe strămutări acordate în istoria juridică a României pentru o singură cauză unei persoane fizice. Prin urmare, a pretinde că discriminarea provine din fapta Baroului Arad este o pură inepţie.

Cu privire la existenţa dscriminării, instanţa reţine doar faptul că, interpretând art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în marjă, în limitele permise de legiuitor, barourile din ţară, analizând situaţii similare, ajung la concluzii diferite (aceste concluzii putând fi toate legale).

De altfel, prin ipoteza logică, pentru a putea fi comparate, este necesar ca deciziile respectivelor barouri să rămână definitive, deci să fie considerate legale. În caz contrar, adică în ipoteza în care deciziile ar fi desfiinţate în cadrul contestaţiilor administrative sau anulate de instanţe, ele ar dispărea din ordinea juridică şi nu ar mai putea constitui element de comparaţie.

Ca atare, diferenţierea nu este cauzată de interpretarea eronată a dispoziţiilor legale, ci de efectul diferit al unor interpretări potenţial legale.

Aceste argumente sunt eronate, din mai multe motive.

În primul rând, toate trimiterile pe care le face judecătorul fondului sunt generice, fără cifre, fără statistici oficiale, fără exemple concrete. A se pretinde, în asemenea circumstanţe, că un argument este valid doar pentru că el face o trimitere generică, de natură subiectivă, este desigur exagerat. Se poate deci conchide că pentru a se pronunţa în sensul existenţei unor interpretări divergente ale barourilor, pe care acelaşi magistrat le consideră potenţial legale, instanţa ar fi trebuit să aibă la bază măcar un studiu propriu aprofundat. În lipsa oricăror elemente concrete, suntem în prezenţa unor pseudo-argumente, fără fundament probatoriu şi astfel, fără forţă juridică.

În continuare, că judecătorul fondului aprecviază că nu cunoaşte şi nu poate cunoaşte dacă soluţiile luate ca reper pentru discriminare - de excludere sau de menţinere în profesie - au fost păstrate sau nu în contestaţiile administrative sau în căile de atac judiciare.

Baroul Arad remarcă, faptul că intimatul-reclamant nu a furnizat exemple care să privească Baroul Arad, iar judecătorul fondului nu a făcut vreo trimitere la asemenea exemple. În aceste condiţii, aprecierea noastră este aceea că potenţialitatea discriminării trebuia analizată la nivelul deciziilor de excludere pronunţate de Baroul Arad, putându-se eventual susţine faptul că intimatul-reclamant ar fi fost discriminat pentru că el a fost exclus din Baroul Arad, iar alte persoane, care ar fi săvârşit potenţial aceleaşi fapte (evaziune fiscală) nu ar fi fost excluse din Baroul Arad.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare reclamantul intimat A. a solicitat anularea recursului C.N.C.D. întrucât este semnat de preşedintele acestei instituţii, care la adoptarea hotărârii contestate în prezenta cauză s-a abţinut, iar pe fond s-a solicitat respingerea recursurilor pârâtelor, apreciind că în aspectele criticate hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material.

Prin întâmpinare Uniunea Naţională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului reclamantului A., apreciind în esenţă, că nu pot fi valorificate susţinerile acestuia referitoare la inacţiunea intimatului, concretizată în nesoluţionarea contestaţiei administrative, întrucât reclamantul a renunţat la această cale de atac, aspect constatat prin Decizia Consiliului UNBR nr. 107/04.06.2016.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

2.1. Excepţia nulităţii recursului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

În privinţa acestei excepţii este de menţionat că reclamantul s-a prevalat în întâmpinare de această apărare, acreditând ideea că domnul C., preşedintele C.N.C.D., nu mai poate reprezenta această instituţie publică în exercitarea căii de atac a recursului, de vreme ce în procedura administrativ jurisdicţională de soluţionare a petiţiei reclamantului s-a abţinut de la vot.

Or, pe lângă împrejurarea că o astfel de incompatibilitate sau interdicţie nu este prevăzută de lege, reclamantul nefăcând trimitere la vreo dispoziţie legală cu astfel de valenţe, este de subliniat că domnul C. în calitate de reprezentant legal al instituţiei recurente, este singurul în drept, dacă nu se verifică veritabile incompatibilităţi, de a reprezenta instituţia pe care o conduce în raporturile cu celelalte autorităţi publice, cu persoane fizice sau juridice cu care interferează în exercitarea competenţelor sale.

Transpusă în plan procesual această capacitate de reprezentare legală, obligă conducătorul instituţiei publice menţionate a semna toate actele juridice care exprimă voinţa acestei persoanei juridice, indiferent dacă, la formarea acestei voinţe, în calitate de membru în organul colegial de conducere, nu şi-a adus aportul, cum este cazul de faţă.

Prin urmare, se poate concluziona că în mod legal a fost semnată cererea de recurs de conducătorul intituţiei recurente, astfel că excepţia nulităţii acestei căi de atac este nefondată şi va fi respinsă în consecinţă.

2.2. Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că se impune respingerea recursului reclamantului şi admiterea recursurilor pârâtelor, potrivit consideraţiilor ce vor fi expuse în continuare.

Instanţa de fond a fost învestită cu cererea de anulare a Hotărârii nr. 393/05.07.2017 prin care emitentul acesteia, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în opinia majoritară a colegiului său director, a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu privind anularea deciziei baroului reclamat conform art. 28-32 din Procedura de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor, a constatat că excluderea unui avocat condamnat penal din baroul de avocatură nu constituie discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 şi a emis o recomandare Uniunii Naţionale a Barourilor din România în sensul adoptării unor norme privind nedemnitatea care să fie suficient de previzibile, în concordanţă cu Decizia nr. 225/2017 a Curţii Constituţionale.

La baza investigaţiei efectuate de intimatul C.N.C.D. a stat sesizarea reclamantului A. care s-a adresat pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu petiţia nr. 513/30.01.2017, prin care a reclamat că este discriminat prin decizia Baroului Arad de excludere a sa din profesia de avocat, pentru nedemnitatea sa decurgând dintr-o condamnare definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni de evaziune fiscală, în condiţiile în care alte barouri au menţinut în profesie avocaţi condamnaţi pentru fapte similare, fiind identificate şi exemplificate astfel de situaţii.

În considerentele hotărârii C.N.C.D. la pct. 2, care face obiectul analizei în recurs, s-a reţinut în esenţă că "petentului nu i s-a retras calitatea de membru în baroul de avocatură datorită unui anume criteriu, ci datorită propriilor fapte, pentru care a fost condamnat penal".

În acest context, s-a apreciat că excluderea reclamantului din avocatură prin decizie emisă de Baroul Arad nu reprezintă faptă de discriminare.

Prima instanţă a invalidat această dispoziţie, considerând în sinteză că este discriminatorie conduita Baroului Arad, în considerarea faptului că există un tratament diferenţiat, aspect care rezultă din considerentele deciziei Curţii Constotuţionale nr. 225/2017 şi de exemplele de practică diferită a altor barouri în cazuri similare, tratament influenţat de efectul diferit al unor interpretări potenţial legale, prin care a fost vătămat dreptul reclamantului de a ocupa funcţia de avocat.

Criticile pârâtelor referitoare la greşita reţinere a unui tratament discriminatoriu, sunt întemeiate.

Potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înţelege "orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

Sunt discriminatorii, potrivit alin. (3) al normei mai sus menţionate "prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare."

Rezultă că pentru existenţa unei fapte de discriminare trebuie stabilit dacă există un tratament diferenţiat al al autorului faptei în raport cu alte persoane, dacă acest tratament este influenţat de unul dintre criteriile indicate de lege sau de un alt criteriu analog, dacă se identifică un drept al persoanei vătămate.

Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ, neîndeplinirea uneia dintre ele, făcând imposibilă angajarea răspunderii administrative pentru discriminare, revenind autorului faptei, pentru înlăturarea răspunderii sub acest aspect, să facă dovada că această diferenţă de tratament este justificată de un scop legitim.

În prezenta cauză nu se poate reţine existenţa unui tratament diferenţiat al reclamantului A. în raport de alţi avocaţi din cadrul Baroului Arad., aflaţi în situaţii similare. Dacă este să se impute o faptă de discriminare acestei organizaţii profesionale judeţene a avocaţilor, se impune să se releve şi probeze comportamentul diferit al acestuia în raport de alţi avocaţi membri ai săi, aflaţi în situaţii similare reclamantului, însă, o astfel de probă nu a fost făcută.

Această instituţie profesională, care gestionează la nivel local cariera avocaţilor din sfera sa de competenţă, beneficiază în acest sens de autonomie funcţională, iar în temeiul acesteia şi a standardelor de conduită pe care a înţeles să le cultive în cadrul acestei profesii, a adoptat decizia de excludere a reclamantului din profesia de avocat, urmare a constatării nedemnităţii sale prin condamnarea pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală. Legalitatea acestei decizii a fost validată prin hotărâri definitive ale instanţelor judecătoreşti.

Împrejurarea că instituţii similare, din acelaşi sistem organizaţional, nu au ridicat nivelul de exigenţă la cel practicat de reclamantă în aprecierea sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" din art. 14 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 51/1995, în forma în vigoare la data adoptării deciziei de excludere a reclamantului, rezonabil de altfel în contextul dat, nu este imputabil din perspectiva analizată, pentru că nivelul de decizie al conducerii baroului este limitat la sfera lui de competenţă teritorială, şi numai în aceste limite poate fi criticat aceast act decizional ca discriminatoriu sau nu, astfel că o comparaţie cu practica administrativă a celorlalte instituţii publice similare este irelevantă în cauză.

În fond, se aduce în discuţie liceitatea unei fapte, care din punctul de vedere analizat, nu poate fi raportată decât la comportamante ale aceluiaşi autor în raport de persoane aflate în situaţii similare cu reclamantul, raportul juridic de discriminare nesuportând comparaţia cu conduita altor instituţii, care chiar dacă fac parte din acelaşi sistem, au fiecare în parte o marjă mare de apreciere în politicile pe care le abordează în legătură cu cariera avocaţilor.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 225/2017, a cărei aplicare este de necontestat atât situaţiilor pendinte, respectiv în cauzele aflate în curs de judecată, precum şi în cele finalizate în măsura în care justiţiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, cât şi situaţiilor viitoare după publicarea sa în Monitorul Oficial al României, nu poate constitui un temei pentru reţinerea unui comportament diferenţiat în cauză, aşa cum a apreciat judecătorul fondului.

Prin această decizie a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că sintagma "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cuprinsul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată, este neconstituţională.

În această decizie, s-a menţionat că "necircumstanţierea expresă a infracţiunilor a căror săvârşire este de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat lasă loc arbitrarului, făcând posibilă aplicarea diferenţiată a sancţiunii excluderii din profesie, în funcţie de aprecierea subiectivă a structurilor profesiei de avocat competente să aprecieze asupra cazului de nedemnitate. Această lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a sintagmei "de natură să aducă atingere prestigiului profesiei" de avocat din cadrul art. 14 lit. a) din Legea nr. 51/1995, republicată, creează astfel premisa aplicării acesteia în mod diferit, într-o manieră discriminatorie, ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare."

Prin urmare, judecătorul constituţional s-a prevalat de potenţialul aplicării diferenţiate a sancţiunii excluderii din profesie, ce decurge din lipsa identificării în concret de către legiuitor a infracţiunilor care sunt de natură să aducă atingere prestigiului profesiei de avocat, ceea ce reprezintă o caracterizare generală a normei supuse controlului de constituţionalitate. Însă, analiza în concret a unei conduite şi calificarea sa ca discriminare din perspectiva O.G. nr. 137/2000 revine în exclusivitate instanţelor judecătoreşti competente, care sunt ţinute a verifica dacă riscul reclamat de judecătorul constituţional a apărut şi se verifică.

Posibilitatea, eventualitatea unei discriminări nu devine certitudine decât în cazul verificării ei empirice, în cazul de faţă prin mijloace de probă legal administrate şi evaluate, care aşa cum s-a arătat în precedent nu se verifică.

Constatarea neîndeplinirii primei condiţii, respectiv existenţa unui tratament diferenţiat, scuteşte instanţa de control judiciar de la analiza celorlalte condiţii de antrenare a răspunderii pentru discriminare, fiind suficientă pentru a se afirma că premisa acestei răspunderi nu există.

În raport de aceste argumente, reţine instanţa de control judiciar că hotărârea C.N.C.D. contestată în prezenta cauză este legală, hotărârea instanţei de fond care o invalidează fiind dată cu aplicarea şi interpretarea eronată a normelor de drept material, fapt ce reclamă incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488, pct. 8 C. proc. civ.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, în raport de prevederile art. 488, pct. 8 C. proc. civ.., va admite recursurile formulate de pârâţii Baroul Arad şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi, casând sentinţa atacată, va respinge în tot acţiunea reclamantului. În mod corespunzător, va fi respins recursul reclamantului, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ. va fi obligat recurentul-reclamant la plata sumei de 3000 RON către Uniunea Naţională a Barourilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, apreciate ca rezonabile în raport de circumstanţele cauzei şi prestaţia avocatului ales.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Respinge recursul, formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2194 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursurile formulate de pârâţii Baroul Arad şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei nr. 2194 din 9 mai 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge în tot acţiunea, ca neîntemeiată.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 3000 RON către Uniunea Naţională a Barourilor din România, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2021.