Challenge to discrimination finding based on union membership: impermissible introduction of new EU directive arguments on appeal and sufficiency of first-instance reasoning

Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la 7.06.2017 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, reclamanta A., reprezentată de Sindicatul Şoferilor din RATB, a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Regia Autonomă de Transport Bucureşti - RATB, B., C., D., E. Şi F., solicitând:

- anularea hotărârii nr. 282/10.05.2017 emise de către paratul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării si, pe cale de consecinţa, obligarea paratului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării să reanalizeze petiţia şi să emită o hotărâre prin care să constate săvârşirea de către Regia Autonoma de Transport Bucureşti R.A. a faptelor de discriminare prevăzute de art. 7 lit. a), b) şi f) din O.G. nr. 137/2000, sa dispună înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi să aplice sancţiunile corespunzătoare;

- obligarea paraţilor la plata cheltuielilor de judecata.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4401 din 17 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, a arătat că urmează să se stabilească, în baza înscrisurilor depuse la dosar, dacă au fost încălcate prevederile art. 7 din O.G. nr. 137/2000 în raport cu conţinutul Directivei Consiliului 2000/43/CE/29.06.2000, ce nu a fost analizat de instanţa de fond.

Totodată, a arătat că instanţa de fond nu a analizat dacă faptele prezentate în petiţie întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 137/2000.

4. Apărările intimaţilor

4.1 Intimatul-pârât Regia Autonomă de Transport Bucureşti - RA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

4.2 Intimaţii-pârâţi B., C., D., E. şi F. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a Sindicatului Şoferilor din RATB, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

4.3 Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii, în subsidiar solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei civile ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţi, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată şi urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 282/10.05.2017 emise de către paratul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării şi, pe cale de consecinţă, obligarea paratului Consiliul National pentru Combaterea Discriminării să reanalizeze petiţia şi să emită o hotărâre prin care să constate săvârşirea de către Regia Autonoma de Transport Bucureşti R.A. a faptelor de discriminare prevăzute de art. 7 lit. a), b) şi f) din O.G. nr. 137/2000, sa dispună înlăturarea consecinţelor faptelor discriminatorii şi să aplice sancţiunile corespunzătoare.

În ceea ce priveşte motivul prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În ceea ce priveşte prima critică a recurentei, referitor la faptul că prima instanţă nu a analizat încălcarea prevederilor art. 7 din O.G. nr. 137/2000 în raport cu conţinutul Directivei Consiliului 2000/43/CE/29.06.2000, Înalta Curte constată că această susţinere nu a fost invocată în faţa instanţei de fond, acest motiv neregăsindu-se în cuprinsul acţiunii.

Potrivit art. 478 alin. (3) din C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.". Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 din C. proc. civ., potrivit cărora prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, în sensul prezentării unor capete de cerere ori a unor motive de nelegalitate suplimentare.

Formularea unei astfel de cereri contravine dreptului la apărare stipulat de art. 13 din C. proc. civ., precum şi principiului contradictorialităţii reglementat de art. 14 din acelaşi cod, partea chemată în judecată, în calitate de pârâtă, neavând posibilitatea de a formula apărări şi a administra probe faţă de pretenţiile reclamantului.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar nu poate proceda la analiza unor motive de nelegalitate noi, neinvocate în faţa instanţei de fond, obiectul căii extraordinare de atac a recursului fiind limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului cu respectarea condiţiilor şi termenelor prevăzute de C. proc. civ.. Atât timp cât reclamanta nu a îndeplinit rigorile procedurale ale învestirii instanţei de judecată cu o pretenţie distinctă de verificat în calea acţiunii judiciare, referitoare la încălcarea prevederilor art. 7 din O.G. nr. 137/2000 în raport cu conţinutul Directivei Consiliului 2000/43/CE/29.06.2000, această critică de nelegalitate nu poate face nici obiectul cercetării în recurs.

În ceea ce priveşte a doua critică a recurentei, respectiv faptul că instanţa de fond nu a analizat dacă faptele prezentate în petiţie întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare, astfel cum este prevăzută de art. 2 din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, aceasta respectând dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 din C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Instanţa de fond a analizat faptele prezentate în petiţie din perspectiva art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, respectiv motivele pentru care s-a apreciat că nu poate beneficia de promovare în grilă şi a concluzionat că respectivele criterii sunt cele care au stat la baza acordării nivelului minim de salarizare, iar nu criteriul apartenenţei la un sindicat nereprezentantiv şi că în speţă nu există nicio discriminare.

Astfel cum s-a statuat în paragraful 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. Deşi s-ar putea invoca ca argument împrejurarea că motivarea oferită de prima instanţă pentru respingerea acţiunii ar fi succintă, Înalta Curte constată că aceast motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Ca urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. reprezentată de Sindicatul Şoferilor din RATB împotriva sentinţei civile nr. 4401 din 17 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de A. reprezentată de Sindicatul Şoferilor din RATB împotriva sentinţei civile nr. 4401 din 17 noiembrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 septembrie 2020.