Scope of insurance guarantee fund liability: exclusion of late interest and court costs from covered insurance claims

Şedinţa publică din data de 10 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la 11.04.2017, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat:

I. Anularea Deciziei nr. 5145/03.04.2017, emisa de FGA, prin care a fost respinsa cererea de plata a sumei de 2.462,91 RON, formulata in conformitate cu prevederile Legii nr. 213/2015 si a prevederile Normei ASF nr. 16/2015;

II. Obligarea paratei la emiterea unei noi decizii prin care sa se admită cererea de plata a sumei de 2.462,91 RON;

III. Obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3539 din 9 octombrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

A fost anulată Decizia nr. 5145/3.04.2017.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2462,91 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 891 RON, cheltuieli de judecată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate, respingerea acţiunii şi menţinerea Deciziei nr. 5145/03.04.2017, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, a invocat dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015, arătând că Fondul este constituit cu scop şi destinaţie precise şi nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă. Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanţe de asigurări. Doar debitul principal datorat de societatea insolventă reprezintă creanţă de asigurare, însă acesta a fost plătit de S.C. B. în timpul procesului în care a fost chemată în judecată în calitate de pârâtă.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca temeinică şi legală.

În motivare, a arătat că sumele constatate prin hotărâri judecătoreşti în cadrul acţiunilor în regres, reprezentând pagube materiale, pagube pentru vătămări corporale sau deces, reactualizarea despăgubirilor prin aplicarea unui procent pe zi de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată sunt despăgubiri în integralitatea lor, legiuitorul statuând fără echivoc acest fapt.

Prin dispoziţiile Legii nr. 213/2015 nu se face o delimitare între despăgubirile solicitate pe cale administrativă prin avizarea daunelor şi despăgubirile reactualizate acordate în baza hotărârilor judecătoreşti şi solicitate potrivit acestora. Totodată, legea nu limitează plata creanţelor de asigurări la despăgubirile interpretate în sens limitativ de FGA, respectiv doar în ceea ce priveşte daunele materiale.

A menţionat că prin Norma ASF nr. 16/2015 se face distincţie la creanţele constatate prin titluri executorii şi că susţinerea FGA în sensul că acesta nu preia obligaţiile asigurătorului RCA este nefondată.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea Deciziei nr. 5145/03.04.2017 emise de FGA, prin care a fost respinsă cererea de plată a sumei de 2.462,91 RON, precum şi obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii prin care să se admită cererea de plata a sumei menţionate.

Prin Decizia nr. 5145/03.04.2017, pârâtul a respins cererea de plată a reclamantei S.C. A. S.A. pentru suma de 2462,91 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată a fost admisă contestaţia formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia emisă de pârât. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2462,91 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată.

Recurentul a criticat sentinţa instanţei de fond, arătând că este constituit cu scop şi destinaţie precise şi nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă. A menţionat că Fondul nu este succesorul în drepturi şi obligaţii al vreunui asigurător insolvent, nu preia drepturile, obligaţiile şi nici patrimoniul acestuia.

A mai arătat că a fost respinsă cererea de plată a intimatei-reclamante în considerarea faptului că atât penalităţile de întârziere, cât şi cheltuielile de judecată stabilite prin hotărârea judecătorească nu reprezintă creanţe de asigurări.

Înalta Curte apreciază că sunt fondate criticile recurentului şi că soluţia primei instanţe de admitere a acţiunii este nelegală, aceasta fiind dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor de drept material.

Astfel, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/2015 "(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

a) creanţa de asigurări - creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare; (...)".

Din interpretarea acestor dispoziţii rezultă că în cadrul creanţelor de asigurări nu pot fi incluse penalităţile de întârziere stabilite în cadrul unei proceduri declanşate împotriva debitorului aflat în prezent în procedură de faliment, în condiţiile în care prevederile normative invocate în susţinerea cererii administrative garantează asiguraţilor, în condiţiile legii, plata despăgubirilor datorate de asigurătorul aflat în faliment în temeiul raporturilor juridice de asigurare, obligatorii şi/sau facultative, născute anterior declanşării procedurii de insolvenţă/faliment a asigurătorului, inclusiv a creanţelor stabilite ulterior prin titluri executorii constând în hotărâri judecătoreşti.

Totodată, din textul legal menţionat rezultă fără echivoc faptul că, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor, este obligatoriu ca suma solicitată să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Or, în cazul penalităţilor de întârziere solicitate de reclamantă, această condiţie nu este îndeplinită, fiind vorba despre un drept de creanţa izvorât din nerespectarea obligaţiei de plată de către asigurător, care naşte drepturi şi obligaţii numai intre părţile semnatare ale contractului de asigurare.

Înalta Curte mai aminteşte că potrivit prevederilor art. 9 din Norma ASF nr. 16/2015:

"(1) Fondul are ca destinaţie plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, cu societatea de asigurare fata de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, potrivit condiţiilor de asigurare şi în limita plafonului de garantare stabilit de Legea nr. 213/2015.

(2) Fondul nu preia funcţiile unui asigurător şi nu are obligaţia de a opera în baza de date CEDAM şi de a elibera certificat privind daunele înregistrate."

De asemenea, art. 17 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 stipulează că "După data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, pronunţate împotriva unei societăţi de asigurare aflate în stare de insolvenţă, Fondul este în drept să efectueze plaţi din disponibilităţile sale, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, în condiţiile Legii nr. 213/2015, completată cu prevederile Legii nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, ale Legii nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă şi ale prezentei norme."

Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 şi ale Normei A.S.F. nr. 16/2015, rezultă că Fondul de garantare a asiguraţilor este constituit cu scop şi destinaţie specifice, nu se substituie asigurătorului aflat în insolvenţă şi nu preia obligaţiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule.

În speţă, fiind vorba despre un accident de circulaţie având ca urmare producerea unui prejudiciu material şi/sau moral, răspunderea aparţine asigurătorului, în baza contractului de asigurare de răspundere civilă auto, fiind o răspundere contractuală, între FGA şi conducătorii autovehiculelor implicaţi în accidente de circulaţie rutieră neexistând niciun raport juridic care să derive din contractul de asigurare de răspundere civilă încheiat cu asigurătorul debitor.

FGA nu este parte într-un contract/poliţă de asigurare pentru răspundere civilă, iar în sarcina sa nu este stabilită şi nu decurge nici o obligaţie pentru repararea prejudiciului cauzat în urma producerii riscului asigurat, putând achita despăgubiri numai în condiţiile prevăzute de Legea nr. 213/2015 şi de Norma A.S.F. nr. 23/2014.

În speţă, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşadar, legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că dobânzile legale şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A., pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, respectiv înscrierea creanţei la masa credală.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3539 din 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Va casa sentinţa atacată şi, rejudecând, va respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3539 din 9 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 septembrie 2020.