Failure of domestic authority to conduct independent assessment of shareholder reputation under cross-border insurance service notification

Şedinţa publică din data de 09 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 16.06.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.): anularea Deciziei nr. 3660 din 14.12.2015; obligarea pârâtei să comunice supraveghetorilor din Statele membre UE, în care reclamanta a notificat intenţia de a desfăşura activitate în mod direct, în baza libertăţii de a presta servicii, respectiv: Anglia, Polonia, Grecia, Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Finlanda, Irlanda, Croaţia, Cipru, Estonia, Letonia, Malta, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Lituania, Ungaria, informaţiile prevăzute la art. 113 alin. (2) din Legea nr. 237/2015; obligarea pârâtei să informeze reclamanta în acelaşi timp în care notifică supraveghetorii din statele membre gazdă despre transmiterea respectivelor informaţii, conform art. 113 alin. (3) din Legea nr. 237/2015; cu cheltuieli de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3985 din 12 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta A.S.F.; a anulat Decizia A.S.F. nr. 3660/14.12.2015; a obligat pârâta să comunice supraveghetorilor din Statele membre UE menţionate în Notificările nr. x/26.11.2014 şi nr. y/03.02.2015, informaţiile prevăzute de art. 113 alin. (2) din Legea nr. 237/2015 şi să informeze reclamanta despre transmiterea acestor informaţii, în acelaşi timp în care notifică supraveghetorul din statul membru gazdă. De asemenea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9070 RON (onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru).

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 3985 din 12 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.), întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a prezentat situaţia de fapt şi a arătat că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât ulterior transmiterii adreselor înregistrate la A.S.F. sub nr. 116.220/26.11.2014 şi nr. 10.097/03.02.2015, prin care societatea a notificat intenţia de a desfăşura activitate de asigurare pe teritoriul unor state membre UE, în mod direct, în baza libertăţii de a presta servicii, asigurătorul a completat documentaţia prin mai multe adrese. Deşi instanţa a apreciat că singura completare a documentaţiei, în urma unei solicitări a autorităţii în acest sens, a avut loc la data de 23.03.2015, ulterior acesteia, a fost transmisă la data de 19.06.2015 adresa nr. x/19.06.2015 prin care reclamanta a transmis calculul marjei de solvabilitate la 31.05.2015 şi copiile chitanţelor de plată a taxelor celor două solicitări.

Analiza A.S.F. are în vedere evaluarea valorii indicatorului financiar calculată la data analizării cererii, în măsura în care este depusă documentaţia completă, inclusiv dovada achitării taxelor obligatorii prevăzute la art. 13 alin. (9) din Legea nr. 32/2000, taxe achitate la data de 18.06.2015.

În speţă, solicitarea de completare a documentaţiei cu un calcul al marjei de solvabilitate la ultima lună închisă din punct de vedere contabil la data transmiterii şi cu copia dovezii de plată a taxei a fost făcută de A.S.F. prin adresa nr. x/17.03.2015, iar răspunsul societăţii a fost transmis după mai mult de trei luni.

Invocă recurenta şi corespondenţa anterioară purtată cu reclamanta, referitoare la stadiul de soluţionare a dosarelor aflate pe rolul instanţelor competente din Italia şi de la CJUE, respectiv: Decizia A.S.F. nr. 66/16.01.2014 privind sancţionarea d-lui B. cu retragerea aprobării, ca urmare a nerespectării art. 4 din Decizia nr. 526/2016; dosarul aflat pe rolul Consiglio di Stato (Italia) având ca obiect cererea societăţii A. S.A. de anulare a Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013; cauza C-559/15 aflată pe rolul CJUE.

Menţionează că normele comunitare referitoare la buna reputaţie a acţionarilor se aplică în mod unitar, indiferent de statul UE pentru care se permite accesul prin intermediul FoS, iar până la data prezentei, instanţa competentă din Italia nu a dispus anularea Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/2013, aceasta continuând să îşi producă efectele până la data desfiinţării/anulării.

Precizează că aprecierea instanţei de fond potrivit căreia operaţiunea reglementată de art. 157 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, constând în comunicarea de informaţii de către A.S.F., nu presupune niciun fel de analiză calitativă din partea A.S.F., ci numai una cantitativă, face abstracţie de contextul legislaţiei naţionale şi comunitare din sectorul asigurărilor şi nu realizează o interpretare sistematică a acestora.

A.S.F. are responsabilitatea asigurării integrităţii pieţelor financiare din Uniunea Europeană la momentul la care comunică altor state informaţiile prevăzute de art. 157 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, iar interesul comercial al societăţii de asigurare nu poate să prevaleze interesului social şi nici să afecteze raporturile dintre autoritatea de supraveghere din România şi cele din celelalte state membre UE.

Recurenta susţine că din lecturarea actului administrativ contestat rezultă cu claritate atât motivele de fapt, cât şi motivele de drept pe care se întemeiază, analiza actului şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii lui permiţând cercetarea legalităţii şi temeiniciei actului de către instanţa de judecată.

Arată că existenţa dosarelor pe rolul instanţelor de judecată şi sancţiunea administrativă aplicată acţionarului B. prin Decizia A.S.F. nr. 66/16.01.2014 vin să susţină elementele reţinute în actul administrativ contestat, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la buna reputaţie a acţionarilor.

Directiva 92/49/CEE defineşte standarde minime în activitatea de supraveghere, statul membru de origine putând adopta norme mai stricte pentru întreprinderile de asigurare autorizate de autorităţile competente. Prin urmare, supravegherea şi controlul nu se fac numai prin analizarea condiţiilor/documentelor transmise în scopul obţinerii autorizaţiei/aprobării, ci şi ulterior, în mod permanent, pe parcursul desfăşurării activităţii, principiul general stabilit de directivă fiind acela al garantării, în orice moment, a capacităţii de gestionare sigură şi prudentă a activităţii asigurătorului, ceea ce presupune evaluarea tuturor informaţilor şi documentelor disponibile, oricând pe parcursul desfăşurării activităţii.

A da o altă interpretare dispoziţiilor Directivei şi celor naţionale - Legea 32/2000, Normele puse în aplicare prin Ordinul nr. 16/2012 înseamnă a lipsi de eficienţă întregul raţionament care a stat la baza atribuirii rolului de supraveghetor autorităţii competente din statul de origine.

Recurenta susţine că nu este întemeiat aspectul reţinut în sentinţă referitor la faptul că A.S.F. nu a procedat la efectuarea unei analize proprii asupra condiţiei bunei reputaţii, în contextul în care: structura acţionariatului societăţii A. S.A. era: B. - 99,99336%, C. S.R.L. - 0,00664% (B. 51%, D. 49%), iar prin Decizia C.S.A. nr. 426/12.09.2012, B. a fost aprobat ca persoană semnificativă, Director general şi Preşedinte CA al societăţii A. S.A., acesta controlând aproape în exclusivitate activitatea societăţii, fiind acţionar şi persoană semnificativă.

Precizează că a analizat situaţia de fapt rezultată din înscrisurile şi informaţiile obţinute şi a răspuns solicitărilor reclamantei privind extinderea activităţii pe teritoriul altor state membre, prin Decizia nr. 3660/14.12.2015.

Clasele de asigurare pe care pe care societatea intenţionează să le practice pe teritoriul altor state membre UE sunt: B.14 - Asigurări de credite, B.15 - Asigurări de garanţii şi B.16 - Asigurări de pierderi financiare, fiind clasele cu cel mai ridicat potenţial de risc. Produsele de asigurare ce fac parte din aceste trei clase de asigurare sunt oferite, în general, prin organisme special constituite, iar în unele ţări, chiar prin agenţii guvernamentale, în altele fiind companii de asigurare (de stat sau private), care colaborează cu autorităţile statului.

Reclamanta, deşi este autorizată, nu a desfăşurat până în prezent activitate pentru clasele B.14 şi B.16 iar în privinţa asigurărilor de garanţii, doar 0,25% din valoarea totală a primelor brute subscrise pe clasa B.15 a fost subscrisă pe teritoriul României, deşi în cazul eventualei insolvenţe a asigurătorului, daunele urmează să fie acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din România.

Consideră că reclamanta nu a probat experienţa, soliditatea financiară şi faptul că a evaluat şi potenţat posibilele riscuri pentru clasele de asigurări pentru care intenţionează să îşi desfăşoare activitatea. Mai mult, în Italia, autoritatea competentă (IVASS) a luat în regim de urgenţă măsura interzicerii A. de a subscrie pe teritoriul său, în scopul protejării intereselor asiguraţilor săi, sens în care invocă şi opinia exprimată de avocatul CJUE în Dosarul nr. C-559/15.

Recurenta susţine că acţionarul majoritar al reclamantei nu îndeplineşte condiţiile de bună reputaţie necesară pentru a garanta un management sănătos şi prudent al firmei şi că societatea nu a prezentat informaţii care să conducă la concluzia sustenabilităţii obligaţiilor ce urmează să fie asumate pe teritoriul statelor membre, ca urmare a desfăşurării activităţii de asigurare pentru clasele B.14 şi B.16.

Întrucât legislaţia europeană şi internă prevede că supravegherea financiară a unei întreprinderi de asigurare, inclusiv a activităţilor pe care le exercită prin intermediul sucursalelor şi prin prestarea de servicii, este de competenţa exclusivă a statului membru de origine, nu sunt îndeplinite condiţiile pentru ca A.S.F. să poată garanta celorlalte state membre că reclamanta va putea să subscrie riscuri din cele trei clase în condiţii de prudenţă şi profesionalism.

Referitor la susţinerea instanţei de fond că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă temeiul legal în baza căruia reclamanta avea obligaţia de a prezenta un plan de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor aferente poliţelor ce se vor încheia pe clasele de asigurare B.14 şi B.16, în condiţiile în care reclamanta nu desfăşoară în mod efectiv activitate pe aceste clase de asigurare, recurenta invocă disp. art. 2240 C. civ. şi disp. art. 601 din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, potrivit cărora asigurătorii trebuie să întocmească anual un raport privind programul de reasigurare utilizat pentru riscurile cedate în exerciţiul financiar precedent, pe care trebuie să îl transmită A.S.F. Or, cum pentru clasele B.14 şi B.16, societatea nu deţine program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor aferente poliţelor ce se vor încheia, în contextul disp. art. 5 lit. k) din Legea nr. 32/2000, A.S.F. are obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice.

În ceea ce priveşte susţinerea instanţei că neadecvarea profilului la risc în condiţiile extinderii activităţii nu a fost motivată în drept şi în fapt, recurenta invocă disp. art. 1 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, potrivit cărora profilul de risc exprimă natura riscurilor care ameninţă societatea, în funcţie de complexitatea activităţii şi de obiectivele sale strategice, astfel că, întrucât societatea nu desfăşoară activitate de asigurare pentru clasele B.14 şi B.16, iar indicatorii financiari raportaţi la data de 30.06.2015 vizează numai activitatea pentru clasa B.15 şi nu deţine un program de reasigurare pentru clasele B.14 şi B.16, rezultă că nu este adecvat profilul de risc al societăţii în condiţiile extinderii activităţii.

4. Apărările intimatei-reclamante

Deşi a fost legal citată, intimata-reclamantă A. S.A. nu a depus întâmpinare. Ulterior, la datele de 30.01.2020 şi 07.08.2020, a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante

La data de 26.11.2014, reclamanta a comunicat pârâtei A.S.F., prin raportare la dispoziţiile art. 156 din Legea nr. 32/2000, intenţia de extindere a activităţii sale pentru clasele de asigurări B.14, B.15 şi B.16, în baza dreptului recunoscut la nivel comunitar al libertăţii de prestare a serviciilor, în următoarele state UE: Anglia, Polonia şi Grecia. Ulterior, cu adresa din data de 03.02.2015, reclamanta a formulat o nouă înştiinţare în sensul exprimării intenţiei de extindere a activităţii sale pentru clasele de asigurări B.14, B.15 şi B.16, în următoarele state europene: Olanda, Belgia, Luxemburg, Danemarca, Suedia, Finlanda, Irlanda, Croaţia, Cipru, Estonia, Letonia, Malta, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia, Lituania şi Ungaria.

Ca urmare a corespondenţei între părţi, reclamanta a revenit la data de 23.03.2015 cu o precizare şi o completare a documentaţiei, în sensul identificării în concret a naturii obligaţiilor pe care intenţionează să şi le asume pe teritoriul fiecărui stat şi al anexării calculului marjei de solvabilitate la data de 28.02.2015.

În luna aprilie, A.S.F. a informat-o pe reclamantă cu privire la faptul că documentaţia sa este în curs de analiză, ulterior, reclamanta înaintând pârâtei A.S.F. un nou calcul al marjei de solvabilitate, actualizat la data de 31.05.2015.

Reclamanta a revenit în cursul lunilor august şi noiembrie 2015 pentru a solicita un răspuns la cererile formulate, răspuns care i-a fost comunicat de pârâtă abia la data de 18.12.2015, prin Decizia nr. 3660/14.12.2015, prin care i s-a adus la cunoştinţă că A.S.F. nu va comunica informaţiile prevăzute de art. 157 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 privind extinderea activităţii de asigurare pe teritoriul altor state europene.

Împotriva acestei decizii reclamanta a formulat plângere prealabilă care a fost respinsă de către pârâtă.

Potrivit Deciziei nr. 3660/14.12.2015, motivele care au stat la baza respingerii solicitării reclamantei de comunicare a informaţiilor prevăzute de art. 157 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 sunt următoarele:

1) prin Decizia IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013 s-a dispus interzicerea subscrierii de către reclamantă de noi contracte de asigurare pe teritoriul Italiei, pe motiv că acţionarul majoritar nu mai îndeplineşte condiţia bunei reputaţii;

2) deşi reclamanta deţine autorizaţie pentru mai multe clase de asigurare, din raportările transmise la A.S.F. rezultă că desfăşoară activitate exclusiv pentru clasa B.15 - Asigurare de garanţii, fără a desfăşura activitate de asigurare pentru clasele B.14 şi B.16, astfel că marja de solvabilitate vizează numai activitatea pe clasa B.15;

3) din analiza raportărilor periodice a rezultat că reclamanta nu deţine program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor;

4) neadecvarea profilului la risc al societăţii în condiţiile extinderii activităţii.

S-a concluzionat că aceste abateri nu sunt de natură a asigura desfăşurarea activităţii cu respectarea normelor prudenţiale specifice, în sensul art. 5 lit. k) din Legea nr. 32/2000.

Primul motiv de recurs invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizând situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de casare este nefondat, având în vedere că prima instanţă a prezentat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, respectiv raţionamentul juridic ce a stat la baza admiterii acţiunii, motivarea hotărârii respectând exigenţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanţa de fond a examinat susţinerile din cererea de chemare în judecată şi apărările din întâmpinare şi a oferit un răspuns acestora motivând soluţia de admitere a acţiunii. Faptul că argumentele expuse în considerentele sentinţei nu corespund modului în care recurenta interpretează dispoziţiile legale incidente în cauză, ci sunt în acord cu susţinerile din cererea de chemare în judecată nu poate avea semnificaţia nemotivării sentinţei, din moment ce argumentele primei instanţe pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii. Totodată, nu sunt identificate în cuprinsul sentinţei motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, astfel încât acest motiv de recurs nu poate fi reţinut.

Nefondat este şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de fond procedând la interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

În acest sens se reţine că potrivit art. 156 din Legea nr. 32/2000, "Oricare asigurător autorizat să desfăşoare activităţi în România care, în baza libertăţii de a presta servicii, doreşte să desfăşoare această activitate pentru prima dată în unul sau mai multe state membre, în mod direct şi nu prin intermediul unei sucursale, trebuie, în prealabil, să notifice Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor despre această intenţie, menţionând şi natura obligaţiilor pe care intenţionează să şi le asume".

Reclamanta intenţionează extinderea activităţii în mod direct şi nu prin intermediul unei sucursale.

Conform art. 157 din Legea nr. 32/2000, (1) În termen de 30 de zile de la data primirii notificării prevăzute la art. 15^6, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor comunică autorităţilor competente ale statului sau statelor membre ale furnizării de servicii următoarele informaţii: a) dovada deţinerii de către asigurător a marjei minime de solvabilitate, calculată în concordanţă cu prevederile legale în vigoare; b) clasele de asigurări pe care a fost autorizat să le practice asigurătorul; c) natura obligaţiilor pe care asigurătorul îşi propune să şi le asume în statul membru al furnizării de servicii. (2) Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va înştiinţa asigurătorul în cauză despre data comunicării prevăzute la alin. (1)".

Aceste atribuţii aparţinând potrivit legii Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor au fost transferate către A.S.F. în temeiul O.G. nr. 93/2012.

Cu privire la documentele transmise de reclamantă pentru soluţionarea cererilor formulate în baza dispoziţiilor legale sus menţionate, recurenta a susţinut că ulterior transmiterii adreselor prin care societatea a notificat intenţia de a desfăşura activitate de asigurare pe teritoriul unor state membre UE, în mod direct, în baza libertăţii de a presta servicii, asigurătorul a completat documentaţia prin mai multe adrese. Astfel, ulterior transmiterii unor documente la data de 23.03.2015, reclamanta a transmis la 19.06.2015 adresa nr. x/19.06.2015 privind calculul marjei de solvabilitate la 31.05.2015 şi copiile chitanţelor de plată a taxelor celor două solicitări.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a constatat că singura completare a documentaţiei, în urma unei solicitări a autorităţii în acest sens, a avut loc la data de 23.03.2015, celelalte adrese ulterioare ale reclamantei fiind înaintate pârâtei în scopul urgentării soluţionării cererilor sale. Inclusiv depunerea unui nou calcul al marjei de solvabilitate, la data de 19.06.2015, s-a realizat tot la iniţiativa reclamantei, care a urmărit urgentarea procedurii, neexistând o altă adresă emanând de la autoritate (în afară de cea iniţială, din luna martie 2015) din care să rezulte obligaţia reclamantei de a depune un nou calcul al marjei de solvabilitate.

Referitor la primul motiv care a determinat A.S.F. să respingă solicitările reclamantei, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a procedat la efectuarea unei analize proprii asupra condiţiei bunei reputaţii, potrivit art. 32 alin. (3) din Directiva 92/29/CEE, pentru a ajunge la concluzia că nu sunt îndeplinite cerinţele legale în acest sens, ci a recunoscut un efect direct al Deciziei administrative emanând de la autoritatea de supraveghere a statului italian. Argumentul invocat în adoptarea acestei soluţii constă în aceea că "normele comunitare referitoare la buna reputaţie a acţionarilor se aplică în mod unitar, indiferent de statul UE pentru care se permite accesul prin intermediul FOS".

Autoritatea de supraveghere italiană a menţionat că decizia privind restricţionarea activităţii pe teritoriul Italiei nu produce efecte în privinţa continuării activităţii de către reclamantă în România şi în alte state membre.

Din analiza cadrului legal - Directiva 92/49/CEE, aplicabilă la nivel intern prin transpunerea potrivit Legii nr. 32/2000 şi a legislaţiei secundare - Ordinul nr. 16/2012 (până la 01.01.2016, momentul intrării în vigoare a Legii nr. 237/2015, de transpunere a Directivei nr. 2009/138/CEE), rezultă că dovedirea condiţiei bunei reputaţii nu este impusă prin raportare la constatări/aprecieri anterioare asupra acestei condiţii provenind din partea statelor membre, ci exclusiv la depunerea unei declaraţii în sensul îndeplinirii condiţiei (Ordinul nr. 16/2012).

Totodată, instanţa a apreciat nefondat argumentul pârâtei privind obligativitatea respectării deciziilor autorităţilor de supraveghere din alte state membre, în lipsa unei armonizări la nivel comunitar în acest sens, astfel că acest argument excede condiţiilor exprese prevăzute de art. 43 din Directiva 2009/138/CEE. În măsura în care a apreciat că pentru soluţionarea cererii reclamantei era necesară verificarea îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii de către acţionarul majoritar al acesteia, pârâta avea obligaţia de a efectua propriile analize şi a de concluziona motivat cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea dispoziţiilor legale în acest sens.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, aşa cum se susţine în cererea de recurs, A.S.F. are responsabilitatea asigurării integrităţii pieţelor financiare din Uniunea Europeană la momentul la care comunică altor state informaţiile prevăzute de art. 157 alin. (1) din Legea nr. 32/2000, dar aceasta nu înseamnă că, pentru a decide asupra comunicării acestor informaţii, nu trebuie să efectueze propria analiză cu privire la îndeplinirea condiţiei bunei reputaţii de către acţionarul majoritar al societăţii care solicită comunicarea informaţiilor în vedere extinderii activităţii sale.

Potrivit art. 43 din Directiva 2009/138/CEE, în ceea ce priveşte condiţia bunei reputaţii, se recunoaşte de către statele membre ca dovadă suficientă în acest sens datele relevate ca urmare a prezentării unui extras al cazierului judiciar. Şi la nivel intern buna reputaţie se apreciază tot prin raportare la menţiunile din cazierul judiciar al persoanei, în acest sens dispunând în mod expres inclusiv Legea nr. 237/2015, începând cu data de 01.01.2016.

Dacă recurenta ar fi procedat la efectuarea analizei proprii la care s-a referit prima instanţă ar fi constatat că potrivit menţiunilor din cazierele judiciare prezentate la dosar de reclamantă, acţionarul majoritar B. nu figurează înregistrat cu condamnări penale, inclusiv pe teritoriul statului italian, astfel că toate condiţiile prevăzute de norma internă în vigoare la momentul emiterii deciziei, precum şi de actele comunitare invocate în apărare sunt îndeplinite în persoana sa, cum în mod corect a observat instanţa de fond.

Contrar opiniei recurentei, interpretarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor Directivei şi a celor naţionale, cu ocazia analizării primului motiv de respingere a solicitărilor reclamantei, nu lipseşte de eficienţă întregul raţionament care a stat la baza atribuirii rolului de supraveghetor autorităţii competente din statul de origine, ci are în vedere modul în care autoritatea ar trebui să-şi exercite acest rol, sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiei bunei reputaţii, mai sus menţionate.

Nu poate fi reţinută susţinerea recurentei potrivit căreia este neîntemeiat argumentul instanţei că nu a procedat la efectuarea unei analize proprii asupra condiţiei bunei reputaţii, câtă vreme din cuprinsul deciziei contestate rezultă că s-a limitat la a da eficienţă deciziei IVASS, fără a examina toate înscrisurile depuse de reclamantă, ce prezentau relevanţă din punct de vedere al verificării îndeplinirii condiţiei.

Menţionează recurenta că normele comunitare referitoare la buna reputaţie a acţionarilor se aplică în mod unitar, indiferent de statul UE pentru care se permite accesul prin intermediul FoS, iar până la data prezentei instanţa competentă din Italia nu a dispus anularea Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/2013, aceasta continuând să îşi producă efectele până la data desfiinţării/anulării.

Cu privire la această decizie emisă de autoritatea statului italian, reţinută ca prim motiv de respingere a solicitării reclamantei prin decizia contestată, Înalta Curte reţine următoarele aspecte: potrivit dreptului intern din statul italian, în urma solicitărilor ce i-au fost adresate, IVASS, în calitate de autoritate de supraveghere, a iniţiat o procedură de verificare a condiţiilor privind buna reputaţie a acţionarului majoritar al societăţii reclamante, B., constatând că pe numele acestuia fusese emisă o decizie de condamnare la data de 29.07.2013, nedefinitivă. IVASS a solicitat pârâtei A.S.F. revocarea autorizaţiei emise pe numele reclamantei, solicitare respinsă de A.S.F., motivat de faptul că normele interne nu prevăd drept cauză de revocare situaţia semnalată. În aceste împrejurări, IVASS a decis, în aplicarea propriilor reglementări interne, respectiv a dispoziţiilor din Codul asigurărilor private italiene (CAP) că se impune adoptarea unei măsuri de urgenţă, în sensul art. 40 din Directiva 92/49/CE, respectiv interzicerea societăţii A. să desfăşoare noi operaţiuni în Italia, datorită neîndeplinirii de către acţionarul majoritar a condiţiei bunei reputaţii. În acest sens a apreciat că acţionarul majoritar B. "nu corespunde legilor şi normativelor europene, din punct de vedere reputaţional, pentru a putea garanta conducerea pe baze de corectitudine şi prudenţialitate a unei societăţi cu profil financiar".

Acţionarul majoritar al societăţii reclamante s-a adresat instanţei din Italia - Tribunalul Administrativ Regional din Lazio pentru anularea acestei decizii, dar acţiunea a fost respinsă.

Reclamanta a declarat apel împotriva acestei hotărâri în faţa Consiliului de Stat din Italia susţinând, în special, că autoritatea de supraveghere din statul membru în care sunt prestate serviciile nu are posibilitatea, prin derogare de la principiul controlului exercitat de statul de origine, de a interzice operatorului de asigurări autorizat în statul membru de origine să încheie noi contracte pe teritoriul său pentru motivul că nu ar fi respectată condiţia privind reputaţia.

Consiliul de Stat din Italia, având îndoieli cu privire la incompatibilitatea disp. art. 40 alin. (6) din Directiva 92/49/CEE cu dreptul Uniunii şi în special cu principiul autorizaţiei unice şi cu cel al controlului condiţiei privind reputaţia exercitat de statul membru de origine, a hotărât să sesizeze CJUE cu o întrebare preliminară.

Prin Hotărârea din 27 aprilie 2017, pronunţată în cauza C-559/15, CJUE a statuat că Directiva 92/49/CEE a Consiliului din 18 iunie 1992 de coordonare a actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind asigurarea generală directă şi de modificare a Directivelor 73/239/CEE şi 88/357/CEE (a treia directivă privind "asigurarea generală") şi în special articolul 40 alin. (6) din aceasta trebuie interpretate în sensul că se opun ca autorităţile de supraveghere dintr-un stat membru să adopte, în regim de urgenţă, în privinţa unei întreprinderi de asigurare generală directă care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul acestui stat membru în conformitate cu libera prestare a serviciilor, măsuri precum interzicerea de a încheia noi contracte pe acest teritoriu, întemeiate pe nerespectarea, originară sau nu, evaluată în mod discreţionar, a unei condiţii subiective de autorizare prevăzute pentru eliberarea autorizaţiei necesare exercitării activităţii de asigurare, astfel cum este condiţia referitoare la reputaţie, în scopul protejării intereselor persoanelor asigurate şi ale celorlalte persoane care pot beneficia de acoperirea de asigurare conform contractelor de asigurare subscrise. În schimb, această directivă nu se opune ca respectivul stat membru, în exercitarea prerogativelor care îi sunt specifice în caz de urgenţă, să stabilească dacă anumite carenţe sau incertitudini referitoare la onorabilitatea persoanelor din conducerea întreprinderii de asigurare în cauză prezintă un pericol real şi iminent în sensul că s-ar săvârşi nereguli în dauna intereselor persoanelor asigurate sau ale celorlalte persoane care pot beneficia de acoperirea de asigurare conform contractelor de asigurare subscrise şi, dacă aceasta este situaţia, să adopte imediat măsuri corespunzătoare, precum, dacă este cazul, interzicerea de a încheia noi contracte pe teritoriul său.

În raport cu această hotărâre, Consiliul de Stat din Italia, prin sentinţa din data de 9.02.2018, a admis calea de atac exercitată de reclamantă şi a anulat definitiv Decizia IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013.

Este adevărat că nulitatea unui act administrativ intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului şi că hotărârea de anulare definitivă a Deciziei IVASS nr. 51.13.000856/20.12.2013 a fost pronunţată la data de 9.02.2018, ulterior emiterii deciziei ce formează obiectul prezentului litigiu, dar chiar şi în lipsa acestei hotărâri se reţin suficiente argumente în sensul nelegalităţii deciziei contestate, argumente care au fost prezentate pe larg în considerentele sentinţei recurate.

Recurenta menţionează că din lecturarea actului administrativ contestat rezultă cu claritate atât motivele de fapt, cât şi motivele de drept pe care se întemeiază, analiza actului şi a documentaţiei care a stat la baza emiterii lui permiţând cercetarea legalităţii şi temeiniciei acestuia de către instanţa de judecată.

În ceea ce priveşte această critică, instanţa de control judiciar reţine că este vorba despre o motivare parţială, în sensul că recurenta nu a indicat în privinţa tuturor motivelor avute în vedere la respingerea solicitărilor reclamantei împrejurările de fapt şi temeiurile de drept pe care se întemeiază.

Astfel, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la inexistenţa unui program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor, instanţa de fond a observat că din cuprinsul deciziei contestate nu rezultă temeiul legal în baza căruia reclamanta avea obligaţia de a prezenta un plan de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor aferente poliţelor ce se vor încheia pe clasele de asigurare B.14 şi B.16, în condiţiile în care reclamanta nu desfăşoară în mod efectiv activitate pe aceste clase de asigurare.

Referitor la neadecvarea profilului la risc în condiţiile extinderii activităţii, instanţa de fond a reţinut că această concluzie a pârâtei A.S.F., expusă în conţinutul actului administrativ contestat, nu este motivată nici în drept şi nici în fapt, astfel că nu poate proceda la o verificare a pertinenţei acesteia. Nu rezultă din cuprinsul deciziei care sunt argumentele pentru care pârâta a apreciat că se constată o "neadecvare a profilului la risc", astfel că în privinţă concluziei expuse instanţa va reţine că aceasta este afectată de viciul nemotivării, urmând a fi anulată.

Pentru a combate aceste considerente ale primei instanţe recurenta invocă, în ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de respingere a solicitărilor reclamantei - inexistenţa unui program de reasigurare care să permită o dispersie a riscurilor, disp. art. 2240 C. civ. şi disp. art. 601 din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, potrivit cărora asigurătorii trebuie să întocmească anual un raport privind programul de reasigurare utilizat pentru riscurile cedate în exerciţiul financiar precedent, pe care trebuie să îl transmită A.S.F.

Înalta Curte constată că în decizie sunt menţionate următoarele dispoziţii legale în baza cărora a fost emisă: art. 13 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. b) şi art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012, cu modificările şi completările ulterioare, art. 153 alin. (3) şi (4) din Legea 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Nu se face nicio referire la prevederile legale invocate în cererea de recurs - art. 2240 C. civ. şi disp. art. 601 din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009, astfel că sub acest aspect sentinţa recurată este legală.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea motiv de respingere a solicitărilor - neadecvarea profilului la risc în condiţiile extinderii activităţii, recurenta invocă disp. art. 1 alin. (1) din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 18/2009.

Aşa cum s-a precizat, aceste Norme nu sunt menţionate în decizia contestată, recurenta neavând posibilitatea să completeze în calea de atac a recursului motivarea în drept a actului adminstrativ contestat. În plus, lipseşte motivarea în fapt, întrucât recurenta nu a precizat argumentele pentru care a apreciat că se constată o "neadecvare a profilului la risc".

Se mai face referire în cererea de recurs la existenţa dosarelor pe rolul instanţelor de judecată şi la sancţiunea administrativă aplicată acţionarului B. prin Decizia A.S.F. nr. 66/16.01.2014, care vin să susţină elementele reţinute în actul administrativ contestat, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la buna reputaţie a acţionarilor.

Această susţinere nu poate fi reţinută în soluţionarea favorabilă a cauzei, din moment ce aspectele invocate de recurentă constituie împrejurări noi care nu se regăsesc în cuprinsul deciziei contestate ca fiind motive ce au fost avute în vedere de A.S.F. la emiterea deciziei.

Recurenta arată că reclamanta, deşi este autorizată, nu a desfăşurat până în prezent activitate pentru clasele de asigurări B.14 şi B.16, iar în privinţa asigurărilor de garanţii, doar 0,25% din valoarea totală a primelor brute subscrise pe clasa B.15 a fost subscrisă pe teritoriul României, deşi în cazul eventualei insolvenţe a asigurătorului, daunele urmează să fie acoperite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din România. Consideră că reclamanta nu a probat experienţa, soliditatea financiară şi faptul că a evaluat şi potenţat posibilele riscuri pentru clasele de asigurări pentru care intenţionează să îşi desfăşoare activitatea.

Aceste susţineri se referă la cel de-al doilea motiv avut în vedere pentru respingerea solicitărilor reclamantei, motiv ce nu poate fi reţinut din moment ce, aşa cum în mod corect a constatat prima instanţă, deţinerea autorizaţiei pentru toate cele trei clase de asigurări este de natură a da naştere unui drept al reclamantei de extindere a activităţii în privinţa tuturor claselor de asigurări autorizate în România, pe teritoriul statelor membre, în baza libertăţii de stabilire, fără a fi necesară dovedirea desfăşurării efective a activităţii de asigurare specifice fiecărei clase în parte, pe teritoriul statului membru de origine.

Art. 14 din Directiva 90/49/CEE reglementează posibilitatea ca în baza libertăţii de a presta servicii, asigurătorul din statul membru de origine să-şi extindă activitatea în sensul de a desfăşura activitatea pentru prima oară într-unul sau mai multe state membre, fără a condiţiona desfăşurarea efectivă a acestei activităţi pe teritoriul statului membru de origine.

Faptul că marja minimă de solvabilitate se calculează în raport cu activitatea efectivă a reclamantei desfăşurată până la momentul notificării, respectiv activitate doar pe clasa de asigurări B.15, nu este de natură să afecteze dreptul acesteia de a-şi extinde activitatea, inclusiv cu privire la alte clase de asigurare pentru care a fost autorizată, calculul marjei de solvabilitate urmând a fi refăcut prin evidenţierea acestei extinderi ulterior desfăşurării efective a activităţii pe clasele B.14 şi B.16.

Acceptarea punctului de vedere al recurentei echivalează cu limitarea dreptului garantat de art. 56 TFUE privind libertatea prestării serviciilor, limitare ce nu poate fi primită având în vedere că autorizaţia de a desfăşura activitatea pe mai multe clase de asigurare îi conferă dreptul de a desfăşura activitatea pe teritoriul statelor membre în baza libertăţii de a presta servicii. Or, reclamanta nu poate fi împiedicată să exercite acest drept prin prisma faptului că pe teritoriul statului membru gazdă a desfăşurat o activitate restrânsă doar la una din clasele de asigurare autorizate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

În temeiul disp. art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta A.S.F. la plata către intimata A. S.A. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul avocaţial redus, conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., apreciind că se justifică reducerea onorariului avocaţial solicitat, în cuantum total de 26.180 RON, în raport cu complexitatea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, care a constat în formularea unor concluzii scrise şi prezenţa la cele două termene de judecată acordate pentru soluţionarea recursului, respectiv: 30.01.2020 şi 30.07.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei civile nr. 3985 din 12 decembrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către intimata A. S.A. a sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 09 septembrie 2020.