Validity of audit recovery orders and statutory salary allowance calculation for public sector preventive financial control

Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 12.10.2017 (dosar x/2017), respectiv 13.10.2017 (dosar x/2017) reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea următoarelor acte administrative: încheierea nr. 85/02.10.2017 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de soluţionare a contestaţiilor şi Decizia nr. 7/2017, întocmite în urma acţiunii de audit financiar public extern al contului de execuţie pe anul 2016.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a fost anulată în parte încheierea nr. 85/21.09.2017 emisă de pârâta Curtea de Conturi, a fost admisă în parte contestaţia formulată de M.A.D.R. şi anulată în parte Decizia nr. 7/26.07.2017 a Curţii de Conturi a României, respectiv în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. II.1 pentru înlăturarea abaterii consemnată la pct. 2 din decizie (Constatarea nr. 2 din Secţiunea V a Raportului de audit financiar din 07.07.2017, respectiv Constatarea nr. 2 din Secţiunea II a Procesului-verbal de constatare din 07.07.2017); s-a respins în rest acţiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs atât reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, cât şi pârâta Curtea de Conturi a României, criticând hotărârea pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi casarea în parte a sentinţei atacate iar, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, reclamantul a invocat următoarele critici:

Instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. întrucât nu a arătat considerentele pentru care a înlăturat susţinerile recurentului-reclamant limitându-se la preluarea necritică a argumentelor părţii adverse.

Astfel, în cuprinsul sentinţei recurate, judecătorul fondului nu a analizat criticile recurentului-reclamant vizând nerespectarea prevederilor legale care reglementează condiţiile de formă ale procesului-verbal de constatare care a stat la baza emiterii deciziei contestate.

Referitor la măsura II.2 din decizia nr. 7/2017 a arătat că instanţa de fond a ignorat procedura judiciară invocată de recurentul-reclamant, reţinând în mod greşit că recurentul-reclamant poate recupera de la prepuşii săi sumele plătite în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive, de vreme ce lipseşte unul dintre elementele esenţiale ale răspunderii materiale, respectiv vinovăţia.

În privinţa măsurii II.3 din decizia contestată a arătat că a fost dată cu depăşirea atribuţiilor de către auditorii Curţii de Conturi.

În opinia recurentului-reclamant, sumele plătite cu titlu de amendă din bugetul său în conturile ANAF constituie venituri ale bugetului de stat şi nu se poate reţine prejudicierea bugetului de stat, întrucât cele două instituţii au aceeaşi sursă de finanţare.

Astfel, reţinerea instanţei potrivit căreia a fost efectuată o înregistrare eronată în contul de cheltuieli al exerciţiului financiar prin utilizarea contului contabil 629- Alte cheltuieli autorizate prin dispoziţii speciale - în loc de contul 700 -Finanţare de la bugetul de stat, - nu reprezintă temei juridic pentru a se aprecia crearea unei pagube în bugetul MADR.

3.2 Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., şi casarea în parte a sentinţei atacate iar, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, pârâtul a formulat următoarele critici:

În mod greşit instanţa de fond a considerat că sporul pentru activitatea de control preventiv acordat la două salariate are justificare legală, în condiţiile în care, începând cu data de 1.01.2020 a intrat în vigoare un nou sistem de salarizare care nu mai prevedea acordarea unui astfel de spor.

În opinia recurentei-pârâte, stabilirea diferenţiată a unor sporuri prevăzute de lege pentru activităţi desfăşurate în aceleaşi condiţii, contravine înseşi normelor legale invocate deprima instanţă ca fiind respectate pentru stabilirea nivelului sporului pentru persoanele, care exercită controlul financiar preventiv în cadrul M.A.D.R.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Prin întâmpinare, s-a invocat excepţia lipsei de obiect, întrucât nu se mai justifică interesul în formularea şi susţinerea recursului, având în vedere că, potrivit raportului de follow up emis de pârâtă, măsura dispusă la pct. II.1 a fost integral implementată.

4.2 Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant ca nefondat şi menţinerea în parte a sentinţei recurate în sensul menţinerii ca temeinice şi legale a măsurilor dispuse la pct. II.2 şi II.3 din Decizia nr. 7/26.07.2017 şi a încheierii nr. 85/02.10.2017.

Reiterând circumstanţele esenţiale ale cauzei, recurenta-pârâtă a arătat în esenţă că actele administrative contestate au fost emise cu respectarea dispoziţiile legale incidente în ceea ce priveşte măsura dispusă la pct. II.2, precum şi în privinţa celei de la pct. 3 atât din perspectiva legalităţii actului de control, sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de formă, cât şi a măsurilor dispuse.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal, precum şi măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispoziţiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) şi art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispoziţiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi dispoziţiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin rezoluţia din 6 decembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 9 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursului declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi, Înalta Curte constată că este nefondată pentru următoarele considerente:

Demersul judiciar al recurentei-pârâte vizează reformarea sentinţei recurate în ceea ce priveşte dezlegarea dată cererii de anulare a măsurii II.1 din decizia contestată.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, recursul declarat de Curtea de Conturi nu este lipsit de interes, întrucât aceasta urmăreşte să fie respinsă cererea de anulare a măsurii II.1 din cuprinsul deciziei nr. 7/2017.

Aducerea la îndeplinire a măsurii contestate nu lipseşte de interes demersul judiciar, de vreme ce folosul practic urmărit de recurenta-pârâtă rezidă în casarea parţială a sentinţei recurate cu consecinţa menţinerii ca legală a măsurii II.1 dispusă prin decizia contestată.

Aşa fiind, în condiţiile în care recurenta-pârâtă este emitenta deciziei contestate, iar la judecata în primă instanţă s-a dispus anularea uneia dintre măsurile dispuse, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă justifică interes în exercitarea căii de atac.

Pe fondul cauzei, examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare şi dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârât Curtea de Conturi este fondat, iar recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale este nefondat, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Recurentul-reclamant a investit instanţa de contencios administrativ şi fiscal pe calea prevăzută de art. 228 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţii specifice Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014 cu o acţiune în anularea parţială a încheierii nr. 85/21.09.2017 emisă de Curtea de Conturi a României în ceea ce priveşte menţinerea măsurilor dispuse la pct. II.1, II.2 şi II.3 din decizia nr. 7/26.07.2017 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul III.

În fapt, recurentul-reclamant a fost supus unei misiuni de verificăre cu tema "Auditul financiar al contului de execuţie pe anul 2016", verificarea finalizându-se cu încheierea procesului-verbal de constatare nr. x/7.07.2017 şi Raportului de audit financiar înregistrat sub acelaşi număr.

Pentru valorificarea actelor de control, Curtea de Conturi a emis decizia nr. 7/26.07.2017 prin care s-a dispus în sarcina conducerii unităţii verificate o serie de măsuri, fiind contestate măsurile dispuse la pct. II.1, II.2, II.3 ale deciziei.

Soluţionând cauza, curtea de apel a admis în parte acţiunea, anulând în parte actele administrative contestate, respectiv în ceea ce priveşte măsura II.1 referitoare la acordarea şi plata nelegală a sporului pentru exercitarea activităţii de control financiar preventiv propriu pentru două salariate, fiind menţinute celelalte două măsuri contestate.

Soluţia instanţei de fond este însuşită doar parţial de instanţa de control judiciar, în ceea ce priveşte dezlegarea dată cererii de anulare a măsurilor II.2 şi II.3.

Efectuând propria evaluare a dispoziţiilor legale incidente în cauză pentru a răspunde criticilor formulate în cele două memorii de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:

6.1 Recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. constând în neexaminarea argumentelor recurentului-reclamant de către judecătorul fondului este nefondat, întrucât hotărârea recurată este motivată în conformitate cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esenţă, de conţinut, în sensul că trebuie să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele administrate.

Fără a fi necesar să se răspundă la fiecare argument din susţinerile părţilor litigante, instanţa poate proceda la gruparea argumentelor subsumate unei critici de nelegalitate, motivarea urmând să reliefeze raţionamentul logico-juridic pentru care a fost adoptată soluţia pronunţată, cu arătarea elementelor esenţiale în vederea stabilirii adevărului în cauză. Contrar susţinerilor recurentului-reclamant Înalta Curte reţine că judecătorul fondului a analizat critica de nelegalitate constând în nerespectarea prevederilor pct. 79 din RODAS de către autoritatea de control în ceea ce priveşte încheierea procesului-verbal de constatare.

Astfel, din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a realizat o examinare efectivă a susţinerilor recurentului-reclamant, concluzionând în mod corect că procesul-verbal de constatare nr. x/7.07.2017 reprezintă o anexă a raportului de audit financiar încheiat în urma misiunii de verificare, nefiind identificat niciun viciu de nelegalitate al actelor contestate. În acest context se impune precizarea că procesul-verbal de constatare, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, nu are trăsăturile unui act administrativ chiar dacă emană de la o autoritate publică care acţionează în regim de putere publică, scopul emiterii acestuia nefiind producerea de efecte juridice de sine stătătoare specifice dreptului administrativ, ci doar de constatare rezultate în urma misiunii de audit financiar. În cuprinsul acestui document deşi se fac anumite constatări nu se stabilesc măsuri concrete de remediere în sarcina recurentului-reclamant sau sancţiuni în caz de neconformare ceea ce conduce la concluzia că acest document nu produce efecte juridice şi pe cale de consecinţă nu poate face obiectul unei acţiuni în contenciosul administrativ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile recurentului-reclamant au vizat aplicarea sau interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente celor două categorii de abateri reţinute de autoritatea de audit.

Astfel, referitor la măsura de la pct. II.2 "Conducerea ministerului va dispune măsuri şi va recupera pe toate căile legale, inclusiv de la persoanele vinovate, valoarea penalităţilor contractuale şi a cheltuielilor de judecată, stabilite de instanţele de judecată şi plătite de MADR conform hotărârile pronunţate în dosarul de soluţionarea a litigiului cu S.C. A. S.R.L.. Sumele recuperate pentru repararea şi înlăturarea integrală a abateri se vor vira la bugetul de stat - Termen de realizare: 31.12.2017", criticile recurentului-reclamant au vizat nerespectarea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauza având ca obiect răspunderea contractuală prin care s-a statuat că recurentul-reclamant nu a avut o atitudine culpabilă în derularea contractelor supuse verificării.

Cu referire la această măsură, Înalta Curte constată că auditorii publici externi au reţinut prelungirea nejustificată peste termenul de finalizare prevăzut prin contract a operaţiunii de recepţie pentru aplicaţia software specifice RICA, precum şi deducerea din valoarea facturii transmise de furnizor a unor penalităţi de întârziere (252.165,38 RON), pretinse de minister pentru nerealizarea la termen a respectivei aplicaţii software, împrejurări care au generat înregistrarea unui litigiu între părţile contractante, soluţionat de instanţele de judecată competente. S-a reţinut că de către auditori că recepţia aplicaţiei informatice s-a efectuat cu o întârziere de 316 zile faţă de termenul de realizare prevăzut în contract, după o perioadă în care furnizorul a solicitat recurentului-reclamant să procedeze la recepţia aplicaţiei livrate şi utilizate de minister pentru transmiterea datelor şi informaţiilor în sistemul Comisiei Europene, respectiv după deschiderea acţiunii în instanţă prin care furnizorul a solicitat obligarea MADR la plata contravalorii aplicaţiei software livrate.

Au constat auditorii, totodată, că în judecarea cauzei cu care a fost învestită, instanţa de fond a concluzionat că deducerea este nelegală şi a obligat MADR la plata sumei de 252.165,38 RON, precum şi la plata unor penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei facturii emise de furnizor şi până la data plăţii efective pentru diferenţa menţionată, iar valoarea penalităţilor de întârziere achitate de MADR, în executarea hotărârii instanţelor de judecată, a fost de 102.881,28 RON (calculate de la data scadenţei de plată prevăzută în contract până la data efectuării plăţii), la care s-au adăugat cheltuieli de judecată în sumă de 3.126,23 RON.

Valoarea estimată a abaterii a fost indicată de auditorii publici externi la suma de 106.007,51 RON. (penalităţi contractuale la care MADR a fost obligat prin sentinţa instanţei de fond şi cheltuielile de judecată din fond). De asemenea, recursul declarat de MADR împotriva sentinţei de fond a fost respins ca tardiv declarat cu obligarea MADR la plata unor cheltuieli de judecată în sumă de 3000 RON.

În acest context factual, critica recurentului-reclamant în sensul că nu are posibilitatea legală de a dispune recuperarea prejudiciului de la vreun funcţionar public întrucât lipseşte un element esenţial al răspunderii nu poate fi primită, de vreme ce derularea contractului de furnizare supus verificării, respectiv contractul nr. x/27.06.2014, încheiat în urma unei proceduri de achiziţie publică, s-a analizat prin funcţionarii proprii a căror răspundere poate fi atrasă în condiţiile art. 85 alin. (1) şi următoarele din Legea nr. 188/1999.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, prin sentinţa civilă nr. 2609/20.04.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea recursului promovat de recurentul-reclamant din prezenta cauză ca tardiv declarat, s-a statuat că recurentul-reclamant şi-a îndeplinit cu întârziere obligaţiile contractuale, reţinându-se culpa funcţionarilor săi.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că în mod corect instanţa de fond a constatat legalitatea măsurii dispuse în vederea recuperării prejudiciului de la persoanele vinovate, având în vedere obligaţia recurentului-reclamant, în calitate de instituţie publică de a utiliza fondurile publice cu respectarea principiilor de eficienţă, eficacitate şi economicitate.

De altfel, din actele dosarului rezultă că recurentul-reclamant a efectuat o anchetă administrativă în urma căruia au fost sancţionaţi disciplinar doi funcţionari publici.

Împrejurarea că unul dintre ordinele de sancţionare - Ordinul nr. 414/2017 a fost anulat prin sentinţa civilă nr. 4805/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 nu este de natură a afecta legalitatea măsurii contestate, întrucât răspunderea civilă a funcţionarului public vinovat este supusă verificării instanţei competente, în condiţiile Legii nr. 188/1999, autoritatea de control neputând stabili vinovăţia funcţionarului din cadrul entităţii verificate.

În ceea ce priveşte critica vizând soluţia instanţei de fond în privinţa măsurii de la pct. II.3 "Conducerea Ministerului va dispune măsuri pentru recuperarea sumei plătită cu titlu de amendă ANAP în concordanţă cu soluţia definitivă a instanţei de judecată, fie de la persoanele responsabile de producerea faptelor care au cauzat sancţionarea contravenţională, fie de la beneficiarul care a încasat această sumă cu titlu de amendă. Sumele recuperate, inclusiv valoarea accesoriilor, se vor vira la bugetul de stat. - Termen de realizare: 31.12.2017", Înalta Curte constată că este nefondată.

În fapt, la baza dispunerii acestei măsuri, auditorii publici externi au constatat înregistrarea eronată în contul de cheltuieli ale exerciţiului financiar a sumei de 40.000 RON reprezentând jumătate din valoarea amenzii contravenţionale aplicată de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, ca urmare a constatării unor abateri de la legislaţia privind achiziţiile publice care au condus la anularea unei proceduri de achiziţie iniţială a recurentului-reclamant.

Susţinerile recurentului-reclamant în sensul inexistenţei prejudiciului, dat fiind că beneficiarul sumei plătită cu titlu de amendă este bugetul de stat nu pot fi primite, întrucât prin săvârşirea şi sancţionarea faptei contravenţionale s-a impus bugetului suportarea unei cheltuieli publice pentru plata amenzii contravenţionale, cheltuieli care nu ar fi existat în absenţa faptei contravenţionale.

De altfel, litigiul având ca obiect plângerea contravenţională, formulată împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare contravenţională a fost finalizat definitiv la data de 12.09.2017 în sensul respingerii apelului declarat de recurentul-reclamant, impunându-se continuarea demersurilor în vederea recuperării sumei achitate cu titlu de amendă contravenţională de la persoanele care nu şi-au îndeplinit corespunzător atribuţiile.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, recuperarea prejudiciului cauzat de persoanele vinovate se impune în raport de dispoziţiile Legii nr. . 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc la art. 14 alin. (2) şi (3):

"(2) Cheltuielile bugetare au destinaţie precisă şi limitată şi sunt determinate de autorizările conţinute în legi speciale şi în legile bugetare anuale; (3) Nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) şi nici nu poate fi angajată şi efectuată din aceste bugete, dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială", iar art. 22 alin. (1) din aceeaşi lege prevede "(1) Ordonatorii de credite au obligaţia de a angaja şi de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor şi destinaţiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituţiilor publice respective şi cu respectarea dispoziţiilor legale".

6.2. Recursul declarat de recurentul-pârât Curtea de Conturi

Criticile circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând soluţia instanţei de fond de anulare a măsurii dispuse la pct. II.1 sunt fondate.

În speţă, auditorii publici externi au reţinut stabilirea eronată a nivelului sporului de complexitate a muncii acordat unor persoane din cadrul Direcţiei Generale Buget Finanţe Fonduri Europene care exercită controlul financiar preventiv asupra actelor de gestiune a patrimoniului şi fondurilor publice administrate/utilizate de MADR, prin aplicarea unui procent de 20% asupra salariul de bază în loc de majorarea salariului de bază cu 4 clase de salarizare succesive suplimentare aşa cum se prevede la art. 20 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Au apreciat auditorii publici că din coroborarea prevederilor art. 20 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 cu cele menţionate la art. 10 alin. (5) din acelaşi act normativ, potrivit căruia "diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază", sporul salarial de care beneficiază persoana care exercită activitatea de control financiar preventiv reprezintă o sumă echivalentă cu 10% din salariul de bază al salariatului. Din verificările efectuate, auditorii publici au arătat că a rezultat că pentru trei din cele cinci persoane care au exercitat activitatea de control financiar preventiv sporul de complexitate a muncii a fost corect determinat, respectiv prin aplicarea unui procent de 10% asupra salariului de bază, iar pentru două persoane acesta a fost eronat determinat prin aplicarea unui procent de 20% asupra salariului de bază.

Instanţa de fond a constatat nelegalitatea măsurii dispuse de auditorii publici externi reţinând că cele două salariate au desfăşurat activitatea de control financiar preventiv şi anterior anului 2011, acesta fiind motivul pentru care drepturile lor salariale, în privinţa sporului în discuţie au fost calculate fără a se mai acorda cele patru clase de salarizare suplimentare, fiind menţinut cuantumul sporului acordat anterior.

Înalta Curte reţine că dezlegarea dată de judecătorul fondului nu a ţinut cont de împrejurarea că, începând cu data de 1.01.2010 a intrat în vigoare un nou sistem de salarizare (prin Legea-cadru nr. 330/2009), inclusiv în ceea ce priveşte majorarea salariului de bază pentru persoanele care exercită controlul financiar preventiv propriu, fapt care, impunea ca acest spor să se realizeze în condiţiile şi cuantumul prevăzut de noua legislaţie, iar de sporurile pe care le-au primit angajaţii din sectorul bugetar anterior acestei date aceştia puteau beneficia în continuare numai dacă erau prevăzute expres în legislaţia în vigoare începând cu data respectivă (01 ianuarie. 2010). Or, în ceea ce priveşte sporul pentru exercitarea activităţii de control financiar preventiv, noua legislaţie nu mai prevedea acordarea sporului în discuţie.

Astfel, măsura dispusă de recurenta-pârâtă s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 1, art. 10 şi art. 20 alin. (4) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice, dispoziţii legale cu caracter imperativ, care nu pot fi modificate de ordonatorul de credite, în condiţiile respectării disciplinei financiare.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 284/2010 "(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariate ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân exclusiv cele prevăzute în prezenta lege".

Art. 10 alin. (5) din acelaşi act normativ statuează că "Diferenţa dintre două clase de salarizare succesive este de 2,5% din salariul de bază, solda/salariul de funcţie, indemnizaţia lunară de încadrare, utilizându-se rotunjirea la a doua zecimală a coeficienţilor de ierarhizare aferenţi claselor de salarizare", iar potrivit art. 20 (4) "Pentru persoanele care exercită activitatea de control financiar preventiv, pe perioada de exercitare a acesteia, salariul de bază deţinut se majorează cu 4 clase de salarizare succesive suplimentare."

Prin urmare, în raport de dispoziţiile legale sus menţionate, începând cu data de 1.01.2010, acordarea sporului de complexitate trebuia să se realizeze în condiţiile şi cuantumul prevăzut de noua legislaţie.

Susţinerile entităţii verificate în sensul că acordarea sporului în discuţie s-a realizat în condiţiile Ordinului nr. 103/2014 nu pot conduce la o altă concluzie întrucât respectivul ordin conţine prevederi contrare cadrului general reglementat de Legea nr. 284/2010, iar invocarea unor acte normative de rang inferior legii de salarizare unitară nu poate constitui temei legal de stabilire şi menţinere a nivelului sporului acordat în cazul a doi salariaţi din totalul de 5 persoane care au exercitat activităţi de control financiar preventiv.

Mai mult, ordinul invocat de recurentul-reclamant contravine principiilor generale reglementate de art. 3 lit. b) şi c) din Legea nr. 284/2010, respectiv "supremaţia legii în sensul că drepturile de natură salariată, se stabilesc, numai prin norme juridice, de forţa legii" şi "echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru munca de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar".

Aşa fiind, stabilirea diferenţiată a sporului de complexitate a muncii (sporul pentru exercitarea activităţii de control financiar preventiv) pentru activităţi desfăşurate în acelaşi condiţii contravine dispoziţiilor legale în materie de salarizare a personalului plătit din fondurile publice, impunându-se menţinerea actului de control sub acest aspect.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele arătate, găsind întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi, Înalta Curte în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ. va admite recursul declarat, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge în rest cererea de chemare în judecată.

Reţinând caracterul nefondat al criticilor formulate de recurenta-reclamantă, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi invocată de recurentul-reclamant.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi împotriva sentinţei nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge în totalitate acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale împotriva sentinţei nr. 1264 din 19 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.