Joint liability ruling annulled for lack of proven bad faith; tax authority appeals rejected, costs upheld.

Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 2 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea Deciziei nr. 77/04.05.2018 privind soluţionarea contestaţiei emisă de pârâtă şi a Deciziei nr. 2094 din 14 ianuarie 2018 de angajarea a răspunderii solidare emisă de Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, şi au fost anulate actele contestate.

Prin sentinţa civilă nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de petentul A. pentru completarea sentinţei nr. 67/F-C/19.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu intimata Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi s-a dispus completarea sentinţei, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1.550 RON cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 şi a sentinţei civile nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş a formulat cereri de recurs, criticându-le pentru nelegalitate.

3.1 Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

A susţinut că hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material, în opinia sa, Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2018 fiind întocmită corect, scopul urmărit de instituţia fiscală fiind unul legitim, şi anume acela de a sancţiona comportamentul fiscal culpabil al reclamantului, angajarea răspunderii solidare efectuându-se în temeiul art. 25 alin. (2), lit. b), c) şi d) şi art. 26 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare din data de 01.01.2016.

Astfel, obligaţiile de plată provin din decizia de impunere nr. x/10.06.2014, emisă de Activitatea de Inspecţie Fiscala, societatea înregistrând obligaţii fiscale neachitate la bugetul statului, iar reaua-credinţa a reclamantului a început din momentul în care societatea nu a declarat sume reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi impozitul pe profit, obligatii pe care nu le-a achitat la termenul scadent, astfel încât acestea au fost stabilite prin decizie de impunere.

Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung a declarat starea de insolvabilitate pentru S.C. B. S.R.L. prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.03.2012, având în vedere faptul că aceasta nu înregistra, la acea dată, bunuri şi venituri urmăribile suficiente pentru acoperirea obligaţiilor fiscale, acesta nefiind contestat.

Recurenta a mai apreciat că reclamantul nu a respectat prevederile art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora acesta răspunde faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare si materiale pe care legea, actul constitutiv le impun. Acesta, în calitate de administrator avea obligaţia să supravegheze activitatea firmei, să verifice evidenţa contabilă a firmei, să verifice modul de calcul şi de declare a impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat, să asigure resursele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor fiscale către bugetul de stat, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.

De asemenea, reclamantul nu a efectuat nici demersuri pentru achitarea obligaţiilor restante, pentru care au fost aplicate masuri de executare silită, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecţii în evidenţele fiscale, ignorându-le cu bună ştiinţă, nu a solicitat deschiderea procedurii insolvenţei în termenul prevăzut de lege, nu a contestat starea de insolvabilitate a societăţii, aceasta atitudine reprezentând în mod evident o dovadă a relei credinţe şi a intenţiei de a prejudicia creditorul fiscal.

Totodată, reprezentantul legal al societăţii B. S.R.L., respectiv administratorul - reclamant A., trebuia sa procedeze conform prevederilor legale reglementate de art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Aşadar, în opinia recurentei-pârâte, pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat unic şi administrator al S.C. B. S.R.L., în solidar cu împuternicitul C., sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, prin faptul că acesta nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale ce i-au revenit în calitate de reprezentant legal al societăţii debitoare cu drept de decizie, a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi rea-credinţă, în sensul art. 25 alin. (2), lit. b), c) şi d) şi art. 26 din actul normativ menţionat mai sus.

În fine, a susţinut că prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 77/04.05.2018 au fost avute în vedere toate aspectele de fapt şi de drept, documentele existente la dosarul cauzei precum şi actele normative în vigoare, în cauză nefăcându-se o dovadă contrară în ceea ce priveşte calitatea de reprezentant legal al societăţii debitoare.

3.2 Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019 şi acordarea de eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor acordate de instanţa de fond.

În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta-pârâtă a considerat că este nejustificată în raport de activitatea desfăşurată suma reprezentând onorariu de avocat, cu titlu de cheltuieli de judecată, la care a fost obligată prin sentinţa pronunţată în completarea dispozitivului hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei.

A mai susţinut recurenta că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 453 C. proc. civ., care prevăd culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul pe parcursul derulării procesului, pârâtei neputându-i-se reţine reaua-credinţă, comportarea neglijentă ori exercitarea cu rea credinţă a drepturilor procesuale.

Cererile de recurs au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimat, reieterând, în esenţă, aspectele invocate prin cererea de recurs.

6. Procedura de soluţionare a recursurilor

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 17 septembrie 2019, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererilor de recurs la data de 9 septembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, anularea Deciziei nr. 77/04.05.2018 privind soluţionarea contestaţiei emisă de pârâtă şi a Deciziei nr. 2094 din 14 ianuarie 2018 de angajarea a răspunderii solidare emisă de Serviciul Fiscal Municipal Câmpulung.

Prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/15.01.2018 emisă de S.F.M. Câmpulung, reclamantului i-a fost angajată răspunderea solidară pentru obligaţii restante datorate bugetului general consolidat al statului de către debitorul B. S.R.L., în sumă totală de 3.076.246 RON, din care 2.066.761 RON debite principale şi 1.010.485 RON accesorii aferente, reţinându-se că debitorul a fost declarat insolvabil, fără bunuri sau venituri urmăribile, prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/27.03.2012, aprobat în data de 30.03.2012, prin procesul-verbal din data de 22.11.2012, societatea fiind declarată inactivă de către S.F.M. Câmpulung, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor declarative.

Această decizie a fost contestată de reclamant, prin Decizia nr. 77/04.05.2018 fiind respinsă contestaţia formulată.

2. Recursul împotriva sentinţei civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019

Prin sentinţa recurată, a fost admisă acţiunea şi s-a dispus anularea actelor administrative sus-menţionate emise de autoritatea pârâtă, recurenta criticând-o, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esenţă, invocând reaua-credinţă a contribuabilului care nu a respectat prevederile legale, în sensul că nu a achitat în termen obligaţiile fiscale, care provin numai din decizii de impunere stabilite de organele de inspecţie fiscală, pentru argumentele invocate şi în faţa primei instanţe, critici pe care instanţa de recurs le apreciază ca fiind nefondate.

În primul rand, susţinerea din cererea de recurs cu privire la temeiul de drept al atragerii răspunderii solidare a reclamantului, respectiv art. 25 şi 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare din data de 01.012016 nu poate fi reţinută, întrucât în raport de prevederile art. 352 din Legea nr. 2017/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cărora,,(1) Dispoziţiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare. (2) Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi", având în vedere că, în cauză, este vorba despre o procedură de administrare începută înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 2017/2015, care vizează fapte petrecute în anul 2012, sunt aplicabile prevederile art. 27 lit. d) din O.G. nr. 92/2003, care, de altfel, au acelaşi conţinut cu cele reţinute în decizie, în mod corect prima instanţă analizând dacă sunt îndeplinite cerinţele impuse de 27 lit. d) din O.G. nr. 92/2003 pentru antrenarea răspunderii solidare a reclamantului, în vederea realizării creanţelor pe care organul fiscal le are faţă de B. S.R.L..

De asemenea, instanţa de control judiciar constată că atât în cuprinsul deciziei, cât şi a apărărilor formulate prin întâmpinare în faţa instanţei de fond, şi prin cererea de recurs, organul fiscal a indicat ca temei de drept prevederile art. 25 alin. (2) lit. b), c), d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reţinând, însă, o singură faptă în sarcina reclamantului, respectiv că în calitate de reprezentant legal al societăţii debitoare, nu a respectat prevederile legale, dând dovadă de rea-credinţă, în sensul că nu a achitat în termen obligaţiile fiscale, care provin numai din decizii de impunere stabilite de organele de inspecţie fiscală, faptă care, teoretic, se circumscrie doar prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, tot din această perspectivă fiind analizată şi contestaţia administrativă prin decizia nr. 77/04.05.2018 emisă de DGRFP Ploieşti, reţinându-se în sarcina reclamantului numai această faptă. Prin urmare, decizia de angajare a răspunderii solidare este nemotivată cu privire la celelalte fapte prevăzute la lit. c) şi d) (care, de altfel, nici nu au fost dovedite), fiind încălcate, astfel, prevederile art. 43 din O.G. nr. 92/2003, iar această omisiune, astfel cum a apreciat corect judecătorul fondului, nu poate fi suplinită de către pârâtă prin întâmpinare.

Înalta Curte aminteşte că potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 "pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: (….) d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;"

Din interpretarea acestor prevederi legale rezultă că pentru antrenarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite cumulativ patru condiţii, respectiv: existenţa faptei, a prejudiciului, a vinovăţiei persoanei chemate să răspundă, a legăturii de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, lipsa oricăreia dintre ele fiind suficientă pentru a conduce la exonerarea de răspundere.

Or, în cauză, faptele invocate de organele fiscale nu relevă reaua-credinţă a reclamantului, fiind evident că decizia de angajare a răspunderii solidare a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, neindicând concret împrejurări din care să rezulte că în mod intenţionat reclamantul nu ar fi achitat obligaţiile fiscale restante.

Instanţa de control judiciar reţine că reaua-credinţă nu presupune o simplă culpă a administratorului societăţii în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, ci o atitudine asumată de persoana în cauză care, conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale, săvârşeşte un act sau un fapt contrar legii sau al celorlalte norme de convieţuire socială.

Recurenta-pârâtă nu a dovedit în ce constă comportamentul necorespunzător al acestuia, limitându-se doar la indicarea unor împrejurări de fapt vizând neîndeplinirea obligaţiilor legale sau a măsurilor de executare silită declanşate împotriva societăţii debitoare, care nu au avut finalitatea prevăzută de lege datorită lipsei disponibilului bănesc şi a bunurilor din patrimonial societăţii care să acopere creanţa fiscală.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu poate reţine interpretarea dată de recurentă prevederilor art. 12 din Legea nr. 207/2015, invocate întrucât, deşi relaţiile dintre contribuabil şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, aceasta nu-l scuteşte pe cel care invocă reaua-credinţă de sarcina probei.

Astfel, este nefondată şi susţinerea în sensul că este o dovadă a relei credinţe a administratorului faptul că reclamantul nu a produs dovezi privind plata obligaţiilor fiscale, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, că nu a formulat nicio contestaţie, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecţii în evidenţele fiscale, nu reprezintă dovezi ale relei-credinţe, neputându-se prezuma că toate situaţiile de neplată a obligaţiilor fiscale sau de ţinere neconformă a contabilităţii se datorează relei credinţe a administratorului, astfel cum susţine recurenta.

Împărtăşind opinia instanţei de fond, Înalta Curte reţine că, în cazul neîndeplinirii de către administratorul societăţii a obligaţiilor prevăzute de art. 73 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, invocat şi prin cererea de recurs de pârâtă, răspunderea poate fi antrenată numai în condiţiile existenţei relei-credinţe, simpla culpă nefiind suficientă.

Or, din probele administrate în cauză rezultă că, deşi potrivit actelor constitutive ale S.C. B. S.R.L., reclamantul a avut calitatea de administrator al societăţii, administrarea efectivă a acesteia a fost asigurată de către C. în calitate de împuternicit, având puteri depline, conform procurii autentificate nr. 2518/16.09.2010.

Totodată se reţine că prin ordonanţa din 05.03.2018, dată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2011, rămasă definitivă ca urmare a respingerii plângerii formulate de AJFP Argeş-Piteşti, s-a constatat, pe baza cercetărilor efectuate în cauză, că S.C. B. S.R.L. este o societate de tip fantomă, din următoarele considerente: societatea nu a funcţionat la sediul social declarat; numitul A., asociatul unic şi administratorul societăţii, nu a putut fi contactat de organele fiscale pentru a pune la dispoziţie actele contabile ale societăţii în vederea efectuării inspecţiei fiscale; administratorul în drept al societăţii are o situaţie materială precară şi în cauză există indicii că acesta nu s-a ocupat în realitate de activitatea societăţii; societatea nu a depus declaraţiile aferente activităţii economice efectuate; societatea nu are angajaţi; deşi partenerii S.C. B. S.R.L. au declarat achiziţii de bunuri şi servicii de la aceasta, în realitate societatea nu a efectuat nicio achiziţie cu materie primă ori cu bunurile şi serviciile vândute ulterior beneficiarilor. Prin urmare, s-a concluzionat că relaţiile comerciale declarate de partenerii S.C. B. S.R.L. nu au existat în realitatea, motiv pentru care nu se poate reţine în sarcina numitului A. infracţiunea de evaziune fiscală sub forma neevidenţierii în actele contabile a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, dispunându-se clasarea sub acest aspect.

Prin aceeaşi ordonanţă s-a dispus clasarea faţă de numitul A. şi pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 4 şi art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005, reţinându-se, pe baza cercetărilor efectuate, că numitul A. a fost doar administratorul în drept al societăţii şi nu s-a ocupat de administrarea propriu-zisă a acesteia, astfel că nu se poate concluziona dincolo de orice dubiu rezonabil că acesta a refuzat să prezinte organelor competente documentele legale şi bunurile din patrimoniu, în scopul împiedicării verificărilor fiscale sau că s-a sustras de la efectuarea verificărilor fiscale prin declararea fictivă a sediului S.C. B. S.R.L., în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.

Prin urmare, câtă vreme din probe rezultă că reclamantul nu a deţinut documentele contabile ale S.C. B. S.R.L. şi nu a dispus de patrimoniul şi nici de disponibilităţile băneşti din casieria societăţii, nu a dispus de conturile bancare ale acesteia, nu a încasat şi nu a ridicat sume de bani în numele societăţii, nu avea cum să îndeplinească obligaţiile la care face referire art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, iar recurenta-pârâtă nu a combătut concluziile organelor de cercetare penală prin nicio probă contrară, susţinând fără temei prin cererea de recurs greşita nereţinere de către judecătorul fondului a relei-credinţe a reclamantului în achitarea obligaţiilor fiscale, contestându-se de către pârâtă şi faptul că s-a făcut dovada calităţii de reprezentant al societăţii.

Aşadar, în mod judicios, prima instanţă a concluzionat că din nicio probă nu rezultă că nedeclararea/neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale S.C. B. S.R.L. s-ar datora relei-credinţe a reclamantului, iar câtă vreme în cauză condiţia relei-credinţe nu este îndeplinită, este de prisos să se analizeze celelalte condiţii pentru atragerea răspunderii solidare a acestuia.

3. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019, prin care aceasta a solicitat acordarea de eficienţă dispoziţiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în sensul reducerii cheltuielilor reprezentând onorariu de avocat acordate de instanţa de fond, Înalta Curte reţine incidenţa în cauză a Deciziei nr. 3 din 20 ianuarie 2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., prin care s-a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe, astfel cum a fost completată, este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Faţă de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte, care a formulat critici în recurs privind modul de soluţionare a fondului litigiului de către prima instanţă care a constatat nelegalitatea actelor administrative emise de aceasta, ceea ce a necesitat din partea intimatului-reclamant avansarea unor cheltuieli pentru asistenţă juridică calificată, Înalta Curte reţine caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimatul-reclamant, urmând a o încuviinţa, având în vedere dovada depusă de acesta în dosarul de recurs, respectiv chitanţa privind onorariul de avocat, urmând să facă aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile ca nefondate şi va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1000 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-intimată Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti-reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş împotriva sentinţei nr. 67/F-CONT din 19 aprilie 2019 şi împotriva sentinţei nr. 101/F-CONT din 28 iunie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant a sumei de 1000 RON, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.