Sufficiency of criminal referral to suspend tax objection and independence of measure decision motivation under Article 277 of the Fiscal Code

Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 februarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna - Inspecţia Fiscală, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 233/19.09.2016, emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016, emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna;

- anularea Decizei nr. 3797/08.11.2016, emisă de către AJFP Covasna, prin care s-a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei înregistrate la AJFP Covasna sub nr. x/06.06.2016, formulate de reclamantă împotriva Dispoziţiei privind măsurile stabilite de organele de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016;

- obligarea pârâtelor la soluţionarea în fond a contestaţiei fiscale, în termen de 10 de zile de la comunicarea hotărârii, în temeiul art. 18 alin. (6) din Legea nr. 554/2004;

- obligarea pârâtelor, în temeiul art. 18 alin. (1) şi alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalităţi către reclamantă în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, în situaţia neîndeplinirii în termen a obligaţiilor stabilite de instanţă în urma admiterii capetelor de cerere de mai sus;

- obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4028 din 31 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna - Inspecţia Fiscală;

(ii) a anulat Decizia nr. 233/19.09.2016, emisă de pârâta DGSC şi Decizia nr. 3797/08.11.2016, emisă de pârâta AJFP Covasna;

(iii) a obligat pârâtele la soluţionarea contestaţiei fiscale formulată de reclamantă;

(iv) a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată;

(v) a obligat pârâtele, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 4100 RON cheltuieli de judecată în cuantum redus, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 4028 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna.

3.1. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală ("ANAF") a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului, pârâta ANAF a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod greşit că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 277 din Legea nr. 207/2015 şi că simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu justifică măsura suspendării soluţionării contestaţiei fiscale.

Textul de lege impune două condiţii cumulative şi anume să existe o sesizare penală, formulată de organul care a efectuat activitatea de control (dovedită în cauză prin înregistrarea sesizării penale nr. 1653/30.05.2016, adresată DIICOT de către AJFP Covasna), şi ca infracţiunile pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce se va da în procedura administrativă.

Cu privire la această din urmă condiţie, reclamanta a arătat că între stabilirea obligaţiilor fiscale constatate prin Decizia de impunere nr. x/29.04.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016 şi existenţa elementelor constitutive ale unei infracţiuni, cu privire la mijloacele de probă, există o strânsă interdependenţă. Aceasta constă în faptul că, în urma verificărilor efectuate, organele fiscale au constatat că în speţă se pune problema înregistrării de achiziţii care nu au la bază operaţiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, respectiv TVA deductibilă şi diminuarea profitului pentru ultima societatea din lanţul de tranzacţionare, respectiv reclamanta din prezenta cauză.

Din sesizarea penală adresată DIICOT rezultă că s-au efectuat controale inopinate la societăţile furnizoare ale reclamantei, respectiv B. S.R.L., C. S.R.L., D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L.. Cu ocazia acestor controale s-a stabilit că aceste societăţi, în calitate de parteneri ai reclamantei, au avut un comportament de tip "fantomă", acestea nu mai funcţionează la sediile declarate, nu mai depun declaraţii fiscale, au fost declarate inactive, aspecte din care rezultă indicii rezonabile că operaţiunile derulate nu au fost efectuate în mod real şi/sau nu au avut scop economic şi că documentele care au stat la baza acestor operaţiuni nu pot fi considerate documente justificative.

Totodată, s-a mai constatat că achiziţiile intracomunitare de mijloace fixe efectuate de către reclamantă prin intermediul unor societăţi din lanţul de tranzacţionare, respectiv de la societăţile E. S.R.L., G. S.R.L., B. S.R.L., au avut ca scop, pe de-o parte crearea de TVA deductibilă, iar pe de altă parte, diminuarea profitului pentru ultima societate din lanţul de tranzacţionare, respectiv reclamanta A. S.R.L., reţinându-se că furnizorii mijloacelor fixe au efectuat livrări către reclamantă, cu valori a bunurilor dublate în unele cazuri faţă de preţul iniţial de achiziţie, prin justificarea lucrărilor de reparaţii sau înlocuire piese.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă, aspectele asupra cărora organul de soluţionare a fost investit să se pronunţe fac obiectul verificării organelor de urmărire penală, cu privire la realitatea operaţiunilor derulate de reclamanta.

În opinia recurentei-pârâte ANAF, poate exista o singură constatare a faptei, care cade în competenţa exclusivă a instanţei penale, datorită caracterului infracţional al faptei. Chiar dacă inspecţia fiscală este abilitată să constate nereguli privind modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor fiscale de către contribuabil (înregistrarea documentelor în contabilitate, respectarea termenelor de depunere a declaraţiilor, natura operaţiunilor pentru care s-a exercitat dreptul de deducere, etc), odată ce neregula fiscală trece în sfera penală (înscrierea cu intenţie în contabilitate a unor operaţiuni fictive), singurul organ abilitat să efectueze o constatare care să producă efecte juridice este organul judiciar penal în urma administrării unui probatoriu. Organele fiscale nu deţin atribuţii specifice organelor de urmărire penală, neputând stabili dacă tranzacţiile sunt sau nu reale.

Invocând decizii din jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a CJUE, recurenta-pârâtă ANAF a concluzionat că suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale este corect dispusă conform art. 277 alin. (1) din Codul de procedură fiscală şi că acţiunea este neîntemeiată.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă a susinut şi greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar a solicitat a se face aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în sensul reducerii onorariului avocaţial, în raport de complexitatea redusă a cauzei.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna ("AJFP Covasna") a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

Recurenta-pârâtă a susţinut a fi greşite aspectele reţinute de prima instanţă cu privire la nemotivarea Deciziei nr. 3797/08.11.2016, în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei şi, totodată, a arătat că s-a reţinut în mod eronat că plângerea penală nu are legătură cu aspectele referitoare la diminuarea datoriei societăţii faţă de asociaţi, respectiv că plângerea penală priveşte doar obligaţia de plată a TVA şi a impozitului pe profit stabilite suplimentar.

Reiterând constatările cuprinse în raportul de inspecţie fiscală, ce au rezultat din controlul fiscal efectuat la societatea reclamantă şi care au dus la emiterea deciziei de impunere şi a dispoziţiei de măsuri, precum şi obiectul contestaţiei fiscale formulate de reclamantă, a arătat recurenta-pârâtă că a fost învestită cu soluţionarea capătului de cerere din contestaţia administrativă prin care s-a solicitat anularea Dispoziţiei privind măsurile stabilite de inspecţia fiscală nr. x/29.04.2016, în privinţa măsurii diminuării datoriei societăţii faţă de asociaţi.

A arătat recurenta că decizia de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale este motivată în fapt şi în drept, prin raportare la motivul pentru care reclamanta a solicitat anularea deciziei de impunere. S-a reţinut, astfel, că asociatul societăţii a creditat societatea cu suma de bani cu care s-a dispus diminuarea datoriei, iar diferenţa astfel rezultată a fost considerată dividend net, pentru care s-a calculat impozit pe veniturile din dividende.

În mod greşit a reţinut instanţa de fond că plângerea penală nu are nicio legătură cu aspectele referitoare la datoria societăţii către asociaţi, atât timp cât sesizarea a privit verificarea realităţii tranzacţiilor pentru care s-a constatat TVA, impozit pe profit şi impozit pe dividende suplimentare. Diminuarea datoriei faţă de asociat este în strânsă legătură cu sesizarea penală, întrucât cercetările privind fictivitatea tranzacţiilor cu societăţile în cauză se va stabili în urma soluţionării sesizării penale. Astfel, din moment ce pârâta ANAF a suspendat soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/29.04.2016, acte pe baza cărora s-a emis şi Dispoziţia de măsuri nr. 1335/29.04.2016, se impunea şi suspendarea acestei dispoziţii, fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 277 Codul de procedură fiscală, între stabilirea obligaţiilor bugetare datorate în urma emiterii deciziei de impunere, respectiv între măsura diminuării datoriei faţă de asociaţi şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor săvârşite de intimată existând o strânsă interdependenţă.

Invocând decizii din jurisprudenţa instanţelor naţionale şi a CEDO, recurenta-pârâtă a susţinut că prioritate de soluţionare o au organele de urmărire penală, care se vor pronunţa asupra caracterului infracţional al faptelor, urmând ca, potrivit pct. 10.2 din OPANAF nr. 3741/2015, soluţionarea contestaţiei administrative să fie reluată după primirea soluţiei date de organele de urmărire penală.

Recurenta-pârâtă AJFP Covasna a criticat şi soluţia primei instanţe de obligare la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., atât timp cât stabilirea obligaţiilor şi a măsurilor suplimentare în sarcina societăţii reclamante s-a realizat în baza unor dispoziţii legale.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a invocat excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâte, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui prevederi se încadrează recursurile deduse judecăţii), Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Criticile de nelegalitate formulate de recurenta-pârâtă privesc chestiunea litigioasă a interpretării şi aplicării, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, sub aspectul întrunirii condiţiilor prevăzute de acest text de lege pentru a se dispune suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/29.04.2016.

Conform art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, simpla sesizare a organelor de urmărire penală nu este suficientă pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei fiscale, ci prevederile normative anterior citate prevăd două cerinţe care trebuie întrunite în mod cumulativ, pentru ca organul fiscal să poată dispune măsură, respectiv existenţa sesizării penale cu obiectul indicat în text şi existenţa unei interdependenţe între soluţia organelor de urmărire penală şi soluţia ce va fi dată în procedura administrativă.

Totodată, având în vedere că textul de lege instituie o facultate, iar nu o obligaţie a organului fiscal de a suspenda soluţionarea contestaţiei administrative în cazul formulării unei sesizări adresate organelor de cercetare penală, instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei emise în temeiul textului de lege anterior indicat poate evalua măsura administrativă, inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale, prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprins în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004 şi la principiul proporţionalităţii.

Raportând aceste consideraţii la criticile de nelegalitate formulate de pârâtă, precum şi la înscrisurile existente la dosarul cauzei, Înalta Curte reţine că părţile nu au contestat îndeplinirea primei cerinţe a textului de lege, organul fiscal competent dispunând sesizarea DIICOT, la data de 30.05.2016, în vederea verificării tranzacţiilor derulate de reclamantă cu furnizorii săi. Prin urmare, în stabilirea caracterului legal al măsurii suspendării procedurii administrative este relevantă examinarea celei de-a doua condiţii prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, respectiv existenţa raportului de interdependenţă dintre obligaţiile bugetare stabilite prin decizia de impunere şi stabilirea caracterului infracţional al faptelor imputate societăţii debitoare, legătură de care depinde soluţionarea contestaţiei administrative.

Înalta Curte constată că pârâta susţine în mod greşit a fi îndeplinită condiţia ca rezultatul sesizării penale să aibă o înrâurire hotărâtoare în soluţionarea contestaţiei administrative, apreciind, aşadar, că organul fiscal se află în imposibilitatea de a soluţiona contestaţia reclamantei, în lipsa concluziilor organelor de cercetare penală.

Fără a face aprecieri cu privire la forţa probantă a înscrisurilor prezentate de intimata-reclamantă ori cu privire la argumentele de fapt şi de drept invocate în timpul controlului fiscal sau în timpul soluţionării prezentului litigiu, în vederea stabilirii caracterului real al achiziţiilor evidenţiate în contabilitate, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a stabilit anumite elemente factuale, apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia printr-un act administrativ fiscal ce constituie titlu de creanţă (Decizia de impunere nr. x/29.04.2016), nu se poate susţine că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate absolută să se pronunţe asupra contestaţiei administrative formulate de reclamantă, cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni.

Înalta Curte reţine că interpretarea prevederilor din legislaţia naţională trebuie făcută într-un mod care să concorde cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, consacrat în art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi în jurisprudenţa CEDO, cu precădere cu privire la termenul rezonabil în derularea procedurilor administrative şi judiciare.

Raportând susţinerile intimatei-reclamante la aceste garanţii şi principii, Înalta Curte le apreciază a fi întemeiate, reţinând că suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei administrative a avut drept consecinţă amânarea pe o perioadă consistentă de timp (peste 4 ani) a dreptului contribuabilului de acces la justiţie. Aceasta în condiţiile în care, din cuprinsul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, nu rezultă că organele de urmărire penală ar fi întreprins vreun act de cercetare ori ar fi ajuns la o soluţie privind existenţa ori inexistenţa infracţiunilor ce fac obiectul plângerii formulate de organele fiscale.

Or, aceste împrejurări sunt de natură a afecta drepturile şi interesele legitime ale reclamantei, situaţie ce se impune a fi remediată prin anularea deciziei atacate şi obligarea organului fiscal la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative cu care a fost învestit de reclamantă, cu atât mai mult cu cât Înalta Curte constată că nu există niciun impediment pentru organul fiscal de a valorifica rezultatul procesului penal într-o fază ulterioară a procesului civil.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul fiscal competent, iar hotărârea instanţei de fond este dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, criticile formulate în recurs de pârâta ANAF fiind nefondate.

Cât priveşte motivul de recurs referitor la cheltuielile de judecată, o dată constatată legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, respectiv nelegalitatea Deciziei nr. 233/19.09.2016 de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ., potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Referitor la subsidiarul acestei critici, prin care s-a solicitat diminuarea cheltuielilor reprezentate de onorariul avocaţial, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea soluţiei astfel dispuse, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, ca nefondat.

II.2. Referitor la recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna

În esenţă, criticile acestei pârâte s-au referit la chestiunea motivării Deciziei nr. 3797/08.11.2016 de suspendare a soluţionării contestaţiei îndreptate împotriva Dispoziţiei de măsuri nr. 1335/29.04.2016, precum şi la obiectul sesizării penale adresate DIICOT de către pârâta ANAF, al cărei obiect, a apreciat AJFP Covasna, acoperă şi aspectele referitoare la măsura diminuării datoriei societăţii faţă de asociaţi.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut o corectă apreciere a conţinutului deciziei contestate, reţinând că acest act administrativ fiscal nu respectă cerinţa motivării măsurii dispuse. Decizia prezintă doar constatările controlului fiscal care au condus la emiterea dispoziţiei de măsuri, redă textele de lege incidente şi face trimitere la existenţa sesizării penale înaintate DIICOT de către ANAF, dispunând apoi măsura suspendării contestaţiei fiscale. Aşadar, decizia AJFP Covasna nu expune o motivare proprie actului emis, ci măsura suspendării se bazează exclusiv pe decizia altui organ fiscal şi nu relevă cu claritate legătura care există între sesizarea penală înaintată de ANAF şi pretinsa imposibilitate de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei de măsuri, cu care este învestită.

Chiar dacă, astfel cum a susţinut în procedura judiciară, AJFP Covasna ar fi apreciat că nu poate proceda la soluţionarea aspectelor de nelegalitate invocate prin contestaţia fiscală, în lipsa unei soluţii a organelor de urmărire penală, aceste considerente trebuiau să se regăsească în cuprinsul deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei. Împrejurarea că ANAF a apreciat că nu poate soluţiona contestaţia cu care era învestită nu atrage automat şi imposibilitatea AJFP Covasna de a proceda la soluţionarea contestaţiei înregistrate pe rolul său, atât timp cât obiectul contestaţiilor este diferit, verificările privind aspecte de ordin fiscal distincte.

Cât priveşte obiectul sesizării penale adresate DIICOT, Înalta Curte reţine că aceasta priveşte stabilirea caracterului real al achiziţiilor evidenţiate în contabilitate de reclamantă, respectiv fictivitatea operaţiunilor economice derulate cu anumiţi furnizori, care au condus la stabilirea de obligaţii fiscale suplimentare, iar nu şi măsura diminuării datoriei societăţii către asociaţi.

De altfel, chiar în cuprinsul Deciziei nr. 233/09.09.2016, ANAF a dispus transmiterea către AJFP Covasna, spre competentă soluţionare, a contestaţiei formulate împotriva dispoziţiei de măsuri, arătând că aceasta nu se referă la stabilirea de obligaţii fiscale şi accesorii ale acestora ori la diminuarea pierderii fiscale . Este de observat că pârâta ANAF nici nu putea sesiza organele de urmărire penală pentru verificarea unor aspecte vizând capătul de cerere din contestaţia fiscală a cărui soluţionare revenea AJFP Covasna, astfel încât, şi sub acest aspect, se constată că sesizarea adresată DIICOT nu privea măsura diminuării datoriei faţă de asociaţi.

Înalta Curte reiterează că, şi în ipoteza în care s-ar aprecia că sesizarea penală are legătură cu obiectul contestaţiei fiscale cu a cărei soluţionare era învestită AJFP Covasna, această împrejurare nu exonerează recurenta-pârâtă de obligaţia de a motiva actul administrativ fiscal, în ceea ce priveşte măsura suspendării soluţionării contestaţiei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a dispoziţiile art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală, constatând nelegalitatea Deciziei nr. 3797/08.11.2016 de suspendare a soluţionării contestaţiei fiscale, emise de AJFP Covasna.

În ceea ce priveşte critica din recurs referitoare la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în raport de soluţia de menţinere a sentinţei recurate, recurenta-pârâtă fiind obligată la plata cheltuielilor de judecată antamate de reclamantă ca urmare a constatării culpei sale procesuale, respectiv a emiterii unui act administrativ fiscal nelegal, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Covasna împotriva sentinţei civile nr. 4028 din 31 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.