Fiscal assessment suspension upheld: tax authority appeals dismissed, suspension of enforcement maintained and costs reduced for taxpayer

Şedinţa publică din data de 9 ianuarie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea sub nr. x/20.05.2019 şi ulterior precizată reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pârâtele Ministerul Finanţelor Publice-ANAF-Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca-Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj-Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF, solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să dispună suspendarea parţială a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2019, emisă de către pârâta de rândul 1, în ceea ce priveşte suma totală de 3.839.503,62 RON, din care 1.764.309,33 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei verificate 2011-2016 şi 2.075.194,29 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar aferentă perioadei 2011-2016, până la pronunţarea instanţei de fond. Totodată a solicitat instanţei prin precizarea de acţiune să dispună suspendarea parţială a executării Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019 şi a executării Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale accesorii calculate aferent debitului principal contestat în sumă de 3.839.503,62 RON, până la pronunţarea instanţei de fond.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 114/CA/2019/P.I. din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată şi precizată de către reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor Publice - ANAF - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj - Activitatea de Inspecţie Fiscală, şi Direcţia de Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul ANAF.

A dispus suspendarea parţială a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2018, emisă de către pârâta de rândul 1, în ceea ce priveşte suma totală de 3.839.503,62 RON, din care 1.764.309,33 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei verificate 2011-2016 şi 2.075.194,29 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar aferentă perioadei 2011-2016, până la pronunţarea instanţei de fond.

A dispus suspendarea parţială a executării Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019 şi a executării Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale accesorii calculate aferent debitului principal contestat în sumă de 3.839.503,62 RON, până la pronunţarea instanţei de fond.

A obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 10.020 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A respins restul pretenţiilor reclamantei privind cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile recurate a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj Napoca în nume propriu şi în numele A.J.F.P.Sălaj, criticile vizând cazurile de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., precum şi pârâta Direcţia Generlă de Administrare a Marilor Contribuabili, criticile vizând cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj Napoca în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sălaj, a susţinut că instanţa de fond nu a stabilit starea de fapt existenţă în cauză, nu a analizat argumentele pârâtei, nu a analizat probele depuse la dosarul cauzei fiind incident motivul de casare prev. de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

A mai susţinut recurenta că hotărârea primei instanţe, privind admiterea cererii de suspendare nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind analizate aspecte ce ţin de fondul cauzei, instanţa neanalizând condiţiile admisibilităţii suspendării executării actului administrativ fiscal.

Recurenta a mai susţinut că C.E.J. şi-a reconsiderat jurispriudenţa, în sensul interpretării mai puţin restrictive a condiţiei existenţei unui caz bine justificat atunci când cel puţin unul din motivele invocate de reclamant în susţinerea acţiunii principale pare la prima vedere relevant sau atunci când argumentele pe care le susţine nu pot fi înlăturate fără o examinare aprofundată a fondului cauzei.

Toate aspectele care au stat la baza raţionamentului instanţei de fond în validarea îndeplinirii condiţiei "caz bine justificat" a constat în analiza argumentului reclamantului, pe care l-a considerat suficient, în condiţiile în care, cazuri bine justificate presupun împrejurări legale de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o indoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Reclamanta nu a probat ca există o îndoială puternică asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ fiscal, "îndoiala" fiind creată artificial de către aceasta.

Referitor la condiţia prevenirii pagubei iminente, instanţa de fond a constatat faptul că şi această condiţie este îndeplinită, reţinând în mod nejustificat că "având în vedere valoarea foarte ridicată a cuantumului obligaţilor fiscale, reflectate în deciziile de impunere a căror suspendare se cere, executarea acestor sume ar afecta finanţarea ciclului de exploatare al reclamantei, ţinând cont că doar plăţile săptămânale către furnizori se apropie de nivelul debitului fiscal principal contestat, la care se adaugă lunar o sumă de acelaşi nivel pentru plata salariilor şi contribuţiilor sociale şi totodată o sumă însemnată pentru rambursarea împrumuturilor existente, astfel că executarea actelor contestate ar avea consecinţe grave, asupra activităţii reclamantei pe termen scurt şi pe termen lung."

De asemenea, a susţinut recurenta că în mod greşit, instanţa de fond a însuşit apărările reclamantei în sensul că paguba iminentă este justificată prin cuantumul ridicat al creanţei fiscale, iar executarea silită ar atrage blocarea activităţii reclamantei, cu toate că reclamanta nu a probat sub niciun aspect cele susţinute şi reţinute ca atare de către instanţă.

În concluzie, a susţinut recurenta că pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ, care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

Recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Constribuabili a susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că reclamanta a făcut dovada existenţei unor împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

A mai arătat curenta că existenţa cazului bine justificat nu se prezumă, ci trebuie dovedit de către persoana vătămată, care este obligată să propună şi să administreze dovezi concludente din care să rezulte existenţa cumulativă a celor două condiţii.

De asemenea, a susţinut recurenta că argumentele reţinute de prima instanţă cu privire la existenţa cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii concretizată prin producerea unei pagube iminente şi ireparabile, în speţă nefiind făcută dovada acestui aspect.

Totodată a susţinut recurenta că nu este îndeplinită nici cea de-a doua condiţie, anume cea a pagubei iminente, în cauză nefăcându-se dovada acestui aspect. Achitarea sumei în discuţie nu este de natură să producă în patrimoniul reclamantei un prejudiciu care ar putea să se reflecte în activitatea acesteia, în privinţa relaţiei cu salariaţii cât şi în privinţa relaţiilor comerciale cu furnizorii de bunuri sau servicii sau cu beneficiarii, întrucât aceasta este consecinţa specifică ce intervine în cazul oricărei societăţi comerciale, constând în indisponibilizarea respectivei sume de bani.

De asemenea, a susţinut că reclamanta a raportat o cifră de afaceri aferentă anului 2018, motiv pentru care nu există riscul afectării lichidităţilor.

Nu se poate reţine că plata debitului stabilit de organele de inspecţie fiscală şi contestat de reclamantă în cuantum de 3.839.506,62 RON ar constitui o pagubă iminentă atâta vreme cât diminuarea patrimoniului societăţii cu suma respectivă reprezintă consecinţa executării unui act administrativ a cărui prezumţie de legalitate încă nu a fost înlăturată.

În consecinţă, a arătat recurenta că cele două condiţii prevăzute de legea contenciosului administrativ trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ atacat, însă, în speţă, intimata-reclamantă nu a făcut dovada unei pagube iminente, după cum nu a făcut nici dovada cazului bine justificat, care să creeze o îndoială puternică asupra legalităţii actului administrativ a cărui suspendare se solicită.

A mai arătat recurenta că hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în ceea ce priveşte soluţia instanţei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Recurenta a arătat că nu se află în culpă procesuală faţă de intimata- reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal a aplicat dispoziţiile legale în materie, motiv pentru care nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Direţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj Napoca a formulat întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursului declarat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Constribuabili.

Intimata - reclamantă S.C. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând recursurile formulate de pârâte raportat la hotărârea instanţei de fond şi la probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursurile nu sunt fondate având în vedere următoarele considerente:

Cu privire la cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenta Direcţia Generală Regionala a Finanţelor Publice Cluj Napoca în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sălaj, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea este elementul esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti reprezintă o condiţie a procesului echitabil, exigenţă prevăzută atât de Constituţia României (art. 21 alin. (3) cât şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6 paragraf 1).

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentului, întrucât prin considerentele sentinţei sunt examinate toate motivele în baza cărora s-a solicitat suspendarea actelor administrative. De asemenea, nu se poate reţine vreo omisiune a instanţei de fond de a cerceta şi analiza în mod efectiv cererea de chemare în judecată, raportat la obiectul acesteia, hotărârea permite instanţei de control judiciar analiza acesteia în recurs, fiind îndeplinite exigenţele desfăşurării unui proces echitabil.

Prin urmare, nu se poate reţine nici că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre în baza unor motive străine de natura cauzei, criticile recurentei sunt nefondate şi nu atrag incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte constată că obiectul cauzei îl constituie suspendarea parţială a executării Deciziei de impunere nr. x/29.03.2019, emisă de către pârâta de rândul 1, în ceea ce priveşte suma totală de 3.839.503,62 RON, din care 1.764.309,33 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar aferent perioadei verificate 2011-2016 şi 2.075.194,29 RON, reprezentând TVA stabilită suplimentar aferentă perioadei 2011-2016, până la pronunţarea instanţei de fond. Totodată a solicitat instanţei prin precizarea de acţiune să dispună suspendarea parţială a executării Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând penalităţi de nedeclarare nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019 şi a executării Deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 105/22.05.2019, emisă de către pârâta de rândul 2 sub nr. x/27.05.2019, în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale accesorii calculate aferent debitului principal contestat în sumă de 3.839.503,62 RON, până la pronunţarea instanţei de fond.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

În cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Astfel, în cadrul cererii de suspendare instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actelor administrative, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anularea actelor administrative.

a). Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

Conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Prin urmare, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să existe o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a actului.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut suficiente argumente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentelor în sensul că argumentele reţinute de prima instanţă cu privire la existenţa cazului bine justificat au antamat fondul litigiului, aspect care nu este posibil în această etapă a procedurii.

Aceste argumente sunt contrazise de însăşi motivarea sentinţei recurate în analizarea îndeplinirii condiţiei cazului bine justificat.

În analizarea condiţiei cazului bine justificat, prima instanţă a reţinut corect că în privinţa serviciilor prestate în baza contractului de prestări servicii în domeniul asistenţei manageriale încheiat între reclamantă în calitate de beneficiar şi Societatea B., că deşi organele fiscale au reţinut că aceste servicii nu sunt reale, reclamanta prin înscrisurile depuse la dosar, respectiv contract, facturi fiscale însoţite de situaţii de lucrări, corespondenţa între părţi, expunerea rezultatelor economice prezintă o aparenţă de efectivitate a acestor servicii. Caracterul real sau dimpotrivă fictiv al acestor servicii va putea fi statuat doar cu ocazia soluţionării acţiunii de fond privind anularea actelor administrative contestate.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut corect că în privinţa produselor neconforme (rebuturi), pentru care organele fiscale nu acordă deductibilitatea, reclamanta a prezentat o apărare în aparenţă justificată. Astfel, reclamanta a susţinut că efectuează o analiza a fiecărei situaţii de refuz a produselor şi adoptă una din următoarele soluţii: (i) neacceptarea existenţei unei neconformităţi urmată de vânzarea lor la acelaşi client sau (ii) reintroducerea lor în procesul tehnologic pentru remediere, urmată de vânzarea lor ca produse bune ori (iii) constatarea lor ca rebuturi, întocmirea unui proces-verbal de casare şi vânzarea la firme specializate pentru colectarea de deşeuri. În toate aceste situaţii, a susţinut reclamanta că înregistrarea pe cheltuieli a produselor returnate de clienţi este justificată întrucât ca urmare a soluţiilor adoptate, produc venituri. Doar cu ocazia soluţionării acţiunii de fond privind anularea actelor administrative contestate, va putea fi tranşat şi aspectul privind deductibilitatea acestor produse neconforme, pe baza analizării înscrisurilor privind fiecare caz de refuz a produselor de către clienţii reclamantei.

Instanţa de fond a mai reţinut că organul de soluţionare a contestaţiei administrative are sarcina de a analiza fiecare caz de refuz a produselor de către clienţii reclamantei, pe baza înscrisurilor depuse de către reclamantă în Anexa 21 la contestaţia administrativă.

Însă, până la o analiză pe fond a acestor aspecte, există o incertitudine asupra corectei impuneri fiscale stabilite de organele fiscale, aparenţa dreptului fiind în favoarea reclamantei, ceea ce impune adoptarea soluţiei suspendării actelor administrative contestate până la pronunţarea instanţei de fond.

Prin cele două exemple învederate de către reclamantă, coroborate cu înscrisurile din dosar, aceasta tinde a dovedi că cel puţin în privinţa aspectelor formale, îndeplinea cerinţele pentru a i se recunoaşte deductibilitatea fiscală şi respectiv dreptul de deducere TVA, existând o îndoiala serioasă în privinţa legalităţii actelor contestate, incertitudine care planează până la soluţionarea acţiunii de fond.

Chiar dacă cele două exemple învederate de către reclamantă şi analizate de către prima instanţă nu vizează conţinutul complet al actelor contestate, ele reprezintă aspectele ce implică cele mai oneroase obligaţii fiscale stabilite suplimentar în cadrul actelor contestate. Existând o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actelor contestate, cu privire la aceste aspecte şi nefiind posibil în acest cadru procesual, a se proceda la cercetarea aprofundată a întregului conţinut al actelor contestate, instanţa de fond a apreciat corect că îndoiala serioasă se răsfrânge asupra întregului conţinut al actelor contestate.

Astfel, există suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate a decizie de impunere atacate, prin raportare la cele 2 exemple din capitolele analizate de organele de inspecţie fiscală, cele mai importante şi cu ponderea cea mai mare în decizia de impunere emisă, respectiv B. şi Produse/Servicii Neconforme (rebuturi), fără ca instanţa să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conţinutului şi legalităţii actelor administrativ-fiscale contestate.

Totodată, a reţinut corect instanţa de fond şi necesitatea suspendării deciziilor de impunere privind accesorii fiscale, în privinţa cărora reclamanta a extins solicitarea de suspendare prin precizarea de acţiune, care sunt doar o consecinţă inerentă a emiterii deciziei de impunere privind debitul fiscal principal şi a căror suspendare se impune ca efect al suspendării deciziei privind debitul principal

Prin urmare, în analizarea condiţiei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, asupra actelor administrative a căror suspendare se solicită, rezultă că există indicii vădite care să conducă la aparenţa unei nelegalităţi a acestuia.

b).De asemenea, instanţa de control judiciar constată că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt astfel cum a fost constatată de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube care pot avea consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia reclamanta a raportat o cifră de afaceri raportată anului 2018, motiv pentru care nu există riscul afectării lichidităţilor.

Din înscrisurile depuse la instanţa de fond rezultă că se justifică paguba iminentă ce s-ar crea în sarcina reclamantei dacă s-ar proceda la executarea actelor contestate, evidenţiind atât balanţa generală la data de 30.04.2019, cât şi extras din fişierul de plăţi săptămânal, precum şi situaţia disponibilităţilor sale din trezorerie.

Pe de altă parte, prin extrasul balanţei generale din 3.04.2019, intimata-reclamantă a arătat că disponibilităţile de trezorerie ale A. S.A. se ridicau la data de 30.04.209 la suma de 4.644.559,05 Ron, această sumă fiind inferioară sumei stabilite cu titlu de obligaţii suplimentare (principale şi accesorii), în urma inspecţiei fiscale.

Prin înscrisurile depuse în faţa instanţei de fond a arătat reclamanta că suma medie a plăţilor săptămânale reprezentând plata datoriilor la furnizori aferente ultimelor 5 scadenţe se ridică la 3 577 350 Ron . De asemenea, suma pusă în vedere a fi achitată prin decizia de impunere se apropie de cheltuielile curente ale societăţii pe care aceasta le efectuează lunar raportat la drepturile salariale, cheltuieli cu materii prime şi materiale, cheltuieli cu utilităţile şi furnizorii curenţi.

Prin urmare, diminuarea bugetului reclamantei cu o sumă de 4.012.413 Ron (debit principal), la care se adaugă accesoriile în cuantum total de 2.859.520 RON, ar duce reclamanta în situaţia de a se confrunta cu dificultăţi financiare majore şi de a recurge la o îndatorare financiară masivă.

În aceste condiţii, susţinerile recurentei Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în sensul că, raportat la cifra de afaceri de 160.202.147 RON aferentă anului 2018, nu există riscul afectării lichidităţilor, nu poate fi reţinută de instanţa de recurs, atâta timp cât intimata-reclamantă a demonstrat că nu are capacitatea financiară de a plăti sumele care îi sunt imputate prin actele administrative-fiscale contestate. Înregistrarea unei anumite cifre de afaceri nu înseamnă că reclamanta are cash flow-ul necesar pentru a acoperi sumele stabilite în sarcina sa de organele de inspecţie fiscală, aspect demonstrat de intimata-reclamantă prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Toate aceste acte dovedesc faptul că, având în vedere valoarea foarte ridicată a cuantumului obligaţilor fiscale, reflectate în deciziile de impunere a căror suspendare se cere, executarea acestor sume ar afecta finanţarea ciclului de exploatare al reclamantei, ţinând cont că doar plăţile săptămânale către furnizori se apropie de nivelul debitului fiscal principal contestat, la care se adaugă lunar o sumă de acelaşi nivel pentru plata salariilor şi contribuţiilor sociale şi totodată o sumă însemnată pentru rambursarea împrumuturilor existente, astfel că executarea actelor contestate ar avea consecinţe grave, asupra activităţii reclamantei pe termen scurt şi pe termen lung.

În concluzie, în speţă, fiind îndeplinite cele două condiţii cumulative necesare pentru admiterea unei cereri de suspendare a unui act administrativ, ce se desprind din prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 în mod corect a reţinut prima instanţă că este întemeiată cererea reclamantei, motiv pentru care a fost admisă solicitarea de suspendare parţială a executării actelor contestate.

Cu privire la criticile invocate de recurenta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în ceea ce priveşte cazul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la soluţia instanţei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.020 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, Înalta Curte constată că nu sunt întemeiate.

Înalta Curte, în acord cu prima instanţă constată că raportat la complexitatea cauzei şi activitatea juridică depusă de avocat în apărarea reclamantei, având în vedere că obiectul cererii îl reprezintă suspendarea actelor administrative, se constată că suma de 10.000 RON, este rezonabilă având în vedere particularităţile cauzei, care au impus o dezvoltare mai amplă a apărărilor în privinţa îndeplinirii condiţiilor cazului bine justificat.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de fond că deşi reclamanta a achitat cu titlu de taxă judiciară de timbru suma de 50 de RON, cuantumul legal al taxei judiciare de timbru pentru suspendarea actului administrativ este de 20 de RON, conform art. 27 din O.U.G. nr. 80/2013, în lipsa stipulării exprese a acestui aspect în cadrul prevederilor art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013. În consecinţă doar suma de 20 de RON a fost inclusă în cadrul cheltuielilor de judecată, cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Înalta Curte, în propria analiză, cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata-reclamantă în recurs, respectiv suma de 14.216,04 RON, cu titlu de asistenţă juridică şi reprezentare în cadrul contractului de asistenţă juridică nr. x/18.12.2019, va dispune reducerea acestora cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., conform căruia instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Aşadar, art. 451 alin. (2) C. proc. civ. consacră prerogativa instanţei de a reduce un astfel de onorariu, prerogativa care este cu atât mai necesară cu cât, respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, care a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil.

Înalta Curte nu poate primi critica recurentei în sensul că aceasta nu se află în culpă procesuală faţă de intimata - reclamantă, motivat de faptul că, organul fiscal a aplicat dispoziţiile legale în materie, motiv pentru care nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Într-adevăr diligenţele apărătorului ales al intimatei-reclamante sunt recunoscute de instanţa de recurs prin aceea că, acesta s-a prezentat în faţa instanţei de recurs, a efectuat apărări pertinente în faţa instanţei şi a formulat întâmpinare la recursurile pârâtelor.

Raportat la obiectul cauzei, suspendare acte administrative, chiar dacă sumele reţinute prin actele administrative a căror suspendare se solicită ca fiind obligaţii bugetare sunt unele semnificative, cauza dedusă judecăţii vizează suspendarea actelor administrative în temeiul art. 14 din legea 554/2004.

Astfel, pentru aceste considerente, Înalta Curte va obliga recurenţii la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de pârâte ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca în nume propriu şi în numele Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Sălaj împotriva sentinţei civile nr. 114/CA/2019/P.I. din 20 iunie 2019 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenţii la plata sumei de 3000 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante, cu aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 ianuarie 2020.