Insurance creditor standing under FGA guarantee and validity of implied subrogation via repair request and post-decision power of attorney

Şedinţa publică din data de 9 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 18 ianuarie 2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor ("FGA", "Fondul"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 2999 din 15.12.2016, emisă de pârât;

(ii) obligarea pârâtului la plata despăgubirii în sumă de 28.224,25 RON, reprezentând contravaloare reparaţii autovehicul avariat.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3993 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3993 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanta a susţinut că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti întrucât nu a respectat obligaţia impusă de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., de a stărui prin toate mijloacele legale pentru aflarea adevărului şi de a se pronunţa asupra unui mijloc de probă sau a unei apărări esenţiale pentru dezlegarea pricinii. Pe cale de consecinţă, a susţinut recurenta, a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia EDO.

Recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de fond a constatat în mod greşit că societatea nu face parte din categoria creditorilor de asigurare. Contrar celor reţinute de prima instanţă, cererea de despăgubire a fost formulată de beneficiarul asigurării, B., fiind semnată de acesta şi de societatea reclamantă, în calitate de unitate care a reparat autoturismul. Rezultă că titularul dreptului de despăgubire a acordat reclamantei dreptul de a încasa suma din devizul de reparaţii, ceea ce reprezintă o subrogaţie legală şi convenţională în sensul art. 1593 C. civ.. Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de fond trebuia să exercite rol activ şi să pună în vedere părţilor să facă dovada subrogaţiei convenţionale exprese, probă hotărâtoare pentru soluţionarea cauzei.

În acest sens, recurenta-reclamantă a anexat cererii de recurs ceea ce consideră a reprezenta dovada dreptului de a cere despăgubirea în numele asiguratului, respectiv procura notarială dată de B. A. S.R.L., autentificată sub nr. x/21.12.2017 de către C..

Recurenta-reclamantă a criticat sentinţa atacată şi pentru greşita interpretare a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, instanţa apreciind eronat că despăgubirea ar fi acordată prestatorului reparaţiei şi nu beneficiarului asigurării, respectiv persoana care a produs paguba şi care este posesor al poliţei RCA. Chiar dacă suma de bani se achită unităţii reparatoare, nu se poate susţine că aceasta este beneficiarul asigurării, iar dacă intimatul avea dubii cu privire la aceste aspecte, avea posibilitatea de a efectua plata direct în contul lui B..

De altfel, a arătat recurenta că anterior i-au fost admise la plată de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor, mai multe cereri de despăgubire pentru autoturisme reparate, acesta fiind singurul dosar de daună în care i s-a opus o astfel de interpretare a textului de lege.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată, faţă de criticile de nelegalitate formulate de recurenta-reclamantă, că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

Recurenta-reclamantă a expus critici referitoare la modul de aplicare sau interpretare a unor dispoziţii din C. proc. civ. şi din Legea nr. 213/2015, care se circumscriu cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Pentru a răspunde criticilor formulate de reclamantă, Înalta Curte reţine că aceasta are calitatea de unitate reparatoare a autoturismului avariat, ce a făcut obiectul asigurării conform poliţei RCA nr. x emisă de D.. Ca urmare a deschiderii procedurii falimentului asigurătorului, reclamanta a adresat pârâtului Fondul de Garantare a Asuguraţilor o cerere de plată pentru suma de 28.224 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiilor autovehiculului asigurat, cerere care a fost respinsă de autoritatea pârâtă pe motivul că unitatea reparatoare nu are calitatea de creditor de asigurare, conform art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, iar potrivit art. 11 din acelaşi act normativ Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege, sfera persoanelor beneficiare ale protecţiei Fondului fiind conturată de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Sub acest prim aspect, Înalta Curte constată că, atât intimatul-pârât, cât şi instanţa de fond, au reţinut în mod corect că, în raport de prevederile art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015, unităţile reparatoare nu se înscriu în categoria creditorilor de asigurare, îndreptăţiţi la despăgubire din fondurile FGA, neavând calitatea de persoană asigurată (semnatară a contractului de asigurare cu societatea specializată), nici pe aceea de beneficiar al asigurării (terţă persoană căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asigurătorul îi achită sumele cuvenite ca urmare a producerii riscului asigurat) şi nici pe aceea de persoană păgubită (îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit prin asigurarea de răspundere civilă). Textul de lege cuprinde o redactare clară, care încadrează creditorii de asigurări în trei categorii limitativ expuse, fără posibilitatea extinderii la alte persoane ori entităţi, enumerarea fiind exhaustivă, iar nu exemplificativă.

Însă, în prezenta cauză reclamanta a susţinut că, prin depunerea cererii de plată de către persoana asigurată (B.), cerere semnată şi ştampilată şi de societatea recurentă, s-a făcut dovada unei subrogaţii legale şi convenţionale, prin care titularul dreptului de despăgubire a dat unităţii reparatoare dreptul de a încasa suma din devizul de reparaţii, iar această împrejurare este confirmată de declaraţia notarială depusă în faza procesuală a recursului.

Înalta Curte va respinge aceste argumente, ca nefondate, reţinând că în speţă nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor subrogaţiei, prevăzute de art. 1593-1598 C. civ.

Cât priveşte subrogaţia legală, aceasta intervine în cazuri expres prevăzute de lege, conform art. 1596 C. civ., iar în cauză nu subzistă niciuna din aceste situaţii.

Subrogaţia convenţională (în cauză nu s-ar putea vorbi decât despre instituţia subrogaţiei consimţită de creditor) operează doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1593-1594 C. civ., respectiv să fi fost achitată creanţa de către un terţ, subrogaţia să fie expresă să fie constatată prin înscris, pentru a putea fi opusă terţilor, conform art. 1593 alin. (3) C. civ.

Or, recurenta-reclamantă nu a prezentat un înscris prin care să se constate că titularul dreptului de despăgubire, B., a primit plata de la reclamantă şi a subrogat-o pe aceasta în toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului FGA. Depunerea cererii de plată de către B., dar purtând semnătura şi ştampila A. S.R.L., nu poate avea valoarea juridică a unei subrogaţii convenţionale, atât timp cât această convenţie trebuie să fie una expresă, iar nu tacită/implicită, pentru a putea fi opusă terţilor.

Nici procura notarială depusă în recurs nu este de natură că confirme pretinsa subrogaţie convenţională, întrucât, astfel cum s-a arătat anterior, subrogaţia trebuie să fie expresă, iar pe de altă parte, conţinutul procurii nu are nicio legătură cu această operaţiune juridică. Prin actul notarial a fost mandatată societatea reclamantă să-l reprezinte pe B. în procedurile judiciare ce face obiectul prezentei cauze, deşi mandantul nu face parte din cadrul procesual al cauzei. Prezenta cauză are ca obiect cererea de anulare a Deciziei emise de pârâtul FGA sub nr. x/15.12.2016, cadrul procesual cuprinzând destinatarul actului administrativ (A. S.R.L.) şi emitentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

De altfel, se observă că această procură este acordată după emiterea deciziei atacate, nefăcând parte din documentaţia administrativă pe care se întemeiază decizia şi chiar ulterior pronunţării şi comunicării sentinţei recurate în cauză, împrejurare care, coroborată cu conţinutul său, demonstrează lipsa de relevanţă a acestui înscris notarial în dezlegarea chestiunii disputate în speţă.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi valorificată ca o subrogaţie convenţională a reclamantei în drepturile asiguratului B. şi nici nu poate fi considerată a fi fost depusă în numele persoanei asigurate. Conform menţiunilor din cuprinsul cererii de plată, rezultă că B. a acţionat în interesul societăţii reclamante, iar nu în reprezentarea propriilor interese. În consecinţă, instanţa de fond a constatat în mod legal că cererea de plată nu este formulată de un creditor de asigurare, ci de societatea care a efectuat reparaţia autoturismului avariat, astfel încât decizia de respingere a cererii de plată, emisă de FGA, respectă prevederile legale incidente.

Nefondate sunt şi criticile recurentei-reclamante referitoare la nerespectarea de către instanţa de fond a prevederilor art. 6 şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ., raportat la art. 6 alin. (1) din Convenţia EDO. Subsumat acestor critici, reclamanta a susţinut că instanţa de fond era obligată să pună în vedere părţilor să facă dovada subrogaţiei convenţionale exprese, argument care nu poate fi primit de instanţa de control judiciar.

Motivul respingerii de către FGA a cererii de plată l-a constituit lipsa calităţii de creditor de asigurare a solicitantului despăgubirii, aspect pe care reclamanta l-a cunoscut la data formulării cererii de chemare în judecată. Totodată, prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de fond, autoritatea pârâtă a reiterat motivele care au condus la soluţia respingerii cererii de plată, arătând că, deşi depusă de B., cererea este formulată în numele şi pentru unitatea reparatoare.

Contrar susţinerilor din recurs, reclamanta nu a formulat şi depus răspuns la întâmpinare în dosarul instanţei de fond şi, deşi cunoştea motivul respingerii cererii de plată, nu a depus la dosarul instanţei de fond niciun înscris constatator al transmiterii dreptului de despăgubire. Argumentul intervenirii unei subrogaţii tacite/implicite a fost invocat pentru prima dată în calea de atac, în acţiune reclamanta susţinând că cererea de plată trebuia admisă şi despăgubirea trebuia acordată beneficiarului asigurării, iar nu unităţii reparatoare.

Potrivit art. 10 din C. proc. civ., reclamantului îi revine obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările, iar potrivit art. 249 din acelaşi cod, cel care face o susţinere în faţa instanţei trebuie să o dovedească, prevederi care se coroborează cu art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit cărora instanţa poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare. Or, în condiţiile în care apărarea reclamantei nu a fost construită pe ideea intervenirii unei subrogaţii convenţionale, instanţa de fond nu avea posibilitatea de a dispune administrarea unor probe a căror necesitate nu rezulta din lucrările dosarului.

De altfel, nici în recurs reclamanta nu a prezentat o convenţie care să ateste intervenirea subrogaţiei convenţionale, anterior emiterii deciziei atacate, astfel încât critica referitoare la obligaţia instanţei de fond de a-i pune în vedere să depună un înscris care oricum nu există este, în mod evident, nefondată.

În fine, va fi respins şi argumentul reclamantei referitor la modul favorabil de soluţionare de către pârât a altor cereri de plată depuse de societate, întrucât obiectul învestirii instanţei în prezenta cauză îl reprezintă verificarea legalităţii Deciziei nr. 2999/15.12.2016, prin raportare la cererea de plată şi înscrisurile din dosarul de daună, neputând fi făcute aprecieri cu privire la practica administrativă a autorităţii cu privire la alte cereri de plată, pentru care au fost emise decizii ce nu fac obiectul cauzei. Înalta Curte mai reţine că acest argument a fost invocat de către reclamantă fără a se depune vreun înscris doveditor, respectiv vreuna din deciziile favorabile de care se face vorbire.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3993 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 9 septembrie 2020.