Judicial recognition of sectorial salary differentials for equal public service functions under the pay equity principle in Emergency Ordinance No. 83/2014.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 05.04.2019, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Mehedinţi, anularea Ordinului Ministrului Justiţiei nr. 85/C/04.01.2019 şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru perioada de după 09.04.2015 care să prevadă reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu 01.12.2015 şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 533 din 4 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova în privinţa capătului de cerere având ca obiect plata diferenţelor salariale solicitate, astfel cum au fost invocate prin întâmpinare.

A respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu această pârâtă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasivă.

A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Mehedinţi.

A anulat parţial Ordinul nr. 85/C/04.01.2019 emis de pârâtul Ministerul Justiţiei, în partea ce priveşte elementele componente ale venitului total brut al reclamanţilor ce nu corespund nivelului maxim recunoscut de lege.

A obligat pârâtul să emită pentru reclamanţi ordinul de încadrare salarială în vederea recalculării îndemnizaţiei cu aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015, începând cu data de 09.04.2015 la zi, în raport de valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, ulterior majorată cu 10%, conform Legii nr. 293/2015.

A obligat pârâtul Tribunalul Mehedinţi la plata către reclamanţi a drepturilor salariale rezultate din emiterea de către pârâtul Ministerul Justiţiei a ordinului de încadrare salarială conform hotărârii instanţei şi venitul efectiv plătit, începând cu 09.04.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate, respingerea cererii de anulare a Ordinului nr. 85/C/04.01.2019 şi înlăturarea obligaţiei sale de a emite noi ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON, ulterior majorată cu 10%.

A precizat recurentul că a emis Ordinul nr. 4988/C/2019 din 29.11.2019 prin care, în temeiul art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 şi ale art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, ţinând seama de hotărâri judecătoreşti definitive, a fost acordată valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Astfel, având în vedere că a emis ordinul ale cărui prevederi vor fi aduse la îndeplinire de curţile de apel şi de tribunale, se impune respingerea acţiunii, ca rămasă fără obiect pentru perioada ulterioară acestui ordin, 30.11.2019, şi în continuare.

A apreciat recurentul că instanţa de fond în mod eronat a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în raport cu art. 2500 şi art. 2517 C. civ. acţiunea, formulată la 05.04.2019, fiind prescrisă pentru perioada anterioară datei de 05.04.2016.

Pe fondul cererii, a susţinut recurentul că, fără temei legal, instanţa a admis acţiunea reclamanţilor şi a obligat Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 15.04.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,16 RON şi ulterior majorată cu 10% prin luarea în considerare a unei hotărâri civile, sentinţa nr. 829 din 12 iulie 2018 a Tribunalului Mureş din Dosarul nr. x/2018, definitivă prin neapelare.

O.G. nr. 13/2008 invocată ca temei de drept a prevăzut creşteri diferite ale valorii de referinţă sectorială, după cum era vorba de personal salarizat în baza O.U.G. nr. 27/2006 sau de personal salarizat conform O.G. nr. 8/2007.

Astfel, creşterea valorii de referinţă sectorială de 8,5% solicitată de reclamanţi a fost prevăzută prin O.G. nr. 13/2008 doar pentru categoria personalului auxiliar, care a obţinut hotărârea judecătorească favorabilă invocată în acţiune, reclamanţii fiind judecători.

În ceea ce priveşte Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, este contrară opiniei reclamanţilor şi reţine nivelul maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz.

Ţinând seama de Ordinul nr. 75/15.03.2018 emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Ministerul Justiţiei a emis Ordinul nr. 2066/C/2018, care prevede valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON pentru 09.04.2015-30.11.2015, de 463,5 RON pentru 01.12.2015-31.12.2017.

În realitate, reclamanţii solicită aplicarea unor creşteri salariale prevăzute pentru alte categorii profesionale, respectiv procentele acordate de O.G. nr. 13/2008 pentru grefieri, pretenţiile reclamanţilor neavând temei.

4. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Intimaţii-reclamanţi, judecători în cadrul Judecătoriei Strehaia, au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune având ca obiect, în esenţă, obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei la emiterea unor ordine de încadrare salarială, cu stabilirea unui cuantum al salariului de bază şi al sporurilor la nivelul maxim acordat personalului cu funcţii similare, conform art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 71/2015.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei, invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei în faţa instanţei de fond şi reiterată prin cererea de recurs, Înalta Curte nu poate primi criticile formulate de recurentul-pârât.

În mod corect prima instanţă a reţinut că actul administrativ atacat, Ordinul nr. 85/C/04.01.2019, acoperă o perioadă mai lungă decât cea a ultimilor 3 ani anteriori datei emiterii sale, iar pârâtul a recunoscut dreptul a cărui acţiune s-ar fi prescris, astfel că, potrivit art. 2537 C. civ., prescripţia a fost întreruptă.

Referitor la lipsa de obiect a acţiunii pentru data anterioară datei de 05.04.2016, în raport cu emiterea Ordinului nr. 4988/C/29.11.2019, apreciază instanţa de control judiciar că, în ceea ce priveşte plata drepturilor, la art. 3 lit. b) din ordin, se menţionează faptul că aceasta se va realiza pentru intervalul 01.12.2016-30.11.2019 după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiţiei.

Pe de altă parte, acest ordin a fost emis în cursul judecăţii, astfel că obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond. De fapt, emiterea acestui ordin, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din sentinţă referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

În ceea ce priveşte criticile recurentului-pârât vizând fondul acţiunii, acestea, în esenţă, vizează aspectul că intimaţii-reclamanţi nu puteau solicita creşterea valorii de referinţă sectorială pentru că hotărârea judecătorească invocată ar privi o altă categorie de personal.

Constată Înalta Curte că prima instanţă şi-a fundamentat soluţia de admitere a acţiunii pe dispoziţiile Legii nr. 71/2015 de aprobare a O.U.G. nr. 83/2014, care reglementează situaţia salarizării personalului bugetar ce beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cel stabilit la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie. Curtea a avut în vedere prevederile art. 1 alin. (51) din Lege, care statuează că personalul aflat în situaţia menţionată va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prevederile din legile de salarizare anuale a personalului bugetar reglementează dreptul beneficiarilor de a fi salarizaţi la nivelul salariului maxim acordat pentru activitate desfăşurată în aceleaşi condiţii, or, în condiţiile în care reclamanţii au făcut dovada că personalul din cadrul familiei ocupaţionale de funcţii bugetare "Justiţie" a beneficiat de hotărâri judecătoreşti prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mare, de 484,18 RON, faţă de 463,5 RON, raportat la care sunt calculate drepturile acestora în prezent, aceste reţineri sunt fondate.

Într-adevăr, dispoziţiile O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 71/2015, menţionează expres acest principiu, în art. 1 alin. (51), dar şi art. 5 alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013, privind salarizarea pe anul 2014, face referire la nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare. Această sintagmă este definită în art. 5 alin. (11) din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015, potrivit căruia, prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

Este de observat că legiuitorul a avut în vedere, la adoptarea Legii nr. 71/2015, că au existat situaţii de aplicare neuniformă a legii de salarizare şi interpretări eronate şi că aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 cu modificările aduse prin Legea nr. 71/2015 se impun pentru eliminarea diferenţele salariale între persoane care ocupă aceleaşi funcţii, în aceleaşi condiţii de studii şi vechime.

Instanţa de contencios constituţional a statuat, în Decizia nr. 794/2016, că "hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală. În procesul de aplicare a legii, scopul interpretării unei norme juridice constă în a stabili care este sfera situaţiilor de fapt concrete, la care norma juridică respectivă se referă, şi în a se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme, interpretarea fiind necesară pentru a clarifica şi a limpezi sensul exact al normei, şi pentru a defini, cu toată precizia, voinţa legiuitorului. Or, Curtea constată că hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% şi respectiv 11% acordate magistraţilor şi personalului asimilat, au aplicabilitate generală şi se deosebesc de ipotezele în care, tot prin hotărâre judecătorească, ar fi fost recunoscute anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare, fără aplicabilitate generală."

Curtea Constituţională a concluzionat că "întrucât hotărârile judecătoreşti invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate se referă la majorarea indemnizaţiilor de încadrare, vizând, de fapt, şi întreaga Familie ocupaţională a "Justiţiei", aceste majorări salariale trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare corespunzător fiecărei funcţii, grad, treaptă, gradaţie, vechime în muncă şi în specialitate."

Se impune, de asemenea, a se reţine că prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept, admiţându-se sesizarea Curţii de Apel Bucureşti, s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membrii ai personalului auxiliar indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare.

Prin urmare, elementul de calcul al indemnizaţiei de bază, valoarea de referinţă sectorială, este unic la nivel naţional pentru familia ocupaţională Justiţie, fiind necesară egalizarea drepturilor salariale prin luarea în considerare a aceloraşi componente ale indemnizaţiei.

Judecătorul fondului are dreptul dar şi obligaţia de a interpreta textul normativ atât în litera sa, cât şi în spiritul său, urmărind ca aplicarea efectivă a legii să fie în concordanţă cu intenţia legiuitorului, astfel cum rezultă aceasta atât din textul supus analizei, cât şi din celelalte prevederi ale actului normativ, dar şi din expunerea de motive ori din celelalte acte normative incidente în domeniul vizat.

Către această dezlegare conduc şi principiile reglementate de art. 3 din aceeaşi Lege-cadru nr. 284/2010, cu modificările şi completările ulterioare, în special cel definit la lit. c):

"echitate şi coerenţă, prin crearea de oportunităţi egale şi remuneraţie egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor şi normelor unitare privind stabilirea şi acordarea salariului şi a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetari.".

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 533 din 4 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2021.