Validity of insurance premium payment via compensation order and application of the insureds' guarantee fund cap per claim

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea primei instanţe

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 09.02.2018, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 12074/20.12.2017 emise de pârât şi, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 838,20 RON, iar, în subsidiar, obligarea pârâtului să soluţioneze pe fond cererea de plată înregistrată sub nr. x/28.06.2016, cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 4372 din 29 octombrie 2018, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

2. Cererile de recurs

Împotriva acestei sentinţe au formulat recurs atât reclamanta A. S.A., cât şi pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

2.1. Recurenta-reclamantă A. S.A. şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a hotărârii recurate şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată.

A susţinut recurenta că în mod greşit prima instanţă, pe baza evidenţelor comunicate de lichidator, fără a verifica veridicitatea informaţiilor şi fără a verifica documentele care au stat la baza întocmirii acestor evidenţe, a reţinut că nu a fost achitat rata nr. 47 şi că s-ar fi împlinit termenul de păsuire iar contractul de asigurare era suspendat.

Rata nr. 47 era scadentă la data de 15.08.2015, iar, conform art. IX 28-29 din condiţiile de asigurare, prima de asigurare trebuie plătită până la data de 15 a lunii următoare date scadente. Suma reprezentând rata nr. 47 a fost achitată cu respectarea termenului pervăzut la art. IX 28-29 din condiţiile de asigurare, iar evenimentul s-a produs la data de 14.09.2015, dată la care contractul de asigurare era valabil.

Referitor la compensare, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind, astfel, calitate de document justificativ. Deci, orice document justificativ înfăţişat de un profesionist se prezumă a fi document înregistrat în contabilitate.

Rezultă că ordinul de plată, bordeorul datorii stinse prin justificarea prin ordinul de compensare, factura, operaţiune de compensare-ordin, procesul-verbal de compensare reprezintă înscrisuri înregistrate în contabilitate şi fac dovada operaţiunii de compensare a sumelor de bani ale celor două părţi ale contractului de asigurare.

Conform art. 277 alin. (3) C. proc. civ., înscrisul sub semnătură privată întocmit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi este prezumat a fi fost făcut la data consemnată în cuprinsul său.

Astfel, decizia contestată a fost emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu încălcarea prevederilor Legii nr. 213/2015, fiind nelegală şi vătămându-i dreptul de a-i fi analizată cererea de plată pe fond.

2.2. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs împotriva considerentelor din motivarea sentinţei recurate, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea considerentelor privind aplicarea plafonului de garantare de 450.000 de RON şi, rejudecând, respingerea contestaţiei formulate de reclamantă ca neîntemeiată raportat la prevederile art. 4 alin. (1) lit. e) coroborat cu art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 şi, în consecinţă, menţinerea în totalitate a deciziei ca fiind legală şi temeinică sub toate aspectele privind motivele de respingere a cererii de plată nr. x/20.12.2017, cu cheltuieli de judecată.

După ce a prezentat cele susţinute în faţa instanţei de fond, referitor la noţiunile de creditor de asigurări şi creanţă de asigurare prevăzute în Legea nr. 213/2015, a susţinut recurentul că prima instanţă a interpretat greşit dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Astfel, interpretarea instanţei dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în sensul că plafonul de 450.000 RON se aplică pentru fiecare contract de asigurare în baza căruia s-au născut creanţe împotriva B., adaugă la lege.

A susţinut recurentul, în esenţă, că interpretarea instanţei conduce la concluzia că, în speţă, asigurătorul este înlocuit în contractul de asigurare de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ipoteză care este exclusă şi care este contrară scopului înfiinţării acestuia.

Niciun text de lege nu prevede transmisiunea obligaţiilor B. sau a oricărui asigurător în faliment către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Astfel, hotărârea primei instanţe cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind dată cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale speciale care reglementează plafonul de garantare, impunându-se înlăturarea considerentelor.

Calitatea de creditor de asigurare a A. nu este determinată în raport de fiecare contract de asigurare încheiat cu asigurătorul în faliment.

Prin cesiunea contractului nu se transferă un drept, cum se întâmplă într-o cesiune de creanţă, ci o poziţie contractuală, un ansamblu de drepturi şi obligaţii ce aparţin unei părţi în contract. Cesionând contractul, cedentul realizează concomitent o cesiune de creanţă şi o cesiune de obligaţii.

Contractul de asigurare se încheie de către asigurat având în vedere profesionalismul şi credibilitatea asigurătorului. Pentru a nu-i fi afectate interesele, legea a impus asigurătorului ca cesiunea contractului de asigurare să poată fi realizată numai cu acordul scris al asiguratului.

Astfel, premisa de la care pleacă judecătorul fondului este fundamental greşită, în condiţiile în care considerentele privesc alte raporturi juridice şi alte temeiuri de drept.

3. Apărările formulate în cauză

3.1. Recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, apreciind că nu s-a indicat nicio normă de drept material care să fi fost încălcată sau greşit aplicată de prima instanţă.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului recurentei-reclamante, ca nefondat.

3.2. Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de pârât, ca nefondat, şi menţinerea considerentelor hotărârii instanţei referitoare la plafonul de 450.000 de RON.

4. Decizia instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursurile sunt nefondate.

4.1. Referitor la recursul recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, în perioada de referinţă, era în vigoare H.G. nr. 685/1999 pentru aprobarea Normelor metodologice privind monitorizarea datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, în vederea diminuării blocajului financiar şi a pierderilor din economie, şi a Regulamentului de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice

Astfel, potrivit art. 1 şi art. 2 al Normei metodologice menţionate, Institutul de Management şi Informatică din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului va gestiona unitar toate informaţiile primite de la contribuabili, persoane juridice, iar contribuabilii, persoane juridice, sunt obligaţi să se conecteze prin internet sau să folosească suportul magnetic (dischete) pentru a transmite în baza de date a Institutului de Management şi Informatică datele privind plăţile restante mai vechi de 30 de zile, cu o valoare mai mare de 100 milioane RON (10.000 RON noi).

De asemenea, Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice, aprobat prin H.G. nr. 685/1999, defineşte, la art. 2, noţiunile relevante în procedura de compensare, respectiv:

"1. Compensare fără numerar - stingerea obligaţiilor de plată reciproce între două sau mai multe persoane juridice, până la concurenţa obligaţiei celei mai mici, prin ordine de compensare.

2. Compensare de mică valoare - anularea obligaţiilor de plată reciproce sub 100 milioane RON.

3. Compensare succesivă închisă - modalitatea de stingere a obligaţiilor din operaţiuni economice care privesc perioada trecută şi care sting datoriile existente la un moment dat între părţi.

4. Compensare succesivă deschisă - modalitatea de stingere a obligaţiilor din operaţiuni economice între două sau mai multe persoane juridice pentru datorii certe existente, înregistrate în contabilitate, cu excepţia celor pentru care s-au introdus acţiuni la instanţele judecătoreşti.

5. Persoane juridice - agenţii economici organizaţi sub formă de societăţi comerciale, companii/societăţi naţionale, regii autonome, instituţii publice, unităţi ale administraţiei publice centrale şi locale şi alţi contribuabili, persoane juridice.

6. Persoană juridică iniţiatoare - persoana juridică care solicită stingerea obligaţiilor reciproce prin intermediul unui act de compensare.

7. Persoană juridică destinatară - persoana juridică care acceptă compensarea unei creanţe prin datoria sa către iniţiator. Compensarea poate avea loc la nivelul cel mai mic al datoriilor şi creanţelor reciproce.

8. Serviciu de compensare - agentul de intermediere care primeşte, analizează şi negociază periodic, în prezenţa reprezentanţilor persoanelor juridice, compensarea obligaţiilor reciproce prin emiterea ordinelor de compensare.

9. Instrument de plată - ordinul de compensare emis de serviciul de compensare în baza procesului-verbal de compensare prin care clientul şi furnizorul îşi lichidează datoriile de valoare egală. Documentul este prezentat în anexa nr. 2.1.

10. Inspector de compensare - persoana care reprezintă persoana juridică ce solicită serviciului de compensare să îi presteze activităţi în vederea compensării.

Inspectorul de compensare este desemnat, pentru fiecare şedinţă, printr-o împuternicire acordată de persoanele care reprezintă persoana juridică. La fiecare şedinţă de compensare documentul de împuternicire se prezintă la serviciul de organizare a şedinţei de compensare. Documentul este prezentat în anexa nr. 2.2. Fiecare persoană juridică este responsabilă de editarea şi gestionarea formularelor respective, acestea având caracter de regim special.

11. Agent de compensare - persoana care reprezintă serviciul de compensare în şedinţele de compensare, Agentul de compensare conduce şedinţa de compensare pentru circuitele pentru care a fost desemnat de conducătorul serviciului de compensare.

12. Ziua de compensare - ziua lucrătoare în care se desfăşoară şedinţa de compensare.".

Art. 8 din acelaşi regulament reglementează evidenţa operaţiunilor de compensare, respectiv

"În cadrul Serviciului de compensare se deschide

Registrul de evidenţă a operaţiunilor de compensări prezentat în modelul din anexa nr. 2.4 în care se înscriu, în ordine cronologică:

- data efectuării compensării;

- procesele-verbale de şedinţă în care sunt înscrise persoanele juridice intrate în compensare şi suma compensată, pe fiecare relaţie;

- evidenţa ordinelor de compensare, cu numărul şi valoarea lor, eliberate fiecărei persoane juridice."

Deci, pentru a opera, compensarea ar fi trebuit să fie adusă spre analiză Serviciului de compensare din cadrul Institutului de Management şi Informatică din cadrul Ministerului Industriei şi Comerţului, care, în prezenţa reprezentanţilor persoanelor juridice implicate, negociază şi analizează compensarea obligaţiilor reciproce prin emiterea ordinelor de compensare.

Or, în cauză, persoana juridică destinatară (asigurătorul) nu a fost înştiinţat despre această operaţiune, compensarea convenţională presupunând acordul părţilor implicate, iar organismul de specialitate nu a fost sesizat de către recurentă.

Înscrisurile de care se prevalează recurenta-reclamantă, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea de recurs, nu fac dovada urmării procedurii compensării conform metodologiei în vigoare în perioada respectivă.

Trecând peste aceste aspecte, ordinul de plată anexat acţiunii, care atestă suma achitată în urma aşa-zisei compensări efectuate de recurentă, a fost emis la data de 21.09.2015, astfel că nici din această perspectivă nu s-a făcut dovada faptului că rata nr. 47 era achitată la momentul scadenţei, 15.08.2015, şi nici înăuntrul termenului de păsuire, conform art. IX 28-32 din contractul de asigurare.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă legalitatea deciziei emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

4.2. În ceea ce priveşte recursul pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care a solicitat casarea considerentelor primei instanţe (referitoare, în esenţă, la faptul că plafonul de garantare prevăzut de dispoziţiile art. 4 lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu poate face abstracţie de definirea creditorului, prin raportare la un singur contract de asigurare, astfel că plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul aflat în faliment), Înalta Curte nu poate primi criticile acestuia.

Din această perspectivă este relevantă Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ca urmare a sesizării Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 30 octombrie 2019 dată în Dosarul nr. x/2017, asupra următoarelor chestiuni de drept:

- dacă prin creditor de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor (Legea nr. 213/2015), se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 503/2004) pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului Casco, pentru fiecare creanţă în parte.

- dacă prin creditor de asigurare în sensul definit de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 se înţelege şi societatea de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco, împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, sau, dimpotrivă, constituie unic creditor de asigurare în aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. h) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, pentru toate creanţele sale neonorate de societatea de asigurare aflată în faliment;

- dacă prin creanţa de asigurare, în sensul definit de art. 4 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 213/2015, se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment;

- dacă plafonul de 450.000 RON stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se aplică pe creditor de asigurare, indiferent de numărul creanţelor, sau pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asigurătorului Casco, pentru fiecare creanţă în parte.

Prin Decizia nr. 29/02.03.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, admiţând sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/2017, a stabilit că,

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco, pentru fiecare creanţă în parte".

Aşadar, potrivit Deciziei nr. 29/02.03.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 509 din 15 iunie 2020, obligatorie pentru instanţele de judecată în temeiul art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă Casco împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

De asemenea, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment, iar plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se execută dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiilor către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului Casco pentru fiecare creanţă în parte.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, interpretarea şi aplicarea de către judecătorul fondului a normelor de drept material, cu referire la art. 4 alin. (1) lit. e) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, fiind corectă.

De asemenea, în atare situaţie nu se mai impune dezvoltarea argumentelor şi considerentelor instanţei de recurs asupra problemelor de drept care formează obiectul criticilor formulate de recurentul-pârât, toate acestea fiind dezlegate prin Decizia nr. 29/02.03.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ambele recursuri, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de A. S.A. şi de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4372 din 29 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2021.