Status of compensation fund as insured creditor and origin of subrogated claim in insolvent insurer claims under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată, la data de 27.12.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal din 05.12.2017, reclamantul Biroul Asiguratorilor de Autovehicule din România a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 11468/23.11.2017 şi obligarea pârâtului la plata despăgubirii solicitate prin cererea nr. x/25.05.2016.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa nr. 4740 din 19 noiembrie 2018, a admis excepţia prematurităţii capătului 2 de cerere privind obligarea pârâtului la efectuarea plăţii sumei pretinse.

A admis în parte acţiunea reclamantului şi a anulat decizia atacată.

A respins capătul 2 de cerere, privind obligarea pârâtului la efectuarea plăţii sumei pretinse, ca fiind prematur formulat.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, în condiţiile art. 483 C. proc. civ., pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a sentinţei atacate şi, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a contestaţiei formulate de intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România.

După ce a prezentat situaţia de fapt, recurentul-pârât a arătat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Norma din 2008 privind Fondul de protecţie a victimelor străzii pusă în aplicare de Ordinul nr. 1/2008 al CSA, Fondul de protecţie a victimelor străzii este constituit de asigurătorii care au dreptul, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, să practice pe teritoriul României asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, prevăzută în clasa 10 de la lit. B) - Asigurări generale din anexa nr. 1 la Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, cu modificările şi completările ulterioare, cu excepţia răspunderii civile a transportatorului (asigurare RCA), indiferent de forma de organizare şi de statul în care s-au constituit. Alin. (2) stabileşte că Fondul s-a constituit în baza prevederilor art. 251 din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în conformitate cu dispoziţiile legale referitoare la asociaţii şi fundaţii, desfăşurându-şi activitatea în baza propriului statut şi a prezentelor norme.

Art. 2 din aceeaşi Normă din 2008 privind Fondul de protecţie a victimelor străzii prevede că, potrivit art. 251 alin. (10) din Legea nr. 32/2000, cu modificările şi completările ulterioare, Fondul are următoarele atribuţii:

- de organism de plată a despăgubirilor, în înţelesul art. 1 alin. (4) din Directiva 84/5/CEE;

- de centru de informare, în înţelesul art. 5 din Directiva 2000/26/CE;

- de organism de compensare, în înţelesul art. 6 din Directiva 2000/26/CE.

Potrivit art. 3 alin. (4) din Norma din 2008, Fondul intervine ca garant pentru respectarea obligaţiei de despăgubire fără însă a putea opune persoanelor păgubite beneficiul de discuţiune în raport cu persoanele vinovate de producerea accidentului. Totuşi, Fondul va notifica persoanelor obligate la despăgubire faptul că a fost avizat pentru soluţionarea cazului de daună şi, în măsura în care acestea au despăgubit efectiv persoanele păgubite pentru prejudiciile suferite înainte de finalizarea procedurii de soluţionare a dosarului, Fondul îşi va înceta intervenţia.

Prin art. 2 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 se stabileşte că "Fondul, ca schemă de garantare în domeniul asigurărilor, are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător", iar art. 4 din acelaşi act normativ defineşte atât creanţa de asigurare cât şi creditorul de asigurare care poate solicita plata din disponibilităţile FGA.

În cazul dedus judecăţii creanţa de asigurare o deţine A., rezident în Belgia, care este şi creditorul de asigurare. Subrogatul în drepturile şi obligaţiile acestuia este Organismul de Compensare din Belgia, care, la rândul lui, nu este creditor de asigurare astfel cum este definit de Legea nr. 213/2015 [art. 4 alin. (1), lit. b), punctele (i-iii)], iar intimatul-reclamant FPVS (BAAR) a rambursat Organismului de Compensare din Belgia indemnizaţia acordată de acesta din urmă.

A., având rezidenţa în Belgia, a fost despăgubită de Organismul de compensare din Belgia, acest organism având o obligaţie legală în acest sens, iar Organismul de Compensare din Belgia a solicitat rambursarea de la FPVS (BAAR) în calitate de Organism de Compensare în baza disp. art. 20 alin. (1), lit. a) din Ordinul 1/2008 al CSA şi nu în calitate de asigurător, reasigurator sau fond de "garantare".

Capitolul IV din Ordinul 1/2008 al CSA stabileşte atribuţiile Fondului în calitate de organism de compensare şi Secţiunea reglementează intervenţia Fondului în calitate de organism de compensare în cazul în care vehiculul vinovat de producerea accidentului era asigurat RCA şi nu în calitate de organism de garantare, asigurător sau reasigurator.

Art. 27 alin. (2) din Ordinul 1/2008 dispune că, "După rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite."

FPVS a dobândit un drept de regres însă acesta şi-1 exercită în nume propriu numai împotriva asigurătorului falit nicidecum împotriva FGA.

A mai arătat recurentul-pârât că, potrivit art. 1593 alin. (1) din C. civ., "Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decât acesta", iar, potrivit art. 2210 alin. (1) C. civ., "în limitele indemnizaţiei plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepţia asigurărilor de persoane".

Aşadar, pentru a îndeplini condiţiile prevăzute de lege şi a-şi putea recupera sumele solicitate din disponibilităţile pârâtului, este absolut necesar ca suma solicitată să provină dintr-un contract de asigurare, condiţie neîndeplinită în cauză, cererea de plată fiind formulată de FPVS care a rambursat indemnizaţia de asigurare către organismul similar din Belgia acesta subrogându-se în drepturile şi obligaţiile persoanei nevinovate de producerea evenimentului în urma plăţii efectuate, dar care la rândul lui nu s-a subrogat şi în calitatea de creditor de asigurare.

Singura operaţiune juridică care transferă atât creanţa de asigurare cât şi calitatea de creditor de asigurare este cesiunea de creanţă.

Prin efectul legii, asigurătorul declarat în faliment nu a cesionat obligaţiile către FGA nici măcar cele ale creditorilor de asigurare, după cum nici FGA nu a preluat datoriile asigurătorului în falment, nici măcar pe cele ale creditorilor de asigurare.

Faptul că prin plata indemnizaţiei Organismul de Compensare din Belgia se subrogă de drept în drepturile asiguratului sau beneficiarului asigurării nu face ca acestora din urmă să le înceteze obligaţiile ce izvorăsc din lege şi din contract.

Prin decizia contestată, a fost respinsă cererea reclamantului dat fiind faptul că acesta nu deţine o creanţă de asigurare şi nu dobândeşte, astfel, calitatea de creditor de asigurare.

Fondul de Garantare a Asiguraţilor este în drept să achite despăgubiri în baza unei poliţe de asigurare, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a unui asigurător - în speţa, hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A. şi numai în condiţiile şi cu respectarea prevederilor exprese ale Legii nr. 213/2015 si ale Normei ASF nr. 16/2015.

Despăgubirea reprezintă practic echivalentul bănesc (compensaţie echitabilă) acordată unei persoane atunci când repararea prejudiciului nu este posibilă în natură.

Pentru restituirea sumei achitate în calitate de Organism de compensare, reclamantul nu are decât posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului falit.

Din analiza înscrisurilor aferente dosarului de daună rezultă că cererea de plată este formulată de către FPVS în calitate de Organism de Compensare şi nu de către creditorul de asigurare, respectiv A., rezident în Belgia. Aceasta a fost despăgubit de Organismul de compensare din Belgia, iar FPVS(BAAR) nu deţine creanţă de asigurare, care să rezulte dintr-un contract de asigurare.

Fondul garantează plata despăgubirilor cuvenite ca urmare a existenţei valabile a unui contract de asigurare, facultative şi/sau obligatorii, conform scopului prevăzut de Legea nr. 213/2015, şi nu din alte raporturi juridice, care reprezintă/pot reprezenta creanţe chirografare şi nu de asigurări.

Mai mult decât atât, însăşi creanţele deţinute de Fond au fost catalogate drept creanţe de asigurări de către legiuitor, printr-o dispoziţie expresă, respectiv art. 267 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, fiind practic asimilate creanţelor de asigurare definite expres şi limitativ ca fiind doar cele izvorâte dintr-un contract de asigurare.

Se poate observa că aceste definiţii şi stabilirea atât a creanţei de asigurare cât şi a calităţii de creditor de asigurare nu pot fi aplicate în litigiile de drept comun între asiguraţi/beneficiarii asigurărilor şi asigurători sau FPVS (BAAR) ci, numai în raporturile cu Fondul, legiuitorul dorind să facă o distincţie clară între creanţele pe care Fondul le achită potenţialilor creditori de asigurare şi celelalte creanţe ale asigurătorului falit, Fondul achitând numai creanţe de asigurare.

Nu toate creanţele asigurătorului în faliment sunt creanţe de asigurări, ci numai cele expres reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, celelate creanţe urmând a fi obţinute de către creditorii societăţii de asigurare în cadrul procedurii falimentului, prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală. Dovada că legiuitorul a înţeles să reglementeze o categorie extrem de restrictivă a creditorilor de asigurări, Fondul fiind înfiinţată ca instituţie de drept public ca ultim resort de a obţine despăgubiri, rezultă şi din dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora creditorii de asigurări pot urma, la alegere, fie procedura prevăzută de legea specială, fie procedura falimentului, aceasta din urmă fiind calea de urmat şi pentru creditorii de asigurări ale căror creanţe depăşesc plafonul de 450.000 RON prevăzut de art. 15 din Legea nr. 213/2015.

A concluzionat recurentul că Decizia nr. 11468/23.11.2017 este legală şi temeinică, respingerea la plată a sumei solicitate fiind în concordanţă cu aceste dispoziţii legale.

3. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-reclamant Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraţilor ca nefondat, apreciind, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este legală, fiind pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept material.

4. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte, analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a cadrului normativ aplicabil şi a probatoriului administrat în cauză, apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

4.1. Reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, succesor al Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, a supus controlului de legalitate al instanţei de fond Decizia nr. 11468/23.11.2017 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraţilor prin care i-a fost respinsă cererea de plată cu privire la suma de 672,50 euro, reţinându-se că nu are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 şi că nu are o creanţă care să rezulte dintr-un contract de asigurare, astfel cum se prevede în art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului şi a dispus anularea deciziei atacate, reţinând că reclamantul BAAR, după achitarea despăgubirilor cuvenite persoanei prejudiciate, s-a subrogat în drepturile acesteia şi a dobândit calitatea de creditor de asigurare şi dreptul de a fi despăgubit de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

Instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, cu interpretarea şi aplicarea corectă a normelor de drept materila aplicabile, criticile recurentului-pârât fiind, în consecinţă, nefondate.

Recurentul-pârât, în conservarea poziţiei sale procesuale exprimate în faţa instanţei de fond, insistă în argumentul că reclamantul nu este un creditor de asigurare, ci un organism de compensare, iar creanţa pretinsă nu rezultă dintr-un contract de asigurare, condiţii care, odată ce ar fi îndeplinite, ar justifica, în opinia sa, aprobarea cererii de plată.

4.2. În privinţa naturii dreptului de creanţă pretins este de menţionat că Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, al cărui succesor în drepturi este reclamantul, a plătit suma de 672,50 euro în calitate de organism de compensare din România către organismul de compensare din Belgia, întrucât acesta din urmă a despăgubit o persoană rezidentă în Belgia şi al cărei autoturism a fost avariat într-un accident rutier produs în România din culpa conducătorului unui autoturism asigurat RCA de societatea B. S.A., care ulterior a intrat în procedura falimentului.

Legiutorul primar a definit creanţa de asigurare prin art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Prin urmare, creanţa pretinsă de reclamant reprezintă contravaloarea daunelor plătite de un organism de compensare dintr-un stat membru, suferite în urma unui accident cauzat de un posesor al unui contract de asigurare RCA valabil încheiat la o societate de asigurare intrată în faliment la momentul încercării de executare a poliţei, pentru care Fondul de Garantare a Asiguraţilor garantează potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 plata de despăgubiri rezultate din executare contractului încheiat.

În consecinţă, în mod just a apreciat instanţa de fond că despăgubirea pretinsă de reclamant reprezintă o creanţă izvorâtă dintr-un contract de asigurare.

4.3. În privinţa calităţii de creditor de asigurare a reclamantului relevante în acest sens sunt dispoziţiile art. 27 alin. (2) din Ordinul CSA nr. 1/2008 potrivit cărora "după rambursare, Fondul se subrogă în drepturile persoanei prejudiciate împotriva persoanei/persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului şi/sau ale societăţii de asigurare, în limita sumelor plătite".

Prin executarea operaţiunii de compensare la cererea unei alte instituţii de profil unionale, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii devine, prin efectul subrogaţiei, o persoană îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) (iii) din Legea nr. 213/2015, îndeplinind astfel condiţia unui creditor de asigurare.

Subrogaţia personală alături de cesiunea de creanţă reprezintă un mijloc de transmitere a dreptului de creanţă, întâlnită în materia obligaţiilor. Subrogaţia constă în înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic obligaţional cu o terţă persoană care plăteşte datoria creditorului şi care astfel devine noul creditor al debitorului. Persoana care plăteşte datoria altuia (solvensul) îşi rezervă dreptul de a fi plătit de debitor, exceptând cazul când a dorit să-l gratifice.

În raportul juridic iniţial, Fondul de Garantare a Asiguraţilor era ţinut, în măsura legalei sale învestiri şi în virtutea obligaţiei legale de garantare a plăţii despăgubirilor, la acoperirea daunei provocate unui terţ de un asigurat RCA la o societate de asigurare în faliment.

Împrejurarea că despăgubirile au fost achitate de unul sau mai multe organisme de compensare, în lanţ, nu a dus la stingerea obligaţiei primordiale şi nici la schimbarea naturii ei, ci numai la înlocuirea creditorului de asigurare iniţial de un alt creditor de asigurare, ultimul plătitor al creanţei, prin efectul operaţiunii juridice anterior descrise.

Prin urmare, Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, având ca succesor Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România, este un creditor de asigurare în sensul normelor legale menţionate în precedent, astfel că refuzul pârâtului de a satisface pretenţia reclamantului, în împrejurările date, este nejustificat, fiind sancţionată în mod just această conduită de către instanţa de fond.

4.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru toate considerentele expuse de fapt şi de drept expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 4740 din 19 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 ianuarie 2021.