Guaranty Fund liability cap applied per insurance claim under subrogation; administrative rejection annulled and remanded for re-examination

Şedinţa publică din data de 3 septembrie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 20.02.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a formulat contestaţie în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva deciziei nr. 3683/31.01.2017, prin care s-a respins cererea de plată nr. x/10.03.2016, depusă de subscrisa pentru dosarul de daună nr. x, persoană păgubită B., solicitând anularea deciziei nr. 3683/31.01.2017 şi, în consecinţă, obligarea pârâtei la: plata sumei solicitate prin cererea de plată, respectiv la plata sumei de 1.376,13 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei efectuate la autovehiculul cu nr. de înmatriculare x, achitate de A. pentru persoana păgubită B., Recuperarea & Salvarea creanţelor, la plata sumei de 167,89 RON reprezentând penalităţi de întârziere, de 0,1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data scadenţei până la data deschiderii procedurii falimentului împotriva C., respectiv 03.12.2015; la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2539 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate. A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2250 din 12 iunie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Printr-o primă critică de nelegalitate, reclamanta a susţinut că prima instanţă a aplicat în mod greşit, din punct de vedere temporal, legea care reglementează dreptul său de a fi despăgubită din disponibilităţile Fondului, cauzei pendinte fiindu-i aplicabile dispoziţiile Legii nr. 136/1995, iar nu cele ale Legii nr. 213/2015.

A susţinut recurenta-reclamantă că legea aplicabilă cauzei nu se stabileşte în raport de momentul recunoaşterii creanţei reclamantei şi nici în raport de data depunerii cererii de plată; de asemenea, nu au relevanţă nici data declanşării procedurii de faliment a C. S.A ("C."), nici data publicării deciziei ASF prin care s-a retras autorizaţia de funcţionare a C..

În opinia recurentei, raportul juridic de garantare, care este un raport accesoriu, s-a născut la acelaşi moment cu raportul principal, generat de contractul de asigurare şi este guvernat de Legea nr. 136/1995, legea în vigoare la data încheierii poliţei de asigurare RCA. Prin urmare, arată reclamanta, data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment a C. reprezintă doar momentul de la care Fondul poate face plăţi.

De asemenea, trebuie făcută distincţie între momentul naşterii dreptului de a solicita plata de la FGA, care coincide cu data publicării deciziei ASF de retragere a autorizaţiei de funcţionare a C. şi momentul naşterii protecţiei oferite de FGA, care este data încheierii contractului de asigurare.

A apreciat recurenta-reclamantă că legea de organizare şi funcţionare a FGA este aplicabilă prezentelor raporturi juridice doar din punct de vedere al procedurii, nu şi a dreptului substanţial. Legea nr. 213/2015 nu se aplică contractelor de asigurare încheiate anterior datei de 27.07.2015, pentru aceste contracte fiind aplicabilă Legea nr. 136/1995, potrivit principiului tempus regit actum, dar şi prevederilor art. 6 din Codul comercial. Legea nr. 136/1995 a fost în vigoare atât la data încheierii poliţei de asigurare, cât şi la data producerii evenimentului rutier (riscul asigurat).

Prin urmare, dreptul de a solicita despăgubiri de la FGA decurge dintr-o situaţie juridică anterioară apariţiei Legii nr. 213/2015, aplicându-i-se legea de la data încheierii contractului de asigurare, respectiv Legea nr. 136/195, care nu prevede niciun plafon maxim de despăgubire. Aplicarea art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 raporturilor juridice de garantare născute anterior adoptării actului normativ reprezintă o aplicare retroactivă a legii, contrară prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Printr-o altă critică de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea atacată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ.

În esenţă, reclamanta a susţinut nelegalitatea considerentelor prin care instanţa de fond a concluzionat în sensul că plafonul maxim al despăgubirilor de 450.000 RON se aplică pe întreg portofoliul de creanţe al asigurătorului CASCO, iar nu pe fiecare creanţă de asigurare în parte. A apreciat reclamanta că prima instanţă a interpretat în mod eronat efectele produse de instituţia subrogaţiei, prevăzute de art. art. 1593-1597 şi 2210 C. civ., întrucât A. nu poate fi privită ca un unic creditor de asigurare, ci acţionează din poziţia fiecărui asigurat în drepturile căruia s-a subrogat, reprezentând în relaţia cu Fondul tot atâţia creditori de asigurări care au fost despăgubiţi de reclamantă. Conform regulilor subrogaţiei, A. beneficiază de toate garanţiile şi accesoriile creanţelor creditorilor plătiţi.

Această situaţie este confirmată, în opinia recurentei, de împrejurarea că, în procedura administrativă, Fondul analizează fiecare cerere de plată în parte, raportat la fiecare dosar de daună şi la fiecare contract de asigurare. O altă interpretare ar conduce la aplicarea unui tratament discriminatoriu între persoanele care s-au adresat direct Fondului şi au fost despăgubite în limita a 450.000 RON fiecare şi reclamanta care s-a subrogat în drepturile mai multor asiguraţi, dar care nu beneficiază decât de despăgubiri în sumă globală de 450.000 RON.

Prin urmare, a concluzionat reclamanta, plafonul legal se impune a fi aplicat separat, prin raportare la fiecare drept născut în patrimoniul persoanelor despăgubite de către A., aceasta neputând fi considerată un singur creditor de asigurare, a cărui despăgubire este limitată la suma de 450.000 RON, indiferent câte creanţe de asigurări deţine. O altfel de aplicare a textului de lege ar afecta scopul pentru care a fost înfiinţat Fondul, respectiv acela de a garanta plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare încheiate de asigurătorul în insolvenţă.

În privinţa înscrierii A. la masa credală a asigurătorului falit C., a arătat recurenta că lichidatorul judiciar a efectuat propria evaluare a îndeplinirii condiţiilor de asigurare, pentru a fi atrasă răspunderea asigurătorului RCA, prin verificarea fiecărui dosar de daună, stabilind că drepturile şi obligaţiile A. sunt preluate de la persoanele păgubite în temeiul subrogării.

Sub un alt aspect, recurenta-reclamantă a susţinut că, prin neînlăturarea de la aplicare a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. x, au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, reclamanta fiind privată de proprietatea sa asupra dreptului de creanţă izvorât din subrogaţia legală. Totodată, prin aplicarea acestor prevederi legale, se creează o discriminare între asigurătorii CASCO şi ceilalţi creditori de asigurare, care deţin creanţe singulare, plafonarea despăgubirii fiind nejustificată şi neproporţională cu situaţia care a generat-o.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Fondul de garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivele de recurs referitoare la aplicarea Legii nr. 213/2015 în raportul juridic dedus judecăţii, intimatul-pârât a susţinut că dreptul recurentei la despăgubire este izvorât din contractul Casco încheiat cu asiguratul său şi nu din contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie RCA. Susţinerile recurentei-reclamante referitoare la naşterea dreptului de garantare la momentul încheierii poliţei RCA sunt contrare prevederilor art. 22 din Legea nr. 503/2004 şi art. 266 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care prevăd că acest drept se naşte la data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă. În acest sens, intimatul-pârât a făcut trimitere şi la considerentele Deciziilor nr. 578/2016 şi nr. 80/2017, pronunţate de Curtea Constituţională şi a concluzionat că cererea de plată a fost soluţionată în mod corect, cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 213/2015, în vigoare la data constatării stării de insolvenţă a asigurătorului C., la data deschiderii procedurii falimentului acestuia, precum şi la data depunerii cererii de plată.

A susţinut intimatul-pârât că raportul juridic dintre Fond şi recurenta-reclamantă este un raport de drept administrativ, iar nu de drept civil şi s-a născut la data depunerii cererii de plată. La data încheierii poliţei de asigurare RCA, raportul juridic de drept civil s-a născut între societăţile C. şi A., fără participarea Fondului.

Totodată, intimatul-pârât a expus argumente privitoare la efectele subrogaţiei legale a reclamantei în drepturile persoanelor despăgubite, arătând că aceasta are calitatea de unic creditor de asigurări, urmând a fi despăgubită în limita plafonului de 450.000 RON, iar pentru restul creanţei are posibilitatea de a se înscrie la masa credală a asigurătorului C.. De altfel, în tabelul preliminar al creanţelor debitoarei C., întocmit în procedura falimentului, recurenta-reclamantă este înscrisă cu creanţa de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii acestei sume de către FGA.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 2, art. 4, art. 15 alin. (2), art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ., intimatul-pârât a apreciat că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestor texte de lege, sens în care a reiterat argumentele expuse în faţa instanţei de fond, valorificate în cuprinsul sentinţei recurate, cu privire la aplicarea plafonului maxim de despăgubire per creditor de asigurare şi cu privire la scopul constituirii Fondului, subliniind că acesta nu preia funcţiile şi obligaţiile asigurătorului falit din contractul de asigurare, obligaţia legală de garantare ce incumbă Fondului nefiind aceeaşi cu obligaţia asigurătorului de despăgubire a asiguraţilor.

A susţinut intimatul-pârât că asigurătorul nu este înlocuit în contractul de asigurare de către FGA, întrucât aceasta ar contraveni scopului înfiinţării Fondului, prevăzut de art. 2 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, precum şi de art. 9 alin. (1) şi (2) din Norma ASF nr. 16/2015, care constă în protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător prin efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile FGA, potrivit condiţiilor şi plafonului stabilit de lege. Fondul acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor de produse şi servicii de asigurare, iar nu ca obligaţii proprii sau ca obligaţii ale asigurătorului în faliment.

Aşadar, FGA nu are calitatea de continuator/succesor al asigurătorului falit, ci reprezintă o persoană juridică de drept public, care desfăşoară operaţiuni administrative şi intră în raporturi de drept administrativ cu petenţii. Obligaţiile Fondului sunt obligaţii noi, proprii, iar nu obligaţii preluate de la asigurătorul falit.

Prin urmare, a arătat intimatul-pârât, calitatea de creditor de asigurare a A. nu poate fi reţinută în raport de fiecare contract de asigurare în parte încheiat cu asigurătorul în faliment, aceasta având calitatea de unic creditor de asigurare, care decurge din creanţa pe care o are împotriva C..

În ceea ce priveşte participarea reclamantei la procedura falimentului C., intimatul a apreciat că cele două proceduri speciale (administrativă şi de faliment) se derulează în strânsă interdependenţă, calitatea de creditor a A. neputând fi tratată diferit în cadrul fiecăreia din aceste proceduri. Poziţia reclamantei de unic creditor în cadrul procedurii falimentului, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe, impune concluzia că şi în cazul procedurii administrative aceasta deţine tot calitatea de unic creditor, chiar dacă deţine o pluralitate de creanţe de asigurări.

Această concluzie este întărită, în opinia pârâtului, de necontestarea de către reclamantă a modalităţii de înscriere în tabelul creanţelor, respectiv cu o creanţă scadentă în sumă de 450.000 RON, sub condiţia rezolutorie a plăţii de către FGA a acestei creanţe. Aşadar, în procedura falimentului, reclamanta nu a formulat niciun demers prin care să pună în discuţie interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, contestând doar înscrierea sub condiţie suspensivă a creanţei reprezentând sumele respinse la plată, nu şi cu privire la înscrierea creanţei de 450.000 RON, reprezentând plafonul maxim de despăgubire, sub condiţie rezolutorie.

A mai arătat intimatul că şi FGA s-a înscris la masa credală a asigurătorului C., iar reclamanta nu a formulat contestaţie faţă de înscrierea sa în tabel.

În ceea ce priveşte argumentele reclamantei referitoare la privarea sa de proprietatea asupra creanţei pretinse, intimatul-pârât a considerat a fi corecte considerentele sentinţei atacate. Creanţa pe care reclamanta susţine că o deţine împotriva FGA este una condiţională, naşterea ei depinzând de acceptarea cererii de plată, subsecvent constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 2 alin. (3) din Legea nr. x. Cum cererea de plată a fost respinsă, nu se poate susţine că aceasta are dreptul la un "bun".

Totodată, având în vedere reperele jurisprudenţiale ale CEDO, intimatul-pârât a apreciat că pretinsa ingerinţă în dreptul de proprietate, invocată de reclamantă, are o bază legală internă, plafonul maxim de 450.000 RON fiind prevăzut de lege şi are un scop legitim, o natură obiectivă şi un caracter proporţional, în raport de mecanismul de garantare a creanţelor de asigurări. În concluzie, intimatul-pârât a apreciat că plafonul de garantare reprezintă o limitare cu caracter raţional faţă de resursele limitate ale Fondului şi de scopul urmărit, asigurând echilibrul între cerinţele de interes general referitoare la protecţia pieţei asigurărilor şi protejarea creditorilor de asigurări ai asigurătorului în faliment.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare formulat, Înalta Curte constată că recursul declarat reclamanta A. S.A. este fondat, în următoarele limite şi pentru următoarele considerente:

Înalta Curte, examinând cererea de recurs, constată că motivele de nelegalitate expuse de reclamantă pot fi grupate şi rezumate după cum urmează:

- critici referitoare la aplicarea în timp a legii civile, reclamanta apreciind că prezenta speţă este supusă dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, iar nu Legii nr. 213/2015;

- critici vizând greşita aplicare a plafonului maxim al despăgubirilor, în sumă de 450.000 RON, pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare;

- critici vizând modalitatea de soluţionare a argumentelor privind încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei, protejat de art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO.

În ceea ce priveşte legea substanţială aplicabilă litigiului de faţă, argumentaţia recurentei-reclamante a fost construită, în esenţă, în jurul ideii că raportul juridic de garantare dedus judecăţii a luat naştere odată cu încheierea contractului de asigurare obligatorie RCA, sub imperiul Legii nr. 136/1995, fiind supus unei duble condiţii (producerea evenimentului asigurat şi falimentul asigurătorului C.) şi că data intrării în faliment a asigurătorului ori data depunerii cererii de plată nu prezintă relevanţă sub aspectul naşterii obligaţiei legale de garantare ce revine intimatului-pârât.

În prim rând, Înalta Curte constată că reclamanta şi-a întemeiat cererea de plată cu precădere pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b), 10, art. 12, art. 14 şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Aşadar, recurenta-reclamantă a înţeles să formuleze cererea de plată în condiţiile Legii nr. 213/2015, solicitând a-i fi acordate despăgubirile prevăzute de acest act normativ, conform procedurilor reglementate în lege. Deşi, în finalul cererii de plată, reclamanta a indicat că cererea de întemeiază şi pe Legea nr. 136/1995, aceasta nu a indicat, în concret, textele de lege din acest act normativ, pe care le apreciază a fi incidente, iar în cuprinsul cererii a citat şi s-a raportat exclusiv dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. b) şi art. 15 alin. (2) ale Legii nr. 213/2015, astfel încât Înalta Curte apreciază că invocarea prin cererea de plată a Legii nr. 136/1995 a fost făcută pur formal. Prin urmare, în mod corect intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a soluţionat cererea de plată în raport de voinţa manifestă a reclamantei şi de actul normativ în vigoare la data formulării cererii.

În al doilea rând, Înalta Curte reţine că cererea de plată nu poate fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995, acest act normativ nemaifiind în vigoare la data depunerii cererii, iar argumentele prezentate de reclamantă, cu referire la momentul naşterii raportului de garantare, nu susţin o altă ipoteză.

Potrivit art. 22 din Legea nr. 503/2004, text de lege invocat, de asemenea, în cuprinsul cererii de plată depuse de reclamantă:

"În cazul prevăzut la art. 21 alin. (1) lit. b), la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare.", iar conform art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări. (...)."

Aşadar, dreptul creditorilor de a solicita plata despăgubirilor din resursele Fondului se naşte la data publicării deciziei privind închiderea procedurii de redresare financiară şi constatarea stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare, de la acel moment putând fi depusă cererea de plată.

Totodată, potrivit art. 266 din Legea nr. 85/2014:

"(1) La data publicării deciziei prin care Autoritatea de Supraveghere Financiară constată existenţa indiciilor stării de insolvenţă a societăţii de asigurare/reasigurare şi imposibilitatea redresării se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a solicita plata sumelor cuvenite de la Fondul de garantare. (2) De la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, potrivit prevederilor prezentului titlu, Fondul de garantare este în drept să efectueze plăţi din disponibilităţile acestui fond, în vederea achitării sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, conform procedurii administrative reglementate de Legea nr. 213/2015."

Aceste texte de lege stabilesc în mod clar şi previzibil momentul la care se naşte dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, fiind neîntemeiate susţinerile recurentei referitoare la naşterea acestui drept la momentul încheierii poliţei RCA.

Astfel cum în mod corect a indicat intimatul-pârât, între FGA şi recurenta-reclamantă există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Anterior falimentului asigurătorului, între Fond şi reclamantă nu a existat niciun raport juridic, de drept civil ori de drept administrativ, obligaţia legală de garantare ce revine intimatului neputând fi interpretată ca generând raporturi juridice cu asiguraţii sau cu asigurătorii. Nicio prevedere legală invocată de către recurenta-reclamantă nu confirmă naşterea unui raport juridic cu Fondul la data emiterii poliţei RCA, deoarece Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri ce rezultă din contractele de asigurare numai în cazul falimentului asigurătorului.

În concluzie, există două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliţei de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. Raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul C. produce efecte numai între aceste părţi, conform art. 1280 C. civ. şi este guvernat de legea în vigoare la data contractării (în cauză, Legea nr. 136/1995), iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului asigurătorului, şi anume, Legea nr. 213/2015.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului. Pe cale de consecinţă, sunt neîntemeiate susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora momentul naşterii raporturilor de garantare este acelaşi cu momentul încheierii fiecărui contract de asigurare, reclamanta făcând o confuzie între reglementarea legală a obligaţiei de garantare în sarcina Fondului şi naşterea obligaţiei efective de garantare, în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, şi susţinerile recurentei-reclamante privitoare la nesocotirea principiului constituţional al neretroactivităţii legii civile.

Înalta Curte mai constată că nemulţumirea reclamantei referitoare la legea în temeiul căreia a fost examinată cererea sa de plată este determinată strict de interpretarea pe care autoritatea pârâtă a dat-o prevederilor art. 15 din Legea nr. 213/2015, care reglementează plafonul maxim al despăgubirilor, Fondul apreciind că acest plafon se aplică pe creditor de asigurare, iar nu pe creanţă de asigurare, astfel cum a considerat recurenta. Or, această chestiune de drept nu se circumscrie unor aspecte de aplicare a legii civile în timp, Înalta Curte constatând că actul normativ care reglementează condiţiile şi procedura de soluţionare a cererii de plată este Legea nr. 213/2015, iar verificarea modalităţii de interpretare şi aplicare a acestui act normativ de către intimatul-pârât nu implică examinarea unor aspecte de aplicare temporală a legii.

Concluzionând, legea aplicabilă este Legea nr. 213/2015, intrată în vigoare la 27.07.2015, sub imperiul căreia s-a publicat Decizia ASF nr. 2034/27.08.2015 privind închiderea procedurii de redresare financiară a C. S.A. (31.08.2015), a rămas definitivă sentinţa de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului (28.01.2016) şi a fost depusă cererea de plată de către reclamantă (14.03.2016).

Referitor la criticile vizând modalitatea de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, precum şi a art. 2, art. 4, art. 18 alin. (1) din Legea nr. x, a art. 3 lit. i) din Legea nr. 503/2004, a art. 1593-1597 şi art. 2210 C. civ., în ceea ce priveşte modalitatea de calcul a plafonului maxim de despăgubire, Înalta Curte constată că acestea sunt fondate şi conduc la reformarea parţială a soluţiei instanţei de fond.

Ulterior pronunţării sentinţei recurate, prin Decizia nr. 29 din 02.03.2020 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că:

"În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, prin creditor de asigurare se înţelege şi societatea de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său, titulară a dreptului de regres izvorât dintr-o poliţă CASCO împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, prin creanţă de asigurare se înţelege şi creanţa izvorâtă din dreptul de regres al societăţii de asigurare care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă obligatorie aflat în faliment.

În interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanţe de asigurare, în situaţiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizaţiei către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanţă în parte."

În acest sens, Înalta Curte va avea în vedere următoarele considerente ale deciziei nr. 29/2020, relevante pentru modalitatea de interpretare a dispoziţiilor care reglementează plafonul maxim de despăgubire:

"157. Interpretarea prevederilor art. 15 alin. (2) din lege în sensul plafonării despăgubirii pe creditor de asigurare, afectează esenţial nu numai conţinutul obligaţiei legale de garanţie care incumbă Fondului de garantare a asiguraţilor, dar şi dreptul societăţii de asigurare de a fi despăgubită, în cazul fiecărui dosar de daună, ceea ce aduce atingere dispoziţiilor legale, în contextul în care finalitatea creării Fondului de garantare a fost aceea de a prelua riscurile din piaţă în scopul protejării creditorilor de asigurare de consecinţele insolvenţei unui asigurător, urmare a producerii unui risc asigurat.

158. În contextul dat, prezintă importanţă şi faptul că scopul înfiinţării Fondului de garantare, astfel cum este menţionat în cuprinsul expunerii de motive la Legea nr. 213/2015, este acela de "plată din disponibilităţile sale a despăgubirii/indemnizaţiilor rezultate din contractele de asigurare facultativă şi obligatorii în cazul insolvenţei unui asigurător."

159. Instituirea plafonului legal de garantare pe creditor de asigurare nu se justifică nici din perspectiva protejării interesului public, având în vedere că se realizează o limitare a plăţilor către asigurătorii de răspundere facultativă care se adresează Fondului de garantare, ca urmare a subrogării în drepturile asiguraţilor, ceea ce conduce, în fapt, la defavorizarea persoanelor îndreptăţite la recuperarea prejudiciului.

160. În consecinţă, plafonul stabilit de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, priveşte fiecare creanţă deţinută de asigurătorul CASCO ca urmare a subrogării în numele persoanei asigurate sau a beneficiarului asigurării, iar nu întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare."

Faţă de prevederile art. 521 alin. (2) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanţele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea şi aplicarea de către prima instanţă a normelor de drept material din cuprinsul Legii nr. 213/2015 (în principal art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) şi art. 15 alin. (2), referitoare la calitatea de creditor de asigurare a reclamantei şi la limitele despăgubirii acesteia sunt eronate, contravenind celor statuate prin Decizia nr. 29/02.03.2020.

Ca urmare a caracterului obligatoriu al acestei decizii, Înalta Curte apreciază că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanţei de recurs asupra criticilor reclamantei, fiind suficientă constatarea că decizia prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată formulată de recurenta-reclamantă cu privire la suma de 1.376,13 RON (pe motiv că s-a achitat deja suma de 450.000 RON către A., în limita plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru un creditor de asigurare şi luând în considerare întregul portofoliu de creanţe deţinute ca urmare a mai multor operaţiuni de subrogare) este nelegală, urmând a fi anulată, argumentele prezentate de recurentă cu privire la nelegalitatea actului administrativ contestat fiind întemeiate şi confirmate de considerentele deciziei pronunţate în dezlegarea unei chestiuni de drept.

Referitor la capătul de cerere prin care reclamanta a solicitat obligarea directă a pârâtului la plata sumei pretinse, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios administrativ soluţionează acţiunea în temeiul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, iar potrivit art. 18 alin. (1) din acest act normativ, poate dispune, după caz, anularea, în tot sau în parte, a actului administrativ, obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ, la eliberarea altui înscris sau la efectuarea unei anumite operaţiuni administrative. În ipoteza anulării în întregime a actului administrativ, va fi obligată autoritatea pârâtă, dacă este cazul, să emită un alt act administrativ.

În speţă, autoritatea pârâtă a respins cererea de plată depusă de reclamantă doar pe considerentul depăşirii plafonului de 450.000 RON, fără a se face nicio referire la temeinicia/dovedirea pretenţiei sau la corectitudinea calculării sumei solicitate, motiv pentru care instanţa de contencios administrativ poate obliga autoritatea numai la soluţionarea cererii de plată, iar nu şi la plata sumei pretinse. Atât timp cât autoritatea publică nu a procedat la o examinare proprie şi efectivă a acestei cereri, instanţa nu se poate substitui organului administrativ, apreciind în mod direct asupra îndeplinirii de către recurenta-reclamantă a condiţiilor prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar va admite recursul şi, în rejudecare, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula actul administrativ atacat şi va obliga pârâtul să reanalizeze cererea de plată a reclamantei.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia EDO, Înalta Curte reţine că pretinsa privare de proprietate nu a fost susţinută de reclamantă prin raportare la conţinutul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ci la interpretarea şi punerea în aplicare eronate a acestor prevederi de către intimatul-pârât (şi menţinute de prima instanţă), context în care, odată constatat caracterul fondat al criticii referitoare la modalitatea de calculare a plafonului de despăgubire pe creanţă de asigurare, iar nu pe creditor de asigurare, analiza motivului de recurs privitor la încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este lipsită de finalitate practică.

În egală măsură, Înalta Curte reţine că şi argumentele prezentate în susţinerea criticilor vizând aplicarea unui tratament discriminatoriu sunt subsumate susţinerii interpretării reclamantei asupra chestiunii de drept disputate vizând modul de aplicare a plafonului maxim de despăgubire prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Or, cum această problemă de drept a fost dezlegată, cu caracter obligatoriu, prin decizia nr. 29/02.03.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul celor susţinute de reclamantă, determinând casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, Înalta Curte constată că nu mai este necesară analizarea acestor motive de recurs.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A. S.A., va casa, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând, va admite, în parte, cererea de chemare în judecată, va anula Decizia nr. 3683/31.01.2017, emisă de pârât şi va obliga pârâtul să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2539 din 23 iunie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată.

Admite în parte acţiunea reclamantei.

Anulează decizia nr. 3683/31.01.2017.

Obligă intimatul-pârât să soluţioneze pe fond cererea de plată formulată de reclamanta A. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 septembrie 2020.