Religious property restitution: Application of legal presumption of abusive state seizure under O.U.G. 94/2000

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Reţine că prin acţiunea înregistrată la data de 27.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România, a solicitat instanţei anularea deciziei nr. 7.237/24.08.2017 emisă de pârâtă şi obligarea acesteia la emiterea unei decizii prin care să se constate calitatea de persoană îndreptăţită şi să se propună acordarea măsurilor compensatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru fosta sa proprietate formată din teren în suprafaţă de 122,5 mp. situat în Şomcuta Mare, jud. Maramureş, reprezentând 1/2 din suprafaţa înscrisă în C.F. nr. x, nr. topo . 309/b/1; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 12 din data de 23 ianuarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamanta Fundaţia "Caritatea", în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparţinut Cultelor Religioase din România.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile recurate a formulat recurs A. criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5,8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii şi principiul contradictorialităţii, pronunţându-se pe aspecte care nu făceau obiectul judecăţii şi pe care a omis să le pună în discuţia contradictorie a părţilor.

În concret, instanţa a stabilit că "actele nu evidenţiază că imobilul s-a aflat în posesia reclamantei şi nicio preluare în perioada de referinţă 06.03.1945-22.12.1989", în condiţiile în care dovada proprietăţii şi calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită nu făceau obiectul judecăţii, nefiind contestate de emitentul actului. Dimpotrivă, în decizia atacată s-a reţinut doar că solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada preluării abuzive de către statul român a imobilului solicitat.

În dezvoltarea celui de al doilea motiv de casare recurenta-reclamantă a arătat că prin sentinţa atacată au fost nesocotite prevederile art. 1 lit. f) din Normele metodologice de aplicare unitară a legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007.

Potrivit acestor prevederi legale legea nr. 10/2001 se aplică în completare în cazul tuturor legilor cu caracter reparator ceea ce implică şi aplicarea prezumţiei de preluare abuzivă a unui imobil reglementată de legea nr. 10/2001.

În speţă s-a făcut dovada faptului că imobilul se află în prezent în patrimoniul statului astfel încât, în lipsa unui dovezi privind condiţiile preluării, ar fi trebuit să opereze prezumţia de preluare abuzivă.

Este profund inechitabil şi fără o justificare rezonabilă ca pentru o anumită categorie de beneficiari să fie aplicabilă prezumţia preluării abuzive iar pentru o altă categorie de beneficiari o asemenea prezumţie să nu opereze.

În consecinţă recurenta a solicitat, în principal, casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă şi, în subsidiar, casarea sentinţei şi admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce priveşte primul motiv de recurs, intimata-pârâtă a arătat că recurenta-reclamantă nu a indicat normele de procedură pe care le-ar fi încălcat instanţa de fond ci s-a limitat la indicarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii, această modalitate de argumentare nefiind suficientă.

Se mai arată că instanţa de fond a respectat principiul contradictorialităţii având un rol activ astfel încât nu i se poate reproşa faptul că nu a insistat şi nu a realizat alte demersuri pentru obţinerea situaţiei juridice a terenului.

Referitor la cel de al doilea motiv de recurs recurenta arată că cererea a fost întemeiată pe O.U.G. nr. 94/2000 nu pe legea 10/2001 iar în cuprinsul legii 10/2001 se face precizarea că sunt exceptate de la aplicare acestui act normativ imobilele care au aparţinut cultelor religioase. În ceea ce priveşte art. 1 lit. f) din normele metodologice de aplicare a legii 10/2000, intimata-pârâtă arată că din acest articol reiese faptul că se referă la procedurile care tind să înlăture de la restituire în natură a imobilelor care fac obiectul legii nr. 10/2001, respectiv procedura falimentului şi indisponibilizării generate de calificarea regimului de proprietate prin acte subsidiare emise în temeiul legii nr. 213/1998.

Solicită, totodată, respingerea cererii de plată a cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a depus note scrise în care a invocat, în sprijinul recursului său, modificarea intervenită prin Legea nr. 22/2020 în sensul instituirii unei prezumţii de preluare abuzivă a imobilului şi în cazul O.U.G. nr. 94/2000.

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând să fie admis pentru următoarele considerente:

Referitor la primul motiv de recurs Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut, într-adevăr, ca motiv de respingere a acţiunii faptul că "în cauză nu sunt întrunite cerinţele cerute de norme. Actele nu evidenţiază că imobilul s-a aflat în posesia reclamantei şi nici o preluare în perioada de referinţă 06.03.1945-22.12.1984". Menţiunea referitoare la lipsa dovezii privind faptul că imobilul s-a aflat în posesia reclamantei este, într-adevăr, în contradicţie cu cele reţinute de chiar organul fiscal şi nu făcea obiectul litigiului, nefiind contestat acest fapt de către autoritatea pârâtă.

Pe de altă parte, însă, această eroare este lipsită de consecinţe practice în condiţiile în care, oricum, instanţa de fond a reţinut şi lipsa dovezii privind preluarea abuzivă a imobilului, aspect care era suficient pentru respingerea cererii recurentei-reclamante.

În consecinţă, nu se justifică casarea sentinţei cu trimiterea cauzei spre rejudecare pentru acest motiv, instanţa de control judiciar putând să înlăture această constatare inexactă a instanţei de fond, în cazul în care consideră întemeiate celelalte motive de fond.

În ceea ce priveşte cel de al doilea motiv de casare, Înalta Curte constată că acesta este fondat.

În decizia atacată s-a reţinut că potrivit CF nr. x imobilul solicitat a aparţinut Federaţiei Comunităţilor Evreieşti- Comisia bunurilor pentru Judeţul Satu Mare dar din actele de la dosar nu a reieşit că partea de 1/2 din imobilul identificat cu nr. top. xb/1 a fost preluat de către stat.

Pe de altă parte, este dovedit faptul că, în prezent, terenul face parte din domeniul public al oraşului Şomcuţa Mare, fapt confirmat de adresa x/18.01.2017 a Primăriei Oraşului Şomcuţa Mare, menţionată în decizia atacată şi de adresa x/19.05.2014 prin care s-au comunicat aceleaşi informaţii A..

Este adevărat că recurenta-reclamantă nu a depus la dosar dovezi concrete cu privire la modalitatea în care terenul a ieşit din proprietatea autorului ei şi a trecut în proprietatea statului dar a depus dovezi privind demersurile întreprinse de autorităţile comuniste cu privire la cealaltă cotă de 1/2 asupra terenului, care aparţinuse unei persoane fizice, B., şi care a fost preluată de stat în anul 1962, considerându-se că proprietarul de drept a părăsit terenul şi s-a prescris dreptul acestuia de a mai revendica bunul.

Toate aceste probe erau suficiente pentru a naşte o prezumţie simplă în sensul că statul a preluat în anul 1962 întreg terenul nu doar cota de 1/2 din acesta, mai ales în condiţiile în care în actele întocmite la acel moment, nu se vorbeşte în mod sistematic de o cotă de proprietate ci o serie de acte fac vorbire de o suprafaţă de teren.

Cât timp imobilul a ajuns în materialitatea lui în stăpânirea autorităţilor statului concluzia nu putea fi decât aceea că în perioada comunistă, atunci când s-a considerat că dreptul numitei B. a intrat în proprietatea statului, a fost preluat, în fapt, întregul teren fără a se mai face distincţia că pentru cota de 1/2 din drept proprietar era Federaţiei Comunităţilor Evreieşti.

Chiar dacă la momentul soluţionării acţiunii în primă instanţă O.U.G. nr. 94/2000 nu reglementa, în mod explicit, o prezumţie de preluare abuzivă similară celei din art. 1 lit. e) din Normele Metodologice de aplicare a Legii 10/200, nimic nu împiedica judecătorul ca, pornind de la datele cunoscute, să ajungă la o concluzie similară în sensul existenţei unei prezumţii de preluare abuzivă a imobilului. În mod greşit s-a apreciat că O.U.G. nr. 94/2000 ar limita posibilitatea de a întemeia soluţia pe alte prezumţii decât cea reglementată explicit în textul art. 1 alin. (1)1.

De altfel, până la soluţionarea recursului O.U.G. nr. 94/2000 a fost modificată prin legea nr. 22/2020, articolul 4 alin. (6) prevăzând, în prezent, în mod expres faptul că "În cazul în care pentru imobilul solicitat nu se poate face dovada formală a preluării abuzive de către stat în perioada de referinţă, iar imobilul respectiv se regăseşte sau s-a regăsit în patrimoniul statului, se prezumă că imobilul a fost preluat abuziv; prezumţia preluării abuzive poate fi înlăturată de deţinătorul imobilului, prin orice mijloc de probă, în faţa instanţei de judecată, în condiţiile art. 3 alin. (7). Aplicarea prezentului alineat se realizează cu îndeplinirea dispoziţiilor alin. (2)."

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că se impune casarea sentinţei şi admiterea acţiunii în ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei atacate . Urmarea acestei soluţii va fi aceea că organul administrativ va fi obligat să reia procedura de soluţionare a cererii recurentei-reclamante pentru a verifica îndeplinirea celorlalte condiţii impuse de lege, având în vedere faptul că a analizat doar condiţia preluării abuzive a imobilului fără a mai analiza celelalte condiţii pentru restituirea în natură sau pentru propunerea de măsuri reparatorii iar instanţa de judecată nu se poate substitui organului administrativ pentru a face, pentru prima dată, o astfel de analiză.

Totodată, faţă de prevederile art. 453 din C. proc. civ. Înalta Curte va obliga intimata-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurenta-reclamantă în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Fundaţia "Caritatea" împotriva sentinţei civile nr. 12 din 23 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi în rejudecare admite acţiunea.

Anulează decizia nr. 7237 din 24.08.2017 emisă de intimata pârâtă.

Obligă intimata pârâtă la plata sumei de 5552,42 RON cheltuieli de judecată către recurenta reclamantă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2020.