Recovery of EU grant funds for misclassification of enterprise size and admissibility of direct challenge to budgetary claims

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 06.04.2016 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management POS CCE şi Agenţia pentru Dezvoltare Regională Centru:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 2718/24.02.2016 emise de Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate AM POS CCE, cu consecinţa anulării următoarelor acte subsecvente: Procesul-verbal de constatare nr. x/18.11.2015 emis de Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate AM POS CCE, prin care s-a stabilit în sarcina societăţii o creanţă bugetară în suma de 212.169,60 RON; Procesul-verbal de constatare nr. x/20.08.2015 emis de acelaşi pârât; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 286.784 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 33.632,02 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 90.206,56 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/9.11.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 177.044 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 46.052,94 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/15.02.2016 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/2.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a reţinut de la plată suma de 8.033,42 RON din Cererea de rambursare nr. x şi Adresa nr. x/26.4.2016 emisă de ADR Centru prin care s-a respins parţial cererea de rambursare nr. x;

- obligarea pârâţilor la restituirea sumelor reţinute prin adresele arătate mai sus (în cuantum total de 641.752,94 RON);

- anularea Procesului-verbal nr. x/25.02.2016 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei, o creanţă bugetară în suma de 19.392 RON.

- obligarea pârâţilor la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 120 din 24 octombrie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia pentru Dezvoltare Regională Centru; a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect anularea Procesului-verbal nr. x/25.2.2016; a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management POSCCE, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Agenţia pentru Dezvoltare Regională Centru, ca neîntemeiată, în ceea ce priveşte petitele având ca obiect anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 2718/24.2.2016, a Proceselor-verbale de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/18.11.2015 şi nr. y/20.8.2015 emise de pârâtul de rând 1, şi a actelor subsecvente privind refuzul parţial de plată provenind de la pârâta de rând 2, precum şi obligarea la restituirea sumelor reţinute, şi ca inadmisibilă, în ceea ce priveşte cererea de anulare a Procesului-verbal nr. x/25.2.2016.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 120 din 24 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş , secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea în tot a acţiunii.

În motivarea recursului arată, în esenţă, că dezlegarea dată de către instanţa de fond excepţiei inadmisibilităţii în privinţa anulării procesului-verbal nr. x/25.02.2016 este rezultatul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că la data introducerii acţiunii în contencios administrativ formulase contestaţia administrativă împotriva acestui proces-verbal, însă contestaţia nu era soluţionată.

Critică interpretarea instanţei în sensul că doar decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi atacată în contencios administrativ, apreciind că o asemenea interpretare ar conduce la concluzia că organul administrativ chemat să soluţioneze contestaţia îi poate îngrădi accesul la justiţie prin amânarea soluţionării respectivei contestaţii administrative.

Susţine că instanţa de fond a ignorat faptul că potrivit art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, autoritatea administrativă trebuia să soluţioneze contestaţia în termen de 30 de zile, termen pe care nu l-a respectat. În acest sens, invocă faptul că prin Decizia nr. 956/2012, Curtea Constituţională, analizând excepţia de neconstituţionalitate a unui text legal similar prevăzut în Legea nr. 263/2010 privind pensiile, a statuat că existenţa oricărui impediment administrativ, care nu are o justificare obiectivă sau raţională şi care ar putea să nege accesul liber la justiţie, încalcă în mod flagrant prevederile art. 21 alin. (1) - (3) din Constituţie şi că, într-o asemenea situaţie, instanţele nu ar putea respinge ca prematură ori inadmisibilă acţiunea, ci ar trebui să procedeze la soluţionarea acesteia pe fond.

Consideră că, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, instanţa i-a îngrădit accesul la justiţie printr-o interpretare literală şi restrictivă a dispoziţiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, interpretare care nu este în acord cu normele constituţionale.

Arată că prin Decizia nr. 22053/18.04.2017 s-a admis în parte contestaţia administrativă, organul fiscal recunoscând că diferenţa de curs valutar este de doar 13.574 RON.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa a intepretat greşit dispoziţiile art. 34 din O.U.G. nr. 66/2011 şi ale art. 10 alin. (5) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 875/2011, invocate ca motiv de nelegalitate a Procesului-verbal nr. x/20.08.2015.

Astfel, susţine că acest proces-verbal este lovit de nulitate întrucât: a fost comunicat către ADR Centru, şi nu către recurentă, în data de 8.09.2015, deşi a fost emis în data de 20.08.2015, iar art. 34 alin. (2)-(4) din O.U.G. nr. 66/2011 impune comunicarea acestuia către debitor în termen de 3 zile lucrătoare de la întocmire. Precizează că procesul-verbal i-a fost comunicat abia la data de 17.09.2015, prin fax, deşi art. 10 alin. (5) din Normele metodologice impun comunicarea actului prin: a) scrisoare recomandată cu confirmare de primire; b) remitere; c) afişaj public la sediul debitorului; d) publicarea pe site-ul oficial sau la sediul autorităţii cu competenţe în gestionarea fondurilor europene.

Mai arată că, deşi instanţa a reţinut aceste aspecte, a considerat că pentru a atrage sancţiunea nulităţii actului se impunea ca aceasta să probeze un prejudiciu, o vătămare, ceea ce nu s-a probat în cauză.

Referitor la acest aspect, precizează că instanţa nu a argumentat cu privire la natura imperativă a normelor care reglementează comunicarea actului.

Arată că a contestat administrativ acest proces-verbal, iar pârâta în loc să soluţioneze contestaţia a emis un nou proces-verbal rectificativ, cu nr. x/18.11.2015, care diferă de primul proces-verbal doar sub aspectul cuantumului creanţei bugetare, acesta fiind elementul care a fost rectificat.

Consideră că prin comunicarea greşită a primului proces-verbal i s-a produs o vătămare.

A treia critică vizează faptul că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 în aprecierea legalităţii Procesului-verbal rectificativ nr. x/18.11.2015.

Astfel, arată că procesul-verbal rectificativ a fost emis cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, având în vedere că verificarea recurentei a început în iunie 2015 (suspiciunea de neregulă este datată 16.06.2015) şi s-a finalizat cu procesul-verbal nr. x/20.08.2015, iar procesul-verbal rectificativ a fost emis în data de 18.11.2015, după împlinirea termenului de 90 de zile. Susţine că această critică nu a fost contrazisă de către pârâtă sau de către instanţa de fond.

Critică susţinerea instanţei de fond conform căreia, fiind vorba de un proces-verbal rectificativ, acestuia nu i se aplică termenul de 90 de zile, fiind exceptat de la aplicarea prevederilor art. 21 alin. (1)-(16) şi ale art. 58 şi 59 din O.U.G. nr. 66/2011, deşi respectivul termen este prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011, care nu este vizat de excepţie.

Subliniază faptul că actul pe care instanţa l-a apreciat ca producător de efecte juridice este procesul-verbal din 20.08.2015, însă pârâta a apreciat contrariul, soluţionând contestaţia împotriva procesului-verbal rectificativ, deşi acesta din urmă este un nou act administrativ, care trebuie sa respecte aceleaşi rigori de procedură ca şi procesul-verbal iniţial, cu atât mai mult cu cât cuantumul creanţei este diferit. Arată că termenul de 90 de zile este unul imperativ, iar depăşirea acestuia este sancţionată cu nulitatea absolută.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la legalitatea proceselor-verbale nr. x/20.08.2015, y/18.11.2015 şi 2886/25.02.2016.

Referitor la acest aspect, arată că aceste procese-verbale nu cuprind poziţia exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) şi (15) ale art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, iar instanţa a respins această critică pe motiv că art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 nu impune decât menţionarea punctului de vedere al debitorului.

Consideră că art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 cuprinde o normă imperativă şi că acesta prevede obligativitatea motivării în fapt şi în drept a măsurilor dispuse prin Nota de constatare, instanţa supremă reţinând în alte cauze că motivarea actelor administrative reprezintă o condiţie de valabilitate a acestora.

Invocă faptul că în acest mod i-a fost încălcat dreptul la apărare.

O ultimă critică se referă la faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 346/2004 atunci când a analizat pe fond conţinutul neregulii identificate de pârâtă prin Procesele-verbale nr. x/20.08.2015 şi y/18.11.2015.

Recurenta-reclamantă susţine că structura de control a reţinut, în urma verificării bilanţurilor contabile la 31.12.2012 şi 31.12.2013 că numărul mediu de angajaţi era de 55, ceea ce determina la data semnării contractului de finanţare, potrivit Legii nr. 346/2004, încadrarea sa în categoria întreprinderilor mijlocii, ceea ce ar fi atras eligibilitatea sa pentru a beneficia de un ajutor de stat de 60%, şi nu de 70%. Prin urmare, s-a aplicat o reducere cu 10% a finanţării nerambursabile, constatându-se pentru sumele plătite o creanţă bugetară în cuantum de 212.169,60 RON, iar pe de altă parte, i s-a reţinut din fiecare cerere de plată echivalentul reducerii cu 10% a finanţării.

Susţine că potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 346/2004, datele utilizate pentru calculul numărului mediu anual de salariaţi, cifra de afaceri netă anuală şi activele totale sunt cele raportate în situaţiile financiare aferente exerciţiului financiar precedent, aprobate de adunarea generală a acţionarilor sau asociaţilor. Or, situaţia financiară aferentă anului 2013 a fost aprobată de adunarea generală a asociaţilor la data de 31.03.2014, fiind înregistrată la organul fiscal în data de 28.04.2014, ulterior semnării contractului de finanţare (28.02.2014). Astfel, apreciază că situaţia financiară aferentă anului 2013 nu putea şi nu trebuia luată în calcul la stabilirea numărului mediu de angajaţi la momentul semnării contractului de finanţare.

Critică interpretarea instanţei cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă susţinând că nicio normă legală nu stabileşte ca moment de referinţă data încheierii exerciţiului financiar ca fiind data finalizării anului calendaristic.

4. Apărările formulate

4.1. Intimata-pârâtă Agenţia pentru Dezvoltare Regională Centru (ADR Centru) a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat, apreciind că instanţa de fond a făcut o corectă şi legală aplicare a textelor de lege incidente.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de reprezentant legal al Ministerului Fondurilor Europene a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Management POS CCE şi Agenţia pentru Dezvoltare Regională Centru:

- anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 2718/24.02.2016 emise de Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate AM POS CCE, cu consecinţa anulării actelor subsecvente constând în: Procesul-verbal de constatare nr. x/18.11.2015 emis de Ministerul Fondurilor Europene - Direcţia Generală Programe Competitivitate AM POS CCE; Procesul-verbal de constatare nr. x/20.08.2015 emis de acelaşi pârât; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 286.784 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 33.632,02 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/25.08.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 90.206,56 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/9.11.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 177.044 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a respins la plată suma de 46.052,94 RON din Cererea de plată nr. x; Adresa nr. x/30.12.2015 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/15.02.2016 emisă de ADR Centru referitoare la Cererea de rambursare aferentă cererii de plată nr. x; Adresa nr. x/2.12.2015 emisă de ADR Centru prin care s-a reţinut de la plată suma de 8.033,42 RON din Cererea de rambursare nr. x şi Adresa nr. x/26.4.2016 emisă de ADR Centru prin care s-a respins parţial cererea de rambursare nr. x;

A mai solicitat obligarea pârâţilor la restituirea sumelor reţinute prin adresele de mai sus, în cuantum total de 641.752,94 RON şi anularea Procesului-verbal nr. x/25.02.2016 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei, o creanţă bugetară în suma de 19.392 RON.

În speţă se reţine că între Ministerul Economiei, prin Agenţia pentru Dezvoltare Regională Centru, în calitate de Organism Intermediar pentru Programul Operaţional Sectorial "Creşterea Competitivităţii Economice", pe de o parte, şi S.C. A. S.R.L., în calitate de beneficiar, pe de altă parte, s-a încheiat contractul de finanţare nr. x/28.2.2014, având ca obiect acordarea unei finanţări nerambursabile pentru implementarea Proiectului nr. SMIS 40255, intitulat "Creşterea competitivităţii firmei S.C. A. S.R.L. prin construirea unei hale de producţie şi achiziţionarea echipamentelor tehnologice", valoarea totală eligibilă a proiectului fiind în sumă de 9.083.318,15 RON.

În urma verificării, în cursul lunii mai 2015, a eligibilităţii beneficiarilor privaţi din cadrul programului vizat de contractul de finanţare din speţă, în ceea ce priveşte încadrarea în categoria întreprinderilor mici şi mijlocii, autoritatea cu atribuţii de control a constatat că S.C. A. S.R.L. s-a declarat întreprindere autonomă, încadrată în categoria IMM-urilor şi a solicitat ajutor de stat de 70%. De asemenea, s-a constatat că, în raport cu numărul mediu de salariaţi pe anii 2012 şi 2013, respectiv 55, S.C. A. S.R.L. se încadra întreprinderilor mijlocii, nefiind eligibilă pentru acordarea unui ajutor de stat în cuantum de 70%, cuantum ce era acordat în cadrul programului doar pentru întreprinderile mici, societatea fiind eligibilă pentru acordarea unui ajutor de stat în cuantum de 60%.

În consecinţă, prin Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor bugetare nr. x din 20.08.2015, emis de Direcţia Generală Programe Competivitate AM POS CEE din cadrul Ministerului Fondurilor Europene cu privire la contractul de finanţare nr. x/28.2.2014, autoritatea contractantă a stabilit în sarcina S.C. A. S.R.L. o creanţă bugetară în cuantum de 148.518,72 RON, rezultată din aplicarea corecţiei financiare de 10 % finanţării nerambursabile aferente sumei eligibile plătite pentru primele două cereri de plată.

Ulterior, prin Procesul-verbal rectificativ nr. x/18.11.2015, autoritatea contractantă a rectificat cuantumul creanţei bugetare, stabilind că suma ce urmează a fi recuperată este în cuantum de 212.169,90 RON.

Recurenta-reclamantă a formulat contestaţii împotriva ambelor procese-verbale de mai sus, acestea fiind soluţionate prin Decizia nr. 2718/24.2.2016, în sensul respingerii.

De asemenea, recurenta-reclamantă a contestat şi Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a corecţiilor bugetare nr. x din 25.02.2016, prin care s-a reţinut în sarcina beneficiarului o creanţă în cuantum de 19.392 RON, reprezentând diferenţe de curs valutar din sumele decontate în baza cererii de plată nr. 3.

Şi acest proces-verbal a fost contestat de către recurenta-reclamantă, iar prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 22053/18.04.2017 s-a admis în parte contestaţia, în privinţa valorii creanţei bugetare, stabilindu-se o creanţă în cuantum de 13.574,40 RON, ca urmare a recalculării acesteia la cursurile valutare de la data efectuării plăţii.

O primă critică din cererea de recurs vizează modalitatea de soluţionare de către instanţa de fond a excepţiei inadmisibilităţii în ceea ce priveşte anularea procesului-verbal nr. x/25.02.2016, emis de Direcţia Generală Programe Competitivitate - Autoritatea de Managemente POSCCE din cadrul Ministerului Fondurilor Europene.

Înalta Curte reţine că prima instanţă a admis în mod corect excepţia inadmisibilităţii acestui capăt de cerere, având în vedere că reclamanta nu a înţeles să supună judecăţii soluţia dată în calea administrativă de atac, introducând acţiunea în instanţă la scurt timp după formularea contestaţiei administrative.

Astfel, conform art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011:

"Deciziile pronunţate în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare."

Prin urmare, Înalta Curte reţine, contrar alegaţiilor recurentei-reclamante, că potrivit art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, poate forma obiectul acţiunii în contencios administrativ numai decizia pronunţată în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva titlului de creanţă, iar nu, în mod direct, procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare.

Procedura administrativă prealabilă învestirii instanţei de contencios administrativ instituie un mijloc de remediere a eventualei nelegalităţi a titlului de creanţă atacat, prin reexaminarea lui de către autoritatea publică emitentă, care, în cazul admiterii contestaţiei, decide anularea acestuia, fapt ce permite contestatorului să-şi ocrotească dreptul sau interesul legitim pe cale administrativă, evitând sesizarea instanţei de judecată.

Or, recurenta-reclamantă a contestat în instanţă procesul-verbal nr. x/25.02.2016 şi nu decizia de soluţionare a contestaţiei, care nu era emisă la data sesizării instanţei şi nici a pronunţării sentinţei recurate.

Înalta Curte constată că nu este fondată susţinerea recurentei-reclamante că, printr-o asemenea interpretare, i se îngrădeşte accesul la justiţie, câtă vreme aceasta are posibilitatea atacării în instanţă a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative la momentul emiterii şi comunicării acestui act.

În ceea ce priveşte termenul de 30 de zile prevăzut de art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011 pentru soluţionarea contestaţiei administrative, Înalta Curte apreciază că este vorba de un termen de recomandare, a cărui nerespectare nu atrage nelegalitatea actului, cu atât mai mult cu cât nu există şi nici nu a fost invocată de către parte vreo vătămare în acest sens. În plus, atunci când legiuitorul O.U.G. nr. 66/2011 a vrut să reglementeze sancţiunea în ipoteza nerespectării unui termen, a arătat în mod expres acele situaţii incidente, ceea ce nu este cazul în speţă.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că invocarea de către recurenta-reclamantă a considerentelor Deciziei nr. 956/2012 a Curţii Constituţionale nu prezintă relevanţă în cauză, în condiţiile în care excepţia de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea Constituţională a avut a se pronunţa în acea cauză vizează un alt text de lege şi o altă situaţie premisă, cele două situaţii neputând fi apreciate ca similare prin analogie.

Cu alte cuvinte, considerentele instanţei de contencios constituţional nu pot fi extrapolate la alte texte de lege, în condiţiile în care, contrar celor susţinute de către recurenta-reclamantă, acestea nu sunt similare, vizând alte împrejurări, motiv pentru care Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că interpretarea instanţei de fond este neconstituţională în raport cu o decizie ce a vizat interpretarea altor norme.

A doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - vizează modalitatea şi termenul de comunicare a procesului-verbal nr. x/20.08.2015, în raport cu care recurenta-reclamantă susţine că acest act este lovit de nulitate.

Critica este nefondată, având în vedere că, astfel cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, termenele de 3 zile prevăzute de art. 34 alin. (2) şi alin. (4) urmăresc asigurarea celerităţii comunicării titlului de creanţă, fără a institui în mod expres sancţiunea nulităţii actului a cărui comunicare este în discuţie, în ipoteza depăşirii termenelor.

Aceeaşi este situaţia şi cu privire la comunicarea prin fax a actului atacat şi nu conform art. 10 alin. (5) din Norme metodologice din 31 august 2011 de aplicare a prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 66/2011, aprobate prin H.G. nr. 875 din 31 august 2011, având în vedere că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres sancţiunea nulităţii nici în această situaţie.

O asemenea concluzie cu privire la termenul de comunicare a titlului de creanţă şi la modalitatea de comunicare a actului atacat se impune şi în considerarea faptului că sancţiunea nulităţii (atât absolută, cât şi relativă) intervine pentru nerespectarea, la încheierea actului juridic civil, a unei norme juridice. Astfel, sancţiunea nulităţii nu poate interveni în raport cu o împrejurare survenită ulterior emiterii actului în discuţie.

Pe de altă parte, deşi recurenta-reclamantă a susţinut că a fost prejudiciată, nu a arătat în concret în ce constă şi nici nu a făcut dovada prejudiciului încercat din cauza modalităţii de comunicare a actului atacat, în condiţiile în care suma reţinută cu titlu de creanţă prin procesul-verbal atacat nu poate constitui, prin ea însăşi, un prejudiciu.

Referitor la critica potrivit căreia instanţa a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011 în aprecierea legalităţii Procesului-verbal rectificativ nr. x/18.11.2015, emis cu depăşirea termenului de 90 de zile prevăzut de textul de lege invocat, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, prima instanţă reţinând în mod corect că este vorba de un proces-verbal ce are natura unui act rectificativ, prin care organul de control a remediat erorile de calcul săvârşite prin procesul-verbal emis anterior, motiv pentru care procesul-verbal rectificativ nu trebuie să se supună aceloraşi rigori de procedură ca Procesul-verbal nr. x/20.08.2015.

Din această perspectivă, nu are relevanţă nici caracterul imperativ sau nu al normei care instituie termenul de 90 de zile prevăzut de art. 21 alin. (23) din O.U.G. nr. 66/2011.

O altă critică se referă la faptul că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011 cu privire la legalitatea proceselor-verbale nr. x/20.08.2015, y/18.11.2015 şi 2886/25.02.2016, întrucât procese-verbale nu cuprind poziţia exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) şi (15) ale art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 21 alin. (21) din O.U.G. nr. 66/2011:

"Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţei bugetare trebuie să conţină următoarele elemente: (...) menţiuni privind punctul de vedere al debitorului şi poziţia exprimată de structura de control competentă, ca urmare a aplicării prevederilor alin. (14) şi (15)."

Interpretarea recurentei-reclamante este nejustificată, în condiţiile în care poziţia şi punctul de vedere al structurii de control reies din celelalte părţi ale procesului-verbal, cum ar fi în speţă: Punctul de vedere al AM POS CCE, Prezentarea verificărilor efectuate, Motivele de fapt, Temeiul de drept, Concluziile activităţii de verificare.

Prin urmare, nu se poate pune problema nemotivării actului administrativ, câtă vreme, practic, întregul proces-verbal cuprinde punctul de vedere al organului de control.

Nemotivarea actului administrativ a fost reţinută în jurisprudenţa instanţei supreme doar atunci când din conţinutul acestuia nu reiese starea de fapt, textele de lege incidente, considerate a fi fost încălcate, ori argumentele organului de control aduse în sprijinul concluziilor la care s-a ajuns, ceea ce nu este cazul în speţă.

O ultimă critică se referă la faptul că instanţa de fond ar fi aplicat greşit dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 346/2004, reţinând că, în urma verificării bilanţurilor contabile la 31.12.2012 şi 31.12.2013, numărul mediu de angajaţi era de 55, ceea ce determina la data semnării contractului de finanţare, potrivit Legii nr. 346/2004, încadrarea sa în categoria întreprinderilor mijlocii, ceea ce ar fi atras eligibilitatea sa pentru a beneficia de un ajutor de stat de 60%, şi nu de 70%.

Referitor la acest aspect, Înalta Curte constată că, în speţă, contractul de finanţare nr. x a fost încheiat la data de 28.02.2014, dată în raport cu care exerciţiul financiar anterior era cel aferent anului 2013.

Prin cererea de recurs, recurenta susţine că situaţia financiară aferentă anului 2013 nu putea fi luată în calcul la stabilirea numărului mediu de angajaţi la momentul semnării contractului de finanţare, întrucât aceasta a fost aprobată de adunarea generală a asociaţilor la data de 31.03.2014, respectiv ulterior încheierii contractului.

O asemenea interpretare nu este fondată, deoarece condiţiile pentru obţinerea finanţării nerambursabile trebuiau îndeplinite la data încheierii contractului de finanţare, în raport cu care exerciţiul financiar precedent este cel aferent anului 2013.

Împrejurarea că situaţia financiară pe anul 2013 nu era, la momentul încheierii contractului de finanţare, aprobată de consiliul de administraţie, nu constituie un argument pentru ca recurenta să se prevaleze de o situaţie financiară anterioară, favorabilă societăţii, câtă vreme niciun text de lege nu prevede o asemenea posibilitate. Cu alte cuvinte, faptul că situaţia financiară aferentă anului 2013 a fost aprobată de adunarea generală a asociaţilor la data de 31.03.2014 şi înregistrată la organul fiscal în data de 28.04.2014, ulterior încheierii contractului de finanţare, nu poate constitui temei pentru raportarea la un exerciţiu financiar anterior, şi nu la cel precedent, în raport cu care recurenta se încadra întreprinderilor mijlocii, care puteau beneficia de o finanţare nerambursabilă de 60%.

Instanţa de recurs constată că este nefondată şi critica recurentei conform căreia nicio normă legală nu stabileşte ca moment de referinţă data încheierii exerciţiului financiar ca fiind data finalizării anului calendaristic, în condiţiile în care art. 16 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal prevede că "Anul fiscal este anul calendaristic".

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 120 din 24 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 120 din 24 octombrie 2016 pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2020.