Annulment of lawyer suspension for lack of factual motivation and failure to prove notification of the administrative decision

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat: anularea Deciziei Consiliului Baroului Iaşi nr. 124 din 10.08.2017; anularea Deciziei Consiliului UNBR nr. 338 din 17.02.2018; modificarea Deciziei Consiliului Baroului Iaşi nr. 121 din 26.11.2015 prin înlocuirea în dispozitivul deciziei a cifrei "2015" cu "2010" şi restabilirea sa în Tabloul avocaţilor definitivi al Baroului Iaşi, începând cu data de 29.07.2017 (30 zile după depunerea cererii reclamantului din 28.06.2017); încasarea în solidar de la Baroul Iaşi şi UNBR a pagubei materiale directe cauzate prin tergiversarea examinării cererilor reclamantului, examinarea formală sau respingerea acestora, prin încălcarea dreptului constituţional la muncă şi neadmiterea realizării lui, a unei sume în mărime egală cu venitul mediu lunar al avocaţilor Baroului Iaşi înmulţit cu numărul de luni, adunate începând cu 29.07.2017 şi până la data emiterii hotărârii instanţei; încasarea pagubei morale în mărimea pagubei materiale indicate mai sus.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5170 din 10 decembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia netimbrării cererilor accesorii privind acordarea de despăgubiri; a respins, ca neîntemeiate, excepţiile informităţii, tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi şi a anulat deciziile nr. 121/26.11.2015 şi nr. 124/10.08.2017 ale Baroului Iaşi şi decizia nr. 338/17.02.2018 a UNBR; a anulat, ca netimbrate, cererile accesorii prin care s-au solicitat despăgubiri.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 5170 din 10 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recursuri pârâţii Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi.

3.1. Prin recursul declarat, pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Recursul este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţinând că hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei; hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995 şi ale Statutului profesiei de avocat; instanţa de fond nu a analizat apărările pârâtelor; excepţiile invocate de această recurentă nu au fost analizate temeinic, ci superficial.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond nu a analizat temeinic excepţia de conexitate a prezentei cauze în raport cu legătura indisolubilă dintre dosarele nr. x/2018 şi nr. y/2018, întrucât soluţia în ambele dosare trebuie să fie unitară, ambele vizând aspecte privitoare la vechimea în profesia de avocat în vederea obţinerii unei pensii din sistemul Casei de Asigurări a Avocaţilor din România. Susţine că problema conexităţii subzistă şi la momentul soluţionării cererii de recurs, astfel că se impune a fi pusă în discuţie.

Arată că excepţia informităţii cererii de chemare în judecată trebuia să primească o altă soluţie, punându-se în vedere reclamantului, sub sancţiunea suspendării judecării cauzei, conformarea dispoziţiilor procedurale referitoare la redactarea cererilor de chemare în judecată, având în vedere că cererea trebuie să fie clară şi să respecte dispoziţiile din C. proc. civ.

Referitor la excepţia de tardivitate a cererii de chemare în judecată, arată că aceasta trebuia să fie raportată la data emiterii actelor de către Baroul Iaşi, acestea nefiind atacate în termen legal, întrucât împrejurarea că reclamantul nu a primit comunicările la adresele indicate este din cauza pasivităţii reclamantului.

Mai arată că Legea de organizare a profesiei de avocat şi dispoziţiile din Statutele U.N.B.R. şi Casei de Asigurări a Avocaţilor prevăd obligaţia tuturor avocaţilor în exerciţiul profesiei, de a participa la formarea fondurilor Baroului şi a Filialei Casei de Asigurări a Avocaţilor, obligaţii care să fie îndeplinite la termenele stabilite.

Susţine că recunoaşterea reclamantului cu privire la neplata unor taxe către Baroul Iaşi şi către Filiala C.A.A. Iaşi ar fi trebuit să conducă la respingerea cererii de chemare în judecată şi că instanţa a apreciat în mod greşit că reclamantul nu ştia că are de achitat respectivele taxe.

Consideră că este evident că reclamantul ştia că are sume neachitate către instituţiile profesiei şi, faţă de data la care reclamantul a ştiut de neachitarea taxelor, cererea sa de chemare în judecată este tardivă.

Susţine că tardivitatea atacării actelor are ca efect inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, ca o consecinţă a tardivităţii şi a neefectuării procedurilor de contestare în termenul legal, în cadrul recursului graţios, care este obligatoriu.

Apreciază că anularea Deciziei U.N.B.R. prin sentinţa atacată este lipsită de fundament juridic, deoarece reclamantul nu a adus nimic nou prin cererea sa de atacare Ia U.N.B.R. a Deciziei Baroului Iaşi, iar pe de altă parte, dacă se anulează Deciziile Baroului Iaşi, Decizia U.N.B.R. apare a fi caducă, dar nu poate fi anulată, pentru motivele anterior expuse, întrucât anularea şi caducitatea au consecinţe juridice diferite.

Precizează că admiterea cererii reclamantului încalcă dispoziţii art. 27 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora calitatea de avocat este suspendată în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale către barou, către U.N.B.R. şi către sistemul propriu de asigurări sociale, timp de 3 luni de la scadenţa acestora şi până la lichidarea integrală a datoriilor.

Prin urmare, consideră că suspendarea este prevăzută de lege, iar Baroul doar constată intervenirea condiţiilor legale, instanţa de judecată neputându-se pronunţa cu privire la suspendarea avocaţilor pentru neplată.

Consideră că este incident şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., deoarece sintagma "până la lichidarea integrală a datoriilor" este prevăzută în mod expres şi nimeni nu poate lua o măsură peste lege. Totodată, Statutul profesiei de avocat reia în art. 49 alin. (1) lit. c) aceeaşi prevedere, reprezentată de obligaţia de plată, având ca sancţiune suspendarea.

Susţine că nu pot fi primite apărările reclamantului privind necomunicarea deciziilor atacate, deoarece comunicările s-au făcut la adresa indicată, iar pe de altă parte, reclamantul a luat la cunoştinţă de deciziile respective cu foarte mult timp înainte de a le contesta. Mai arată că reclamantul nici nu a formulat cerere de repunere în termen şi că acesta, fiind avocat, cunoştea legile privind organizarea profesiei şi consecinţele nerespectării obligaţiilor profesionale.

3.2. Prin recursul declarat şi întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Baroul Iaşi solicită admiterea recursului şi casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată, în ceea ce priveşte excepţia tardivităţii cererii de chemare în judecată, că în mod greşit a apreciat prima instanţă că nu i-ar fi comunicat reclamantului prima decizie de suspendare din calitatea de avocat, respectiv Decizia nr. 121/26.11.2015, deoarece lipseşte dovada de comunicare, instanţa apreciind că termenul de contestare a acestei decizii nu a început să curgă până la depunerea contestaţiei, soluţionată prin decizia nr. 338/17.02.2018 a UNBR - Consiliul Uniunii.

Or, dacă reclamantul a depus cererea nr. x la data de 28.06.2017, de ridicare a suspendării şi reînscriere în Tabloul avocaţilor, atunci la acea dată cunoştea despre existenţa acestei decizii.

Astfel, arată că potrivit art. 66 lit. p) din Legea nr. 51/1995, reclamantul trebuia sâ formuleze contestaţia la pârâtul UNBR, în termenul de 30 de zile începând cu data de 28.06.2017, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ceea ce nu a făcut.

Consideră că nici termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a fost respectat în raport cu data de 28.06.2017 pentru contestarea la UNBR, ceea ce nu a făcut decât în anul 2017, după ce a primit Decizia nr. 124/10.08.2017.

Pe fondul cauzei, arată că prima instanţă a considerat că actele atacate nu îndeplinesc condiţia motivării, ceea ce atrage anularea acestora, deşi raportat la textele indicate în deciziile Baroului, la calitatea de avocat a reclamantului, la împrejurarea că acestuia i s-au comunicat notificările şi cunoştea că nu a achitat taxele şi contribuţiile profesionale, consideră că acestea conţin o motivare suficientă.

Precizează că obligaţia de plată a taxelor şi contribuţiilor profesionale este prevăzută de lege, orice avocat cunoscând că neplata timp de 3 luni a taxelor şi contribuţiilor profesionale conferă dreptul baroului de a aplica sancţiunea suspendării. Astfel, susţine că nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii, nici măcar reclamantul, care, începând cu luna iulie 2010 nu şi-a mai îndeplinit obligaţia de plată a taxelor profesionale către Baroul Iaşi, UNBR şi sistemul CAA, conform art. 44 alin. (1) din Legea nr. 51/1995.

Arată că până la luarea deciziei de suspendare din profesia de avocat de către Consiliul Baroului Iaşi, reclamantului i s-au comunicat prin poştă, la adresa din România şi la cea din Chişinău, Republica Moldova, 4 notificări cu precizarea perioadei de restanţe şi a consecinţelor juridice ale acestei situaţii, fiind invitat să se prezinte la sediul Baroului Iaşi pentru a da explicaţii despre cauzele care au condus la nerespectarea obligaţiei de plată. Astfel: prin notificarea nr. x/15.03.2011 i s-a adus la cunoştinţă despre existenţa unei restanţe de 7 luni la plata contribuţiilor profesionale; prin notificarea nr. x/03.12.2014 a CAA Iaşi, ca urmare a Deciziei nr. 88/27.11.2014 a Consiliului Baroului Iaşi, reclamantul a fost notificat la sediul profesional (care era şi domiciliul său) pentru neplata timp de 52 de luni a contribuţiei de asigurări sociale, precizându-se care sunt consecinţele acestei situaţii; prin notificarea nr. x/03.09.2015, comunicată la Biroul de avocaţi din Chişinău şi returnată, i s-a comunicat reclamantului despre restanţa de 61 de luni la contribuţia de asigurări sociale avocaţi şi despre consecinţele acestei situaţii; prin notificarea nr. x/21.09.2015 a Baroului Iaşi, comunicată tot la Biroul de avocaţi din Chişinău şi, de asemenea, returnată, reclamantul a fost invitat la sediul Baroului Iaşi pentru clarificarea situaţiei plăţilor restante.

Precizează că s-a încercat a se lua legătura cu reclamantul şi telefonic, dar numărul de telefon cu care acesta figurează în Declaraţia privind veniturile realizate pe anii 2009 şi 2010 nu este alocat, astfel cum reiese şi din procesul-verbal nr. x/07.10.2015.

Menţionează că reclamantul a stat într-o prelungită stare de pasivitate, din luna iulie 2010 şi până în anul 2017, acumulând 52 de luni de restanţe, iar prin înscrisurile din data de 22.08.2017 înregistrate la Casa de Asigurări de Sănătate a Avocaţilor - Filiala Iaşi reclamantul recunoştea că: nu a achitat în perioada 01.07 2010- 31.12. 2011 contribuţiile la fondul sistemului de pensii, pentru că nu a realizat venituri; nu a avut onorarii, conform procesul-verbal nr. x/22.08.2017; nu îşi găseşte chitanţierele şi jurnalul de plăţi pentru perioada verificată 2012- 2015; nu a realizat venituri, conform declarţiei pe propria răspundere.

4. Apărările intimatului-reclamant

Intimatul - reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursurilor ca nefondate, precizând că la data de 09.05.2011 a aflat de la Decanul Baroului că este suspendat din profesie din noiembrie 2010 pentru neplata contribuţiilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat: anularea Deciziei Consiliului Baroului Iaşi nr. 124 din 10.08.2017 şi a Deciziei Consiliului UNBR nr. 338 din 17.02.2018; modificarea Deciziei Consiliului Baroului Iaşi nr. 121 din 26.11.2015 prin înlocuirea în dispozitivul deciziei a cifrei "2015" cu "2010" şi restabilirea sa în Tabloul avocaţilor definitivi al Baroului Iaşi, începând cu data de 29.07.2017 (30 zile după depunerea cererii reclamantului din 28.06.2017); încasarea în solidar de la Baroul Iaşi şi UNBR a contravalorii pagubei materiale directe cauzate prin tergiversarea examinării cererilor reclamantului, examinarea formală sau respingerea acestora, prin încălcarea dreptului constituţional la muncă şi neadmiterea realizării lui.

Prima instanţă a admis excepţia netimbrării cererilor accesorii privind acordarea de despăgubiri, soluţia rămânând definitivă prin nerecurare.

Cu titlu preliminar, instanţa de recurs constată, cu privire la excepţia lipsei de obiect, invocată la ultimul termen de judecată de către recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România din perspectiva dreptului la muncă al intimatului-reclamant, că aceasta este nu este incidentă în cauză, fiind lipsită de relevanţă în raport cu obiectul acţiunii de faţă, constând în anulare decizie de suspendare din profesia de avocat.

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. vizează situaţia în care instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, ceea ce presupune cu necesitate ingerinţa instanţelor în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, deşi invocă acest motiv de casare, recurenta-pârâtă nu a formulat critici concrete cu privire la modul în care prima instanţă, prin sentinţa recurată, a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, susţinând că sintagma "până la lichidarea integrală a datoriilor" este prevăzută în mod expres şi nimeni nu poate lua o măsură peste lege. Totodată, Statutul profesiei de avocat reia în art. 49 alin. (1) lit. c) aceeaşi prevedere, reprezentată de obligaţia de plată, având ca sancţiune suspendarea.

Analizând critica formulată, Înalta Curte constată că aceasta nu este fondată, având în vedere că nici instanţa de fond şi nici instanţa de recurs nu neagă posibilitatea de suspendare din cadrul profesiei a avocaţilor care nu plătesc taxele ce le sunt impuse în virtutea profesiei, până la lichidarea integrală a datoriilor, astfel cum prevede textul de lege, ci doar faptul că, după emiterea deciziei de suspendare din profesia de avocat, este necesar ca această decizie să fie comunicată destinatarului actului, pentru a i se acorda acestuia posibilitatea de a contesta actul astfel emis.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, ceea ce în speţă nu se constată.

Astfel, în cauză nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive şi de altfel, recurenta-pârâtă nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunţarea hotărârii recurate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a susţinut că hotărârea pronunţată cuprinde motive contradictorii şi motive străine de natura cauzei, dar nu a arătat în concret aspectele reţinute de către prima instanţă şi care, în opinia sa, ar avea caracter contradictoriu, după cum nu a arătat nici elementele străine de natura cauzei reţinute de către instanţa de fond.

Referitor la critica privind faptul că instanţa de fond nu a analizat temeinic excepţia de conexitate a dosarelor nr. x/2018 şi nr. y/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că aceasta este nefondată, prima instanţă reţinând în mod corect că nu se impune judecarea acestor cauze împreună, având în vedere că atât obiectul, precum şi părţile şi cauza celor două dosare sunt diferite, singurul element comun fiind persoana intimatului-reclamant.

Prin urmare, o asemenea conexitate nu se justifică din nicio perspectivă, prima instanţă sesizând în mod corect că, întrucât dosarul nr. x/2018, în raport cu care este invocată conexitatea, priveşte decizia nr. 88/21.03.2018 emisă de Casa de Asigurări a Avocaţilor din România, prin care reclamantului i-a fost stabilită pensia de invaliditate în temeiul Legii nr. 72/2016 şi cu privire la care Curtea de Apel Bucureşti a apreciat că este competent să o soluţioneze Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, între acestea nu există identitate de părţi şi de obiect, cauzele urmând a fi soluţionate de instanţe cu competenţă materială diferită.

Înalta Curte constată că sentinţa recurată satisface exigenţele instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar nemulţumirea exprimată de recurentă cu privire la soluţia dată litigiului se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.

Subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că o primă critică a recurentei-pârâte vizează respingerea excepţiei informităţii cererii de chemare în judecată.

Critica este nefondată, având în vedere că aceasta nu a fost motivată nici în faţa instanţei de fond şi nici prin cererea de recurs, în sensul de a arăta în mod concret care sunt elemente lipsă ce determină caracterul inform al cererii.

Pe de altă parte, excepţia informităţii cererii de chemare în judecată viza cererile accesorii pentru acordarea de despăgubiri, ce au fost anulate ca netimbrate, motiv pentru care excepţia informităţii a fost respinsă ca neîntemeiată.

În consecinţă, nu se impunea a se pune în vedere reclamantului, sub sancţiunea suspendării judecării cauzei, astfel cum a solicitat recurenta-pârâtă, conformarea cu privire la redactarea cererilor de chemare în judecată, câtă vreme acesta a arătat că nu înţelege să completeze taxa judiciară de timbru pentru cererea accesorie privind acordarea de despăgubiri, consecinţa fiind anularea cererii.

O altă critică vizează soluţia dată excepţiilor tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată.

Analizând actele de la dosar, Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată, având în vedere că Deciziile nr. 121/26.11.2015 şi nr. 124/10.08.2017 emise de Baroul Iaşi nu i-au fost comunicate acestuia, la dosar neexistând nicio dovadă în acest sens, aspect reţinut în mod corect de către prima instanţă.

Dovada comunicării actului administrativ se impunea a fi făcută de către recurenţii-pârâţi.

Prezumţia de cunoaştere a actului administrativ atacat de care se prevalează recurenta-pârâtă Uniunea Naţională a Barourilor din România nu poate primi o recunoaştere în plan juridic, câtă vreme legiuitorul a prevăzut cu caracter general, prin mai multe texte de lege, obligativitatea comunicării atât a actelor administrative, cât şi a actelor administrative fiscale, momentul comunicării fiind cel de la care se calculează termenul în care destinatarului actului îl poate contesta.

În consecinţă, solicitarea recurentei-pârâte ca tardivitatea cererii de chemare în judecată să se aprecieze în raport cu data emiterii actelor de către Baroul Iaşi este nefondată, întrucât este vorba despre acte administrative individuale, pentru care se prevede posibilitatea contestării lor într-un termen stabilit în raport cu data comunicării actelor către persoanele vizate de acestea.

În privinţa criticii conform căreia intimatul-reclamant, în calitate de avocat în cadrul Baroului Iaşi, trebuia să cunoască faptul că neplata obligaţiilor profesionale atrage după sine suspendarea din profesie, Înalta Curte constată că aceasta nu este de natură să influenţeze soluţia în prezenta cauză, câtă vreme în speţă este vorba despre atacarea unor acte administrative individuale, care, în prealabil, trebuiau comunicate părţii la care acestea se referă.

Niciun text de lege nu face vorbire despre posibilitatea de a considera că data de la care începe a se calcula termenul de contestare porneşte, în privinţa actelor administrative individuale, de la data emiterii lor, în considerarea unei prezumţii de cunoaştere a conţinutului acestor acte.

Cu alte cuvinte, faptul că intimatul-reclamant probabil cunoştea legislaţia şi consecinţele neachitării taxelor cu caracter profesional nu este de natură să atragă o prezumţie de cunoaştere a actului administrativ individual emis de autoritatea cu atribuţii în acest sens, câtă vreme legea stabileşte clar că termenul de contestare a actul administrativ curge de la momentul comunicării acestuia şi nu de la un alt moment.

Sub acest aspect, prima instanţă a reţinut în mod corect că termenul de contestare este cel de 30 de zile de la data comunicării actului, prevăzut de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, legea specială în raport cu legea contenciosului administrativ, şi anume Legea nr. 51/1995 neprevăzând un termen special pentru aceasta.

Prin urmare, faţă de ambele decizii, termenul de contestare prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004 nu a început să curgă, iar contestaţia înregistrată la data de 4.09.2017 la pârâta UNBR este formulată în termen.

Susţinerea recurentei-pârâte conform căreia reclamantul a luat la cunoştinţă de deciziile atacate cu foarte mult timp înainte de a le contesta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care recurenta nu arată nici care este momentul producător de efecte juridice de la care acesta a luat la cunoştinţă de respectivele acte şi nici nu a produs vreo dovadă în acest sens.

Referitor la decizia nr. 338/17.02.2018 de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva celor două decizii ale Baroului Iaşi, prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă UNBR nu a formulat niciun fel de critici.

Înalta Curte constată că este nefondată şi susţinerea că admiterea cererii reclamantului încalcă dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 51/1995, potrivit cărora calitatea de avocat este suspendată în caz de neplată totală sau parţială a taxelor şi a contribuţiilor profesionale, câtă vreme ceea ce se impută recurenţilor-pârâţi este doar faptul că actele atacate de către reclamant nu au fost comunicate acestuia cu respectarea garanţiilor procedurale impuse de lege, pentru ca partea să aibă posibilitatea de a le contesta.

2. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Baroul Iaşi, Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la critica privind tardivitatea formulării cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că sunt incidente aceleaşi considerente pe care le-a expus când a analizat cererea de recurs a pârâtei Uniunea Naţională a Barourilor din România.

În plus, recurentul-pârât Baroul Iaşi susţine că depunerea de către reclamant a cererii nr. x la data de 28.06.2017, de reînscriere în Tabloul avocaţilor şi de scutire, pe motive medicale, de la plata sumelor acumulate, conduce la concluzia că reclamantul cunoştea despre existenţa deciziei nr. 121/26.11.2015.

O asemenea prezumţie nu poate fi reţinută câtă vreme respectiva cerere nu face referire în niciun fel la decizia nr. 121/26.11.2015 emisă de Baroul Iaşi, iar faptul suspendării din profesia de avocat este adus la cunoştinţa publicului prin publicarea pe site-ul instituţiei, astfel că singurul element în raport cu care se poate reţine că începe să curgă termenul de contestare rămâne în continuare dovada comunicării deciziilor atacate, dovadă care în speţă nu s-a făcut.

Pe fondul cauzei, critică faptul că prima instanţă a considerat că actele atacate nu îndeplinesc condiţia motivării, ceea ce atrage anularea acestora.

Critica este nefondată, instanţa de recurs reţinând că Deciziile nr. 121/26.11.2015 şi nr. 124/10.08.2017, emise de Baroul Iaşi, conţin doar invocarea textelor de lege avute în vedere cu privire la măsurile dispuse, fără a conţine motivarea în fapt, prevăzută cu titlu imperativ de către legiuitor.

Astfel, motivarea unei decizii administrative nu poate fi limitată doar la arătarea temeiului de drept al acesteia, ci trebuie să conţină şi elementele de fapt care să permită, pe de o parte, destinatarilor să cunoască şi să evalueze temeiurile deciziei, iar pe de altă parte, să facă posibilă exercitarea controlului de legalitate. În acest sens, nemotivarea deciziilor contestate în cauză reprezintă o cauză de nulitate a acestora, întrucât obligaţia motivării actului administrativ reprezintă o cerinţă de legalitate, acceptată atât pe plan intern, cât şi la nivel comunitar, constituind o garanţie împotriva arbitrariului.

În acest sens, prima instanţă a reţinut în mod corect că puterea discreţionară conferită unei autorităţi nu poate fi privită, într-un stat de drept, ca o putere absolută şi fără limite, căci exercitarea dreptului de apreciere prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor prevăzute de Constituţie ori de lege, constituie exces de putere, în contextul în care Constituţia României prevede în art. 31 alin. (2) obligaţia autorităţilor publice de a asigura informarea corectă a cetăţeanului asupra treburilor publice, dar şi asupra problemelor de interes personal, prin urmare, orice decizie de natură a produce efecte privind drepturile şi libertăţile fundamentale trebuie motivată nu doar din perspectiva competenţei de a emite acel act, ci şi din perspectiva posibilităţii persoanei şi a societăţii de a aprecia asupra legalităţii măsurii, respectiv asupra respectării graniţelor dintre puterea discreţionară şi arbitrariu

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut prin mai multe decizii de speţă faptul că în lipsa motivării explicite a actului administrativ, posibilitatea atacării în justiţie a acestuia este iluzorie, de vreme ce judecătorul nu poate specula asupra motivelor care au determinat autoritatea administrativă să ia o anumită măsură, iar pe de altă parte, absenţa acestei motivări favorizează emiterea unor acte administrative abuzive.

Astfel fiind, celelalte aspecte invocate prin cerere de recurs, cum ar fi cunoaşterea de către intimatul-reclamant a obligaţiilor sale de plată ori starea de pasivitate de care acesta ar fi dat dovadă, sunt nerelevante în raport cu obiectul cauzei de faţă, respectiv anulare decizie de suspendare din profesia de avocat, în condiţiile în care deciziile contestate nu au fost motivate în fapt, iar pe de altă parte, nu s-a făcut dovada comunicării acestora către intimatul-reclamant.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că toate criticile formulate de recurenţi sunt nefondate, iar soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă, aşadar, interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei, urmând a fi menţinută de instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 5170 din 10 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Uniunea Naţională a Barourilor din România şi Baroul Iaşi împotriva sentinţei civile nr. 5170 din 10 decembrie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2020.