Scope of insurance fund guarantees: exclusion of contractual repair fees and litigation costs from insurance claims definition under Law 213/2015

Şedinţa publică din data de 30 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 05.09.2016 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 1138/29.07.2016 emise de pârât şi obligarea pârâtului la reanalizarea documentelor justificative şi la emiterea unei noi decizii prin care să aprobe cererea de plată formulată pentru suma de 22.839,79 RON, creanţă deţinută faţă de S.C. B. S.A.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare sau casarea cu rejudecare pe fond de către instanţa de recurs, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului arată că recurenta este o entitate economică ce are ca obiect de activitate service-auto, cu care asiguratorul S.C. B. S.A. a stabilit raporturi juridice, astfel că îndeplineşte condiţiile de creditor de asigurări, de beneficiar al asigurării şi de persoană păgubită, în sensul Legii nr. 213/2015, respectiv al art. 2 alin. (3) şi al art. 4 alin. (1) lit. a) şi b), din care reiese că poate fi creditor de asigurări şi o terţă persoană indicată de persoana asigurată ca îndreptăţită a încasa despăgubirea ca urmare a producerii riscului asigurat şi căreia, în baza legii sau a contractului de asigurare, asiguratorul-debitor urmează să îi achite sumele convenite în urma producerii riscului asigurat, ceea ce contrazice considerentele primei instanţe.

Susţine că este beneficiar al asigurării şi deţine o creanţă de asigurări aptă de valorificarea din disponibilităţile FGA, care are un raport juridic atât cu asiguratorul B. S.A., cât şi cu cei patru asiguraţi din dosarele de daună x, x, x şi y, chiar dacă nu a participat în mod direct la încheierea contractului de asigurare, întrucât şi-a dat consimţământul ca efectele contractului să se producă faţă de ea, astfel cum prevede doctrina, deci are calitate de benficiar al asigurării în sensul art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea 213/2015.

Invocă sentinţa civilă nr. 2261/2015 a Judecătoriei Arad, prin care s-a dispus obligarea B. S.A. să plătească S.C. A. S.R.L. cuantumul creanţei de asigurări cuvenite celor 4 asiguraţi precum şi cererile de despăgubire aflate la cele patru dosare de daună prin care asiguraţii au fost de acord ca asiguratorul B. S.A. să facă plata despăgubirilor în favoarea S.C. A. S.R.L., susţinând că prin forma şi conţinutul acestor cereri de despăgubire sunt îndeplinite condiţiile de validitate ale unei cesiuni de creanţă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1566 şi următoarele din C. civ., având în vedere că, fiind un contract consensual, cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord de voinţă al părţilor, iar consimţământul debitorului cedat nu se cere, deoarece acesta nu este parte în contractul de cesiune, fiind necesară doar notificarea lui pentru a fi obligat să plătească creanţa direct cesionarului.

Susţine că acestea au fost considerentele pentru care prin sentinţa civilă nr. 2261/2015 s-a dispus obligarea S.C. B. S.A. la plata către S.C. A. S.R.L. a creanţei de asigurări cuvenite celor 4 asiguraţi, având la bază atât convenţia de colaborare, cât şi cererile de despăgubire, care îndeplinesc condiţiile unei cesiuni de creanţă, sens în care invocă şi dispoziţiile art. 74 din Ordinul nr. 14/2011, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 503/2004, art. 1284 din C. civ. privind regimul juridic al stipulaţiei pentru altul, apreciind că această modalitate a unui contract prin care două persoane convin ca prestaţia debitorului să profite unei terţe persoane se aplică şi contractului de asigurare reglementat de art. 2199 C. civ., caz în care asiguratul (stipulantul) poate stipula ca asiguratorul (promitentul) să plătească indemnizaţia de asigurare unei terţe persoane, străină de contractul de asigurare.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului şi menţinerea sentinţei recurate, apreciind, în esenţă, că sumele solicitate prin cererea de plată nu reprezintă creanţe de asigurări.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 1138/29.07.2016 emise de pârât şi obligarea pârâtului la reanalizarea documentelor justificative şi la emiterea unei noi decizii prin care să aprobe cererea de plată formulată pentru suma de 22.839,79 RON, reprezentând 20.509,34 RON despăgubiri şi 2.330,45 RON cheltuieli de judecată aferente dosarului nr. x/2014 al Judecătoriei Arad.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocate formal, nefiind menţionată nicio critică ce ar putea fi subsumată acestuia şi, prin urmare, recursul urmează a fi analizat din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În fapt, recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. este o societate de reparaţii auto, care la data de 10.04.2008 a încheiat cu B. S.A. convenţia de colaborare nr. 5, completată prin actul adiţional nr. x/05.05.2010, pentru constatarea şi repararea daunelor la autovehiculele pentru care B. S.A. şi-a asumat obligaţii contractuale prin asigurările obligatorii de răspundere civilă auto sau asigurările facultative de avarii.

Prin sentinţa nr. 9661/03.12.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, definitivă prin decizia nr. 788/28.04.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva debitoarei B. S.A.

De asemenea, în dosarul nr. x/2014, Judecătoria Arad a pronunţat la data de 28.04.2015 sentinţa civilă nr. 2261, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 214/07.10.2015 a Tribunalului Arad, prin care s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de recurenta-reclamantă, instanţa obligând pârâta B. S.A. să plătească reclamantei suma de 20.509,34 RON cu titlu de preţ neachitat şi 2.330,45 RON cheltuieli de judecată.

Prin cererea de plată înregistrată sub nr. x/22.01.2016, recurenta-reclamantă a solicitat acordarea de despăgubiri din disponibilităţile F.G.A. în cuantum de 20.509,34 RON şi 2.330,45 RON cheltuieli de judecată.

Înalta Curte constată că suma de 20.509,34 RON reprezintă, în fapt, o creanţă rezultată din patru facturi fiscale neachitate de către B. S.A. pentru reparaţiile pe care societatea recurentă le-a efectuat unor autovehicule ce aveau încheiate poliţe de asigurare cu asigurătorul B. S.A., aflat în faliment.

Prin decizia nr. 1137 (1138) din 29.07.2016 emisă de către pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA) a fost respinsă cererea de plată pentru suma de 22.839,79 RON solicitată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Prin sentinţa recurată s-a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1137 (1138) din 29.07.2016 a Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca reprezentând "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de garantare, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului."

Totodată, art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 defineşte creanţele de asigurare, ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

De asemenea, dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, în sensul că "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Din interpretarea per a contrario a normelor speciale cuprinse în Legea nr. 503/2004 şi Legea nr. 213/2015 rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale unor sume pe care B. S.A. le datora unităţii de service cu care avea încheiat contract de colaborare şi ale cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit, acestea fiind determinate de atitudinea culpabilă a asiguratorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

De asemenea, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 2214 C. civ., care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite."

Aşadar, despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

În acest context, Înalta Curte constată că B. S.A. nu datorează cheltuielile aferente reparaţiilor autovehiculelor şi cheltuielile de judecată în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, ci această obligaţie rezultă exclusiv în urma constatării de către instanţă a culpei societăţii în executarea la termen a obligaţiei de plată decurgând din convenţia de colaborare, precum şi a culpei sale procesuale în demararea litigiului.

Sumele pretinse cu titlu de contravaloare a reparaţiilor şi de cheltuieli de judecată stabilite în cadrul unui proces purtat cu societatea de asigurare, ce ulterior a intrat în faliment, nu au legătură cu raportul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asiguratorului, cauza juridică a acordării acestor sume prin hotărâre judecătorească fiind aşadar diferită, întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1350 din C. civ.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că nici prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, conform cărora "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli pe care acesta le-a achitat din resursele sale", nu se interpretează în sensul că ar recunoaşte caracterul de creanţe de asigurări şi sumelor solicitate în prezenta cauză, întrucât sfera de cuprindere a noţiunii se determină în raport cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, ce reglementează în mod expres această instituţie.

De asemenea, Înalta Curte observă că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată stabilite în sarcina asiguratorului falit.

În conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din aceeaşi lege, "Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5".

Or, reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci diferenţe de plată neachitate pentru reparaţiile efectuate, în baza unui contract de colaborare, la autovehiculele asigurate de către B. S.A..

Aşadar, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia toate drepturile şi obligaţiile asigurătorului, nefiind succesor universal sau cu titlu universal al acestuia.

În concluzie, recurenta-reclamantă nu are de dreptul de a-şi satisface aceste creanţe din resursele financiare ale intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în condiţiile Legii nr. 213/2015, întrucât debitul nu are natura juridică a unei creanţe de asigurări, definită de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că sumele solicitate în prezenta cauză, reprezentând contravaloarea reparaţiilor efectuate de către unitatea de service şi cheltuielile de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări, astfel încât recurentul-pârât să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa, ci reprezintă obligaţii civile rezultând din comportamentul ilicit al asiguratorului B. S.A..

Prin urmare, faţă de cele arătate, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 517 din 20 februarie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 iulie 2020.